Unul dintre filmele importante ale anului care din păcate va trece pe sub radar este acest metadocumentar de Jia Zhang-Ke, un obiect hibrid, în care ficțiunea și realitatea documentabilă sunt dozate cu grijă și răbdare (de chinez bătrân, aș putea zice, deși nu e cazul, Jia are 55 de ani).
Există un risc minim de a greși, îl trec la pasiv dacă se va întâmpla, așa că afirm următoarele: Caught by the Tides, la fel ca Megalopolis-ul lui Coppola este declinarea unei viziuni cât se poate de personale despre cinema. Atât Jia Zhang-Ke, cât și Francis Ford Coppola sunt doi cineaști dedicați viziunii ce le pune în mișcare resorturile creative și nu fac rabat de la crezurile lor.
Caught by the Tides este un road movie sui generis, conceput pe mai multe planuri sau niveluri: prin propria operă, printr-o Chină în permanență combustie și prin viețile personajelor împinse în toate direcțiile de o mișcare economic-browniană strivitoare.
Propriu-zis, Jia Zhang-Ke își revizitează propria operă, făcând apel la secvențe filmate în urmă cu 20-25 de ani pe care le reasamblează într-un nou context socio-narativ.
Se pornește din Datong, oraș minier, segment ce conține aproape integral filmări realizate de Jia între 2001 și 2006 - autogări, săli de bal, baruri, cluburi și orice intră în raza de acțiune a camerei, plus cadre nefolosite din Unknown Pleasures (2002), prima sa colaborare cu Zhao Tao, personajul central de aici. Segmentul median are loc în Fengjie în timpul construcției barajului Three Gorges și este, de asemenea, o imersiune în arhivă: material filmat pentru Still Life și Ash Is the Purest White. Abia ultima parte, secțiune, filmată în epoca post-COVID, conține imagini nou-nouțe și marchează reîntoarcerea în Datong.
Cineastul chinez este fascinat sau poate obsedat de dislocare, iar China este un spațiu al dislocărilor brutale și fără preaviz, totul in numele progresului de care vorbeam. „Ne mutăm ca să fie bine țării”, spune un cetățean din Fengjie a cărui casă a fost pusă la pământ, laolaltă cu alte câteva mii, pentru a lăsa loc unui baraj colosal prin dimensiuni și costuri de toate tipurile (Three Gorges Dam).
Jia Zhang-Ke practică aici un cinema dislocator și dislocutor în același timp, în sensul că forțează limitele limbajului cinematografic printr-o asamblare liberă a formatelor de filmare și prin absența focalizării narative. Ba mai mult, personajul feminin din voletele 2 și 3 nu vorbește, ea comunică strict prin expresia feței sau prin mijloace-extensie: mesaje scrise pe hârtie și mai apoi prin sms.
Toate aceste alegeri și inconsistențe transformă filmul într-un vehicul aparte, greu de încadrat și chiar de dus. (Fun fact: la proiecția la care am fost eu, n-am văzut oameni ieșind din sală, dar am văzut destui moțăind sau chiar ațipiți la final.