Ivan Locke (Tom Hardy) e şef de şantier şi e printre cei mai buni în branşă. Proiectul pe care-l girează actualmente - turnarea fundaţiei pentru o mega-clădire - este unul de anvergură iar el, persoana care trebuie să se asigure că totul decurge conform planului. Deşi job description-ul presupune coordonarea nemijlocită a activităţii, din motive ce implică urgenţa trebuie să părăsească intempestiv şantierul. Consecinţele neaşteptate ale unui one night stand îl ajung din urmă exact când avea mai puţină nevoie.
În urmă cu nouă luni, aflat într-o călătorie de afaceri, are o aventură cu o străină, Bethan (Olivia Colman). Mai mult din milă şi plictiseală. Femeia a rămas însărcinată şi acum urmează să nască. Tocmai i-a dat vestea că s-a internat. Ivan e în Birmingham, Bethan în Londra. Întrei ei vreo două ore, pe autostradă. Mânat de preceptele un cod de onoare personal, Ivan va lăsa totul baltă şi va porni la drum. Nici soţia (Ruth Wilson), nici cei doi copii, cărora le promisese ca va ajunge mai repede pentru a vedea împreună un meci de fotbal, nu sunt la curent cu evenimentele. A tot amânat să le spună. Acum e forţat să acţioneze.
Urmărim, aşadar, în timp aproape real, călătoria lui Ivan, pe M6, spre Londra. E noapte, e în maşină, de două ori captiv: în cockpit şi în labirintul procrastinării. Luminile autostrăzii, faruri din sens opus, din când în când maşini de poliţie cu girofarul pornit, asta e tot ce vedem afară. Înăuntru, un bărbat şi reflexiile chipului acestui bărbat zbătându-se să-şi păstreze calmul, familia şi slujba. Sau, cu versurile celor de la REM, „that's me in the corner, that's me in the spotlight, losing my religion...”
Dă şi primeşte telefoane (hands-free). Katrinei (soţia) încearcă să-i explice şi să-i justifice întâmplarea de atunci şi decizia de acum. Pe Bethan încearcă s-o liniştească, să-i abată gândurile de la naştere: vine, totul e ok, va ajunge la timp. Copiilor, care-l ţin la curent cu scorul, le spune că vor afla totul dimineaţă. Celor rămaşi în locul lui la slujbă le dă sfaturi şi instrucţiuni pentru ca treaba să meargă şi în absenţa lui.
Ca produs cinematografic high-concept, Locke joacă în aceeaşi ligă cu Phone Booth (Colin Farrell blocat într-o cabină telefonică de apelurile unui psihopat ce ameninţă să-l ucidă) sau Buried (Ryan Reynolds - victima unei înhumări accidentale pe care încearcă s-o evite in extremis). Din clipa în care Ivan urcă în maşină, camera rămâne cu el şi pe el, pe toată durata drumului. Ce se vede dincolo de parbriz e ceea ce vede şi Ivan. Dincoace suntem noi. Şi lumea lui pe care o (re)construim din vocile celor cu care intră în dialog!
E un concept extrem de simplu - un bărbat preia şi iniţiază apeluri telefonice dintr-un vehicul aflat pe autostradă, noaptea - care în mâinile unui nepriceput ori ale unui exhibiţionist putea deveni un exerciţiu auctorial plictisitor. În mâinile lui Steven Knight, scenarist versat (Eastern Promises şi Dirty Pretty Things între altele) trecut la regie (Hummingbird), demersul are ritm şi consistenţă.
Meritul cel mare îi aparţine lui Tom Hardy, actor british lansat şi consacrat în micro şi mega-producţii de tip Bronson şi Warrior, respectiv Inception şi The Dark Knight Rises (unde era nemesis-ul lui Batman). Dispozitivul în care evoluează aici e unul de tip one man show, iar distribuirea sa într-un rol de felul ăsta poate părea ciudată. Puternic marcate de fizicalitate, apariţiile lui anterioare nu-l recomandau pentru o partitură ce presupune trecerea foarte rapidă printr-o gamă variată de emoţii.
Folosindu-şi doar vocea (timbrul vocal şi accentul galez amintesc pregnant de Richard Burton) şi jocul corporal, Hardy reuşeşte evadarea din tipar venind cu o interpretare caldă şi sensibilă, pliată pe portretul omului ghidat de un imperativ simţ al responsabilităţii şi loialităţii faţă de toţi cei ce depind de el: familia, şefii, femeia pe care a lăsat-o însărcinată accidental. Filmul nu emite vreo judecată la adresa lui. A comis o greşeală, este conştient de asta şi vrea să îndrepte lucrurile, chiar dacă dorinţa în sine implică riscuri şi mai mari.
Singura slăbiciune a filmului, din păcate una importantă, e încăpăţânarea de a rămâne fidel conceptului. Fiind sclavul unui format apropiat de temele date prin facultăţile de regie, Steven Knight sfidează regulile cardinale ale scriiturii. În esenţă, el formulează două întrebări mari şi late în raport cu protagonistul:
1) Va reuşi să ducă la capăt task-ul profesional?
2) Va fi în stare să-şi salveze căsnicia?
Nu am de gând să spoileresc, dar un film de numai 85 de minute, pus pe deasupra şi în ramele timpului real, nu poate da răspunsuri pe de-a-ntregul credibile.
Sigur, nici un regizor nu e obligat să aducă la sol toate zmeiele pe care le înalţă, dar când un scenariu urmează regula celor trei acte, mersul e cam aşa (cu mici abateri în marja de acţiune): prima parte introduce eroul în arenă şi îi stabileşte ţintele, în timp ce următoarele două, punctate de diverse twist-uri sau piste false, îi urmăresc atingerea acestora. Prin urmare, dacă filmul de faţă ţine aproape nu doar de regula „stăm în maşină alături de Ivan Locke”, ci şi de aceea a desfăşurării în timp real, răspunsurile ar trebui să apară cu mult înainte de turnarea fundaţiei, de a explica soţiei face to face nu prin telefon situaţia şi, în funcţie de trafic şi condiţii meteo, înainte de a ajunge la Londra.
Dar nu se întâmplă aşa ceea ce face din Locke un film nu despre atingerea obiectivelor eroului eponim în timpul ce (n)i se dă, ci despre cum acesta face faţă avalanşei în care a nimerit. Sau, cu alte cuvinte, un film despre talentul lui Tom Hardy de a duce în spate un grăunte jumătate şi de a ne menţine atenţia mai degrabă asupra acestui lucru decât asupra consecinţelor provocate de acţiunile sale trecute sau prezente.
Ar fi inutil de tăgăduit: Locke merită osteneala, merită privit în primul rând datorită performanţei de a nu plictisi cu un plot atât de subţirel, iar asta i se datorează lui Tom Hardy şi haloului de charismă ce-l învăluie. Alte puncte forte sunt imaginea, nu la fel de hipnotică precum în Collateral sau Drive, dar suficient de ataşantă prin cromatismul cald şi unghiurile inventive, şi minimalismul deloc afectat al producţiei.
Bunul simţ nu îl părăseşte nici o clipă pe Knight, dar impresia finală e de idee bună insuficient exploatată. Sau, mă rog, dusă într-o direcţie nu foarte ofertantă. Locke e mai curând admirabil decât gratificant şi poate că asta are legătură cu rigiditatea auto-impusă care-i probează virtuozitatea, dar nu-i dezvăluie distincţia.
În urmă cu nouă luni, aflat într-o călătorie de afaceri, are o aventură cu o străină, Bethan (Olivia Colman). Mai mult din milă şi plictiseală. Femeia a rămas însărcinată şi acum urmează să nască. Tocmai i-a dat vestea că s-a internat. Ivan e în Birmingham, Bethan în Londra. Întrei ei vreo două ore, pe autostradă. Mânat de preceptele un cod de onoare personal, Ivan va lăsa totul baltă şi va porni la drum. Nici soţia (Ruth Wilson), nici cei doi copii, cărora le promisese ca va ajunge mai repede pentru a vedea împreună un meci de fotbal, nu sunt la curent cu evenimentele. A tot amânat să le spună. Acum e forţat să acţioneze.
Urmărim, aşadar, în timp aproape real, călătoria lui Ivan, pe M6, spre Londra. E noapte, e în maşină, de două ori captiv: în cockpit şi în labirintul procrastinării. Luminile autostrăzii, faruri din sens opus, din când în când maşini de poliţie cu girofarul pornit, asta e tot ce vedem afară. Înăuntru, un bărbat şi reflexiile chipului acestui bărbat zbătându-se să-şi păstreze calmul, familia şi slujba. Sau, cu versurile celor de la REM, „that's me in the corner, that's me in the spotlight, losing my religion...”
Dă şi primeşte telefoane (hands-free). Katrinei (soţia) încearcă să-i explice şi să-i justifice întâmplarea de atunci şi decizia de acum. Pe Bethan încearcă s-o liniştească, să-i abată gândurile de la naştere: vine, totul e ok, va ajunge la timp. Copiilor, care-l ţin la curent cu scorul, le spune că vor afla totul dimineaţă. Celor rămaşi în locul lui la slujbă le dă sfaturi şi instrucţiuni pentru ca treaba să meargă şi în absenţa lui.
Ca produs cinematografic high-concept, Locke joacă în aceeaşi ligă cu Phone Booth (Colin Farrell blocat într-o cabină telefonică de apelurile unui psihopat ce ameninţă să-l ucidă) sau Buried (Ryan Reynolds - victima unei înhumări accidentale pe care încearcă s-o evite in extremis). Din clipa în care Ivan urcă în maşină, camera rămâne cu el şi pe el, pe toată durata drumului. Ce se vede dincolo de parbriz e ceea ce vede şi Ivan. Dincoace suntem noi. Şi lumea lui pe care o (re)construim din vocile celor cu care intră în dialog!
E un concept extrem de simplu - un bărbat preia şi iniţiază apeluri telefonice dintr-un vehicul aflat pe autostradă, noaptea - care în mâinile unui nepriceput ori ale unui exhibiţionist putea deveni un exerciţiu auctorial plictisitor. În mâinile lui Steven Knight, scenarist versat (Eastern Promises şi Dirty Pretty Things între altele) trecut la regie (Hummingbird), demersul are ritm şi consistenţă.
Meritul cel mare îi aparţine lui Tom Hardy, actor british lansat şi consacrat în micro şi mega-producţii de tip Bronson şi Warrior, respectiv Inception şi The Dark Knight Rises (unde era nemesis-ul lui Batman). Dispozitivul în care evoluează aici e unul de tip one man show, iar distribuirea sa într-un rol de felul ăsta poate părea ciudată. Puternic marcate de fizicalitate, apariţiile lui anterioare nu-l recomandau pentru o partitură ce presupune trecerea foarte rapidă printr-o gamă variată de emoţii.
Folosindu-şi doar vocea (timbrul vocal şi accentul galez amintesc pregnant de Richard Burton) şi jocul corporal, Hardy reuşeşte evadarea din tipar venind cu o interpretare caldă şi sensibilă, pliată pe portretul omului ghidat de un imperativ simţ al responsabilităţii şi loialităţii faţă de toţi cei ce depind de el: familia, şefii, femeia pe care a lăsat-o însărcinată accidental. Filmul nu emite vreo judecată la adresa lui. A comis o greşeală, este conştient de asta şi vrea să îndrepte lucrurile, chiar dacă dorinţa în sine implică riscuri şi mai mari.
Singura slăbiciune a filmului, din păcate una importantă, e încăpăţânarea de a rămâne fidel conceptului. Fiind sclavul unui format apropiat de temele date prin facultăţile de regie, Steven Knight sfidează regulile cardinale ale scriiturii. În esenţă, el formulează două întrebări mari şi late în raport cu protagonistul:
1) Va reuşi să ducă la capăt task-ul profesional?
2) Va fi în stare să-şi salveze căsnicia?
Nu am de gând să spoileresc, dar un film de numai 85 de minute, pus pe deasupra şi în ramele timpului real, nu poate da răspunsuri pe de-a-ntregul credibile.
Sigur, nici un regizor nu e obligat să aducă la sol toate zmeiele pe care le înalţă, dar când un scenariu urmează regula celor trei acte, mersul e cam aşa (cu mici abateri în marja de acţiune): prima parte introduce eroul în arenă şi îi stabileşte ţintele, în timp ce următoarele două, punctate de diverse twist-uri sau piste false, îi urmăresc atingerea acestora. Prin urmare, dacă filmul de faţă ţine aproape nu doar de regula „stăm în maşină alături de Ivan Locke”, ci şi de aceea a desfăşurării în timp real, răspunsurile ar trebui să apară cu mult înainte de turnarea fundaţiei, de a explica soţiei face to face nu prin telefon situaţia şi, în funcţie de trafic şi condiţii meteo, înainte de a ajunge la Londra.
Dar nu se întâmplă aşa ceea ce face din Locke un film nu despre atingerea obiectivelor eroului eponim în timpul ce (n)i se dă, ci despre cum acesta face faţă avalanşei în care a nimerit. Sau, cu alte cuvinte, un film despre talentul lui Tom Hardy de a duce în spate un grăunte jumătate şi de a ne menţine atenţia mai degrabă asupra acestui lucru decât asupra consecinţelor provocate de acţiunile sale trecute sau prezente.
Ar fi inutil de tăgăduit: Locke merită osteneala, merită privit în primul rând datorită performanţei de a nu plictisi cu un plot atât de subţirel, iar asta i se datorează lui Tom Hardy şi haloului de charismă ce-l învăluie. Alte puncte forte sunt imaginea, nu la fel de hipnotică precum în Collateral sau Drive, dar suficient de ataşantă prin cromatismul cald şi unghiurile inventive, şi minimalismul deloc afectat al producţiei.
Bunul simţ nu îl părăseşte nici o clipă pe Knight, dar impresia finală e de idee bună insuficient exploatată. Sau, mă rog, dusă într-o direcţie nu foarte ofertantă. Locke e mai curând admirabil decât gratificant şi poate că asta are legătură cu rigiditatea auto-impusă care-i probează virtuozitatea, dar nu-i dezvăluie distincţia.