Am rămas aici, vă amintiți?
Eureka, Lisndro Alonso, numero uno pe 2023.
Prima veste: nu va fi singura pasăre din ecosistem.
A doua veste (și ultima): dăm peste una chiar aici, la început, deși propriu-zis e un sfârșit (se leagă de locul 25).
Și ce vom mai găsi noi în crème de la crème, vă puteți întreba. Destule, aș răspunde eu. La început am zis că vor fi cel mult 15 - 17 bucăți. Am mai reflectat, am mai căutat și am găsit finalmente 25 (chiar un pic peste).
Dar de ce nu (vă) întrebați pe dos: ce nu vom găsi?
La fel. Destule. Cam tot ce a fost sonor & hyped prin (sau pe lângă) palmaresul marilor festivaluri n-a intrat aici. Fie că vă gândiți la Sirât sau la It Was Just an Accident, ori la Jarmusch, Trier & Lanthimos, anul ăsta nu s-a putut. Drept urmare, dacă în zona asta vă erau setate așteptările, regret să vă dezamăgesc, focusul pe Revelion și ne vedem la anul. Dar ar fi păcat, întrucât, chiar și așa decepționați, trag nădejde că tot veți găsi ceva în exercițiul de cartografiere a unui cinema care îndrăznește să fie vulnerabil, bizar și, mai presus de toate, personal.
Am gândit această listă ca o antologie a marginilor care devin (doar aici, desigur-ish) centru. De la suprarealismul hipnotic al lui Jérémy Clapin la austeritatea lipsită de emfază a lui Roberto Minervini, selecția de față explorează un spectru cinematografic cu granița dintre realitate și halucinație constant negociată. Am pus filme care nu urmăresc cu tot dinadinsul o poveste, ci caută să instaleze o stare.
Perspectiva integrativă pe care o încerc este aceea că viitorul cinema-ului nu stă în tehnologie, ci mai departe în limbaj. De aceea, în vârful piramidei nu tronează un film ce funcționează deopotrivă ca decodor al absurdului și al melancoliei. Este o listă pentru cei care privesc ecranul nu ca pe o fereastră spre lume (deși nu e nimic rău în asta), ci ca pe o oglindă în care lumea se descompune și se recompune în forme neașteptate (dar asta mi se pare mult mai ofertantă). As spectatorship.
Mențiuni mai mult decât speciale
(singurele și singurii, linkurile își fac singure treaba, nu mai e nimic de adăugat):
Ntare Guma Mbaho Mwine (as Freddy Fasano in Smoke - S1)
&
Tramell Tillman (as Seth Milchick in Severance - S2)
And now (em)brace yourselves! Impactul (pentru cine a văzut filmul) survine încă din start.
25. El Jockey / Kill the Jockey (regia: Luis Ortega/2024)
My take: Explorare a identității ca formă de metamorfoză continuă, în care personajul central devine un punct de coliziune între fatalism (predestinare) și încercarea de eliberare prin (reducere la) absurd.
24. Mamlaket al-qasab/The President’s Cake (regia: Hasan Hadi/2025)
De Sica meets Kiarostami în se poate numi primul lungmetraj din istoria contemporană a Irakului. Sunt atât de multe filme făcute din pasiune, imperfecte și emoționante prin chiar imperfecțiunile lor, așa cum e și acesta, încât a ne pierde vremea cu tot soiul de dramolete intelectuale în care ștanța este abil mascată devine aproape un sacrilegiu. Vă recomand să-l priviți, în caz că vă cade sub ochi, cu funcția eu la 12 ani activată.
23. Håndtering av udøde/Handling the Undead (regia: Thea Hvistendahl/2024)
O abordare sobră și rece a doliului (material-sursă este romanul lui John Ajvide Lindqvist), care se folosește de un gen (horror) strict ca pretext pentru a sonda realist comportamentul de tip don't let go. Renate Reinsve mi s-a părut aici mai sigură pe mijloacele decât în tearjerkerul pentru oameni culți intitulat Sentimental Value (chiar dacă are unele momente de cinema memorabil).
Reiau (parțial/pe scurt) ce am scris la momentul vizionării:
Handling the Undead (un titlu bine găsit în engleză) oferă niște răspunsuri fără a le absolutiza. Suntem de acord sau nu cu ele, e doar o chestiune de alegere. Așa cum și personajele aleg să trateze relația lor post-umană,, cred că i-aș putea spune așa, cu decedații.
Un pic mai de-parte, la esență, filmul vorbește într-o formulă genre blender despre relația - totalmente prost gospodărită - pe care societatea occidentală (și nu numai) o are cu moartea de vreo 20-30 de ani încoace. Sau cu dorința de a trăi la nesfârșit. Mi se pare că profunzimea de câmp a oglinzii ce ne este pusă în față este punctul-forte. Ce vrem, de fapt? Și mai ales de ce într-o situație cu o singură ieșire by default.
22. Pendant ce temps sur Terre/Meanwhile on Earth (regia: Jérémy Clapin/2024)
Înrudit tematic și conceptual cu lungmetrajul precedent, diferența specifică este aceea că genul deconstruit este SF-ul. Și-n acest caz avem tot o meditație despre absență și despre efortul de a umple golurile lăsate de cei dispăruți, doar că tonul și tonurile (cromatice) au altă textură.
21. Dala qasqiri/Steppenwolf (regia.: Adilkhan Yerzhanov/2024)
Brutalitate stilizată în peisajul necruțător al stepei kazahe; dublată de un nihilism estetic în care violența rămâne singura monedă de schimb. Este un clip pe YouTube, nu am răbdare să-l caut acum, în care puzderia de referințe cinematografice (ex)puse în film de Yerzhanov este minuțios repertoriată. Dacă aveți vreme, căutați-l, e fun.
20. Campo di battaglia (regia: Gianni Amelio/2024)
Disecția unui război văzut prin lentila eticii medicale, în care corpurile, sărmanele corpuri, vorba cuiva, ajung câmp de luptă etică între datoria politică și compasiunea umană. Alessandro Borghi strălucește în fiecare cadru, chiar și-n cele mai reci.
19. Sept promenades avec Mark Brown (regia: Vincent Barré & Pierre Creton/2024)
18. Los hiperbóreos/The Hyperboreans (regia: Joaquín Cociña & Cristóbal León/2024)
Arthouse psihedelic, hibrid între teatru, film și animație care chestionează mitologiile personale și politice printr-o estetică a bricolajului vizual. Cea mai trippy experiență cinefilă a anului pentru mine.
17. 2000 Meters to Andriivka (regia: Mstyslav Chernov/2025)
Dacă în Mariupol... Chernov filma asediul din interior, în noua sa producție el documentează radiografia unei recuperări din teren. Filmul este mai mult decât o cronică de război trasă preponderent în pov a celor doi kilometri de pământ ars care separau liniile ucrainene de satul Andriivka, este un studiu microscopic în mijlocul unui haos macroscopic.
16. L'accident de piano (regia: Quentin Dupieux/2025)
În penultimul său film (Daaaaaali!), Dupieux recrea un tablou faimos implicând un pian. Acum, pianul primește și mai mult screening time, devine personaj cu acte în regulă. Geniul său de a extrage și izola sublimul dintr-un ocean de banalitate, vizibil și în acest context, îi propulsează opera, în ansamblu, în portdrapel al suprarealismului de buzunar, segment pe care Dupieux nu are rival.
15. Mirrors No. 3 (regia: Christian Petzold/2025)
O reflecție fragmentată despre identitate, un joc de lumini și umbre în care privirea spectatorului devine parte din mecanismul de reconstrucție a realității. Se poate spune că e inegal, că are pasaje ca să fie, că se mai puteau finisa detalii... De acord! Cu toate acestea, nu-mi pot refuza delectarea prilejuită de prezența Paulei Beer în mai toate secvențele.
14. Gouzhen/Black Dog (regia: Guan Hu/2024)
Cel mai deleuzian film de pe această pagină. De departe. În dispozitivul narativ imaginat de Guan Hu, fostul pușcăriaș Peng parcurge un traseu la capătul căruia îl așteaptă o devenire-câine ce nu ține de imitație. Este mai curând o întâlnire interregnuri, o scurtcircuitare (ce altceva ar putea fi mușcătura câinelui?), o captare de cod în urma căreia om și câine, câine și om se deteritorializează izomorf. Cam atât cu partea de interpretare, pentru poezie (post-punk) am un singur îndemn: watch this movie!
13. Miocardio (regia: José Manuel Carrasco/2024)
My take: narațiune filmică semănând cu întâlnirea între un verb la infinitiv și unul la condițional optativ. Între ele, o infinitate de posibilități. Sau de linii de devenire (ca să rămân în perimetrul deleuzian). Ce (nu) alegi?
12. Akiplesa/The Visitor (regia: Vytautas Katkus/2025)
Incursiune în sentimentul de a fi „străin” în propria viață, un character study minimalist despre alienare venit dintr-un spațiu creativ mai puțin prizat: Lituania.
11. Mr. Scorsese (regia: Rebecca Miller/2025) & Cover-Up (regia: Michael Oberhaus & Laura Poitras/2025)
Dacă Seymour Hersh (jurnalist de investigație) este agentul de real care aduce pe prima pagină lucruri (abominabile, de regulă) din spatele ușilor închise, Scorsese este agentul de mediere care ne forțează să simțim unele dintre acele realități (gândiți-vă la The Wolf of Wall Street sau Casino, de exemplu) Amândoi sunt „detectivi” ai condiției umane iar ce-i mână mereu în luptă este sensul pildei din screenshot (preluat din documentarul-biografie dedicat lui Marty).
10. Little, Big, and Far (regia: Jem Cohen/2024)
Cinema observațional poetiza(n)t, meditație asupra perspectivei și a locului nostru în univers, developat prin focusul pe detalii aparent insignifiante. Într-o lume saturată de zgomot, Cohen insistă să filmeze liniștea. Sună a caption de coperta a patra, deși nu e, căci el oricum cam asta face în general. Ultima oară l-am avut într-o listă de final de an cu Museum Hours (2013). Revine acum cu un film despre distanțe (între oameni, de la Pământ la Lună, vorba lui Jules Verne, între universuri etc.) și prin device-ul metanarativ folosit te face să te simți mai aproape de tine însuți. Nu mai spun că mi-a readus aminte de un truism ajuns raritate: nu e nevoie de efecte speciale pentru a vedea universul, e nevoie doar de răbdare și de o lentilă întoarsă spre interior.
9. Sovereign (regia: Christian Swegal/2025)
Nu doar crunt subestimat, ci scos din circuit fără prea multe menajamente, nu este limpede din ce motive. S-a spus că producătorii s-au temut să nu-i provoace pe cei descriși în acest film, suveraniștii americani. Rău au făcut, Sovereign merită toată expunerea de care ar fi trebuit să beneficieze.
Undeva, pe la început, camera zăbovește asupra unor cetățeni blocați în timp, comuniști de modă veche nostalgizând după Mao. Am găsit un documentar care merge și mai în adâncime, se ocupă doar de ei și de modul în care îi păstrează amintirea fostului lider chinez: de la afișe propagandistice imense la tot soiul de nimicuri. Am regăsit acolo același zeitgeist capturat și de călătoria lui Jia Zhang-ke prin China contemporană (și selectiv prin filmografia proprie): istoria mare se scurge prin gesturile mici ale unor oameni prinși în fluxul inexorabil al schimbării.
7. The Damned (regia: Roberto Minervini/2024)
6. Dry Leaf (regia: Aleksandre Koberidze/2025)
Încă un film în familie (fratele compozitor, tatăl actor) pentru georgianul Koberidze, încă un film tras cu deja obiectul de cult Sony Ericsson W595, telefon mobil cu o cameră a cărei rezoluție te bagă în ședință. Imaginea low-res devine un manifest contra perfecțiunii digitale, transformând hazardul și faptul divers, prin pixelare organică, într-o acuarelă nostalgică (nu d-aia păstoasă, e clar, sper) cu alură de experiment extrem, adică bruscare de limbaj. Lui Godard sigur i-ar fi plăcut.
Cronica unei lupte îndârjite pentru recuperarea sinelui, consumată în peisajul sălbatic și dezolant de rece al insulelor Orkney. La fel ca-n Limbo (altă incursiune într-un areal scoțian izolat), spațiul se transformă în personaj în procesul lent de expiere a demonilor interiori.
4. Sotto le nuvole (regia: Giovanni Rosi/2025)
Descindere într-un furnicar, Napoli, aflat sub o permanentă amenințare: Vezuviul. Probabil ați remarcat că personajele din filmele lui Rosi nu vorbesc spre cameră, ele dialoghează sau țin un monolog, uneori doar sunt acolo, corp(us)uri minuscule într-un angrenaj ce prinde sens prin mijloacele clasice ale cinema-ului: filmare & montaj. În general, documentarele sale sunt plasate in media res și gândite ca spațiu discursiv în care artificiile-și găsesc mai greu loc. Direct și onest, cu el însuși în primul rând, Sotto le nuvole mi se pare că vine foarte aproape de ideea de cinema, într-o perioadă grevată de producții festivaliere pletoric-mediocre (dar promovate ca și când ar fi cel puțin Citizen Kane).
3. Bird (regia: Andrea Arnold/2024)
2. The Mastermind (regia: Kelly Reichardt/2025)
Fiecare cadru este o lecție de economie a mijloacelor de expresie, nimic nou și totuși deosebit. Poartă o semnătură inimitabilă: Kelly Reichardt.
1. آواز بوقلمون / Une langue universelle / Universal Language (regia: Matthew Rankin/2024)
O instanțiere a absurdului aleatoriu și a melancoliei geometrice; un film care inventează un spațiu cultural nou pentru a vorbi despre singurătate și conexiune.
Închidem cum am început. Curcanul ăsta este o prezență de care nu poți face abstracție în lumea redesenată de Rankin.
În loc de postfață (care ține loc de prefață dincolo):
„The end of a critic’s, or a moviegoer’s, list is where the oddball magic really happens. The movies here are the stragglers, the drifters, the hobos that not all of society loves. These are movies that may have been kicked off the list, put back on and kicked off again - they don’t ask for easy membership in any club. These are movies that may have reached us in ways we can’t quite parse, even after we’ve spent hours or days thinking and/or writing about them. If all top-10 lists are subjective (and all are, no matter how pompous some critics may be in presenting their choices), the tail end of the average list is truly the untamed wilderness, the place for inexplicable passions, for wooliness, for massive quantities of «What the f-itude?»” (Stephanie Zacharek)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu