«
Zice tagline-ul: Un om obişnuit îşi foloseşte 10% din capacitatea creierului. Ea va ajunge la 100%. Îţi trebuie mult tupeu să faci un film serios pornind de la premisa asta. Luc Besson îl are. N-a dus niciodată lipsă de aşa ceva. Altele îi lipsesc. Simţul ridicolului, de exemplu.
Zice tagline-ul: Un om obişnuit îşi foloseşte 10% din capacitatea creierului. Ea va ajunge la 100%. Îţi trebuie mult tupeu să faci un film serios pornind de la premisa asta. Luc Besson îl are. N-a dus niciodată lipsă de aşa ceva. Altele îi lipsesc. Simţul ridicolului, de exemplu.
Besson n-a fost niciodată un tip cumpătat. Şi-a făcut din cinematograf propriul parc de distracţii în care singurele reguli au fost cele impuse de el. Cu ochii beliţi la băieţii de peste Ocean, unii dintre ei şi mai excentrici, a dezvoltat o megalomanie din care nu-l mai salvează nimeni şi nimic. O dovadă, deşi nu mai era nevoie (mai ales după ce iroseşti bani pe bilet) e acest Lucy, un surogat de SF pentru copilaşi care n-au citit în viaţa lor o carte de Asimov (sau care, în cel mai bun caz, au făcut surf prin diverse şi pletorice antologii de gen).
Paradoxul e nostim: un film al cărui personaj principal ajunge să-şi utilizeze creierul full options ignoră aproape complet angrenajul cerebral al celor cărora li se adresează. Şi mai amuzant mi se pare faptul că pentru a croi un astfel de personaj, scenaristul Besson pare că şi-a folosit doar 1,98% din ce are el în cap pe post de creier. Altfel ce rost să aibă dezvoltarea unui proiect în care nu vii cu absolut nimic nemaivăzut în alte producţii similare? Ca să dai apă la moară celor care spun că Lucy e un Limitless mai pauper în idei, o copie căznită din greu să nu semene cu originalul? Şi că, la o adică, ar putea fi inclus ca bonus pe un dvd ediţie aniversară Limitless?
Căci Lucy, starring Scarlett Johansson, la al treilea rol de (cyber)nimfă suprainteligentă după cele din Her şi Under the Skin (de unde şi întrebarea: nu cumva e typecast?), nu este nimic mai mult decât un melanj indigest de tropisme din filme SF de serie B şi scene tăiate din action-urile fără creier (cuvânt cheie, monşer!) semnate Michael Bay sau Gigi Abrams.
Ce ne spune Besson, de fapt? Că am codificat existenţa (viaţa) pentru a o coborî la nivelul nostru de fiinţe inteligente, dar limitate. Pentru a-i da un înţeles, un sens, am făurit atât cât ne-a dus capu' o scală care să facă uitată complexitatea celeilalte, astfel încât înţelegerea holistică să rămână un privilegiu al iniţiaţilor. Practic, tot ce trebuie să ştim în schema asta cognitivă e că adevărata unitate de măsură e timpul. Timpul e o dovadă a existenţei materiei. Fără timp nu existăm, de aceea e musai să purtăm ceas pe mână. Timpul înseamnă imediateţe, acum-nicie (dacă-mi permiţi, monşer!). Aşa că dragă Stanley K., poţi să-ţi iei secvenţa aia celebră ce deschide 2001: A Space Odyssey şi s-o bagi undeva, în vreo antologie a vechiturilor divinizate de cinefili nostalgici, eventual, că nu mai e de actualitate. The Time is now and is... Lucy. Ha!
Apropo de Kubrick! Aidoma subprodusului de sinteză la care asistăm cam 90 de minute, şi finalul e tot un amestec exploziv (după standardele bessoniene, fireşte): 2001: A Space Odyssey + Asimov + Hai, mă laşi?
În pofida caraghioslâcului evident, Lucy atinge perfecţiunea când personajele îşi ţin gura (excepţia ar fi badass-ul Choi Min-sik, vorbitor cu stil) şi o simulează când aceleaşi personaje scot poante involuntare din categoria „savanţii spun lucruri trăznite”. Altfel, mult CGI şi cam în ochi! The Raid 2, de pildă, are mult mai puţine efecte (sau na, le maschează mai deştept) şi obţine un efect de real incomparabil. În ce-o priveşte pe doamna Johansson, o actriţă disciplinată de felul ei, ea face exact ce trebuie într-un rol care o solicită mai mult fizic (alt motiv de râs: dacă ai noroc să te trezeşti peste noapte cu un creier beton, la ce-ţi mai trebuie pumnul că doar ştim faimosul refren: „pumnii mei minte nu are”?).
Problemele cu jocul ei încep când trece în celălalt modul, dar nu i le-aş imputa în totalitate fiindcă nici scenariul, nici regizorul n-o ajută prea tare când trebuie să evolueze robotizat (ce uşor era în Her, nu? le făcea pe toate din vorbe!) sau să-şi descrie trăirile cu voce tare în timp ce-şi explorează creierul în expansiune. (Tot deschid paranteze, dar asta e, daţi-mi în cap de nu vă place: de fiecare dată când eroina atinge un nou prag al performanţei cerebrale, Besson marchează culmile atinse şi apoi depăşite cu procente de-o şchioapă pe ecran de parcă s-ar lăuda că a mărit pensiile şi salariile!)
Recunosc: poate am aşteptat prea mult de la filmul ăsta (thriller SF, dacă ar fi să-i găsesc o încadrare decentă). Dar na, acum vorbeşte emisfera mea dreaptă. Cea stângă ar zice că dacă aştepţi exact ceea ce se oferă, mai exact un entertaintment estival facil, şansele să fii dezamăgit sunt minime. Dar, cum zic ăştia pe-aici, I'm of two minds ;)
» [alg]
Paradoxul e nostim: un film al cărui personaj principal ajunge să-şi utilizeze creierul full options ignoră aproape complet angrenajul cerebral al celor cărora li se adresează. Şi mai amuzant mi se pare faptul că pentru a croi un astfel de personaj, scenaristul Besson pare că şi-a folosit doar 1,98% din ce are el în cap pe post de creier. Altfel ce rost să aibă dezvoltarea unui proiect în care nu vii cu absolut nimic nemaivăzut în alte producţii similare? Ca să dai apă la moară celor care spun că Lucy e un Limitless mai pauper în idei, o copie căznită din greu să nu semene cu originalul? Şi că, la o adică, ar putea fi inclus ca bonus pe un dvd ediţie aniversară Limitless?
Căci Lucy, starring Scarlett Johansson, la al treilea rol de (cyber)nimfă suprainteligentă după cele din Her şi Under the Skin (de unde şi întrebarea: nu cumva e typecast?), nu este nimic mai mult decât un melanj indigest de tropisme din filme SF de serie B şi scene tăiate din action-urile fără creier (cuvânt cheie, monşer!) semnate Michael Bay sau Gigi Abrams.
Ce ne spune Besson, de fapt? Că am codificat existenţa (viaţa) pentru a o coborî la nivelul nostru de fiinţe inteligente, dar limitate. Pentru a-i da un înţeles, un sens, am făurit atât cât ne-a dus capu' o scală care să facă uitată complexitatea celeilalte, astfel încât înţelegerea holistică să rămână un privilegiu al iniţiaţilor. Practic, tot ce trebuie să ştim în schema asta cognitivă e că adevărata unitate de măsură e timpul. Timpul e o dovadă a existenţei materiei. Fără timp nu existăm, de aceea e musai să purtăm ceas pe mână. Timpul înseamnă imediateţe, acum-nicie (dacă-mi permiţi, monşer!). Aşa că dragă Stanley K., poţi să-ţi iei secvenţa aia celebră ce deschide 2001: A Space Odyssey şi s-o bagi undeva, în vreo antologie a vechiturilor divinizate de cinefili nostalgici, eventual, că nu mai e de actualitate. The Time is now and is... Lucy. Ha!
Apropo de Kubrick! Aidoma subprodusului de sinteză la care asistăm cam 90 de minute, şi finalul e tot un amestec exploziv (după standardele bessoniene, fireşte): 2001: A Space Odyssey + Asimov + Hai, mă laşi?
În pofida caraghioslâcului evident, Lucy atinge perfecţiunea când personajele îşi ţin gura (excepţia ar fi badass-ul Choi Min-sik, vorbitor cu stil) şi o simulează când aceleaşi personaje scot poante involuntare din categoria „savanţii spun lucruri trăznite”. Altfel, mult CGI şi cam în ochi! The Raid 2, de pildă, are mult mai puţine efecte (sau na, le maschează mai deştept) şi obţine un efect de real incomparabil. În ce-o priveşte pe doamna Johansson, o actriţă disciplinată de felul ei, ea face exact ce trebuie într-un rol care o solicită mai mult fizic (alt motiv de râs: dacă ai noroc să te trezeşti peste noapte cu un creier beton, la ce-ţi mai trebuie pumnul că doar ştim faimosul refren: „pumnii mei minte nu are”?).
Problemele cu jocul ei încep când trece în celălalt modul, dar nu i le-aş imputa în totalitate fiindcă nici scenariul, nici regizorul n-o ajută prea tare când trebuie să evolueze robotizat (ce uşor era în Her, nu? le făcea pe toate din vorbe!) sau să-şi descrie trăirile cu voce tare în timp ce-şi explorează creierul în expansiune. (Tot deschid paranteze, dar asta e, daţi-mi în cap de nu vă place: de fiecare dată când eroina atinge un nou prag al performanţei cerebrale, Besson marchează culmile atinse şi apoi depăşite cu procente de-o şchioapă pe ecran de parcă s-ar lăuda că a mărit pensiile şi salariile!)
Recunosc: poate am aşteptat prea mult de la filmul ăsta (thriller SF, dacă ar fi să-i găsesc o încadrare decentă). Dar na, acum vorbeşte emisfera mea dreaptă. Cea stângă ar zice că dacă aştepţi exact ceea ce se oferă, mai exact un entertaintment estival facil, şansele să fii dezamăgit sunt minime. Dar, cum zic ăştia pe-aici, I'm of two minds ;)
» [alg]