Numele regizorului nu vă spune aboslut nimic: Kwon Yong-Kook. Vine dintr-o zonă independentă a cinematografiei sud-coreene, iar The Elephant on the Bike, datat 2007, e filmul său de debut. Înainte de acesta a mai avut un singur proiect, Interview, în 2000, dar implicat ca scenarist. Dacă socotim că şapte ani e intervalul personal standard pentru a lansa ceva, atunci anul ăsta ar trebui să reauzim de el (deşi nu există indicii în acest sens).
Ca gen (melodramă), The Elephant on the Bike nu umblă cu multe subtilităţi, dar nici nu manipulează barbar trântindu-ţi în ochi toate ingredientele degrabă generatoare de empatie şi lacrimi. E un film decent despre teme care în genere emoţionează, dar care-şi tratează spectatorul cu respect. Fireşte că se umblă la coarda sensibilă, altfel de ce s-ar mai fi apucat?, dar acel zdringhi-zdringhi atât de strident prin alte producţii similar, aici ia forma unui bătut timid pe umăr ca atunci cineva te întreabă cu jumătate de voce cât e ceasul sau încotro e nu-ştiu-care stradă. O melodramă sfioasă i-aş zice, care vorbeşte simplu despre dizabilităţi, boală, vulnerabilitate, copilărie şi maturizare pe o dublă canava: evocativă (relaţia dintre protagonist şi tatăl său bolnav), repectiv romantică (relaţia dintre el şi fata de care se îndrăgosteşte). În subtext e strecurat şi niscai realism social edulcorat, însă în cantităţi rezonabile. Ad libitum.
Care e legătura dintre elefanţi şi biciclete? Hai, că nu-i atât de greu de intuit. Eu vă mai spun doar că personajul în jurul căruia se învârteşte povestea este îngrijitor la zoo şi că are o mână prostetică...