Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 28 august 2016

„Vă rog, nu staţi între scaune!” (5)

Screenshots from Leviathan (dir. Andrey Zvyagintsev/2014)

 Screenshots from Demolition (dir. Jean-Marc Vallée/2015)

La fel de bine putea fi încă un episod din Cvasimilitudini. Intitulat chiar Demolition. Am optat pentru altă rubrică, una cam lăsată de izbelişte, tocmai fiindcă mi-a rămas gândul la scaunul din al doilea cadru (primul cadru din filmul lui Zvyagintsev e pentru contextualizare). După ce braţul lung al utilajului, cuplat la şi acţionat de braţul lung al corupţiei, zdrobeşte ultima fărâmă de rezistenţă a fostului proprietar, singurul care rămâne în picioare e acel scaun. Un fel de the last chair standing, o formă inegală şi inerţială de împotrivire a locului, a fiinţării mai exact, în faţa iminentei distrugeri.

Camera nu-l filmează ostentativ, camera ţinteşte spre prăpădul făcut de exacavator, însă în curgerea secvenţei scaunul respectiv îşi revendică poziţia, rămâne în centru, martor tăcut şi neutru al nenorocirii. Nu cred, de fapt sunt convins că prezenţa sa acolo nu era parte din plan. Zvyagintsev e interesat de detalii, de acord, numai că ţinta sa e monumentalul, panorama de largă respiraţie, aşa că încăpăţânarea sfâşietor de tristă a acelui obiect nu putea face parte din planul iniţial.

Pornind de la această imagine ajung prin ricoşeu la vorbele lui Paul Guimard din Bunurile vieţii, roman ecranizat de Claude Sautet încă din 1970, adică la scurt timp de la apariţie. În acel roman (a fost tradus şi-n româneşte şi înainte, şi după '89) scriitorul francez lansează o ipoteză minunat de romantică: zice el că după dispariţia unui om, nu semenii sau apropiaţii, ci obiectele care i-au aparţinut suferă cel mai tare. Pot fi nişte pantofi pe care n-are cine să-i mai poarte, poate fi o pereche de mănuşi din piele, stafidite şi ele, sau un inel uitat pe un raft. Ori, de ce nu?, ca să ajung la subiectul acestui post, nişte scaune cu spătarul şi picioarele şubrezite de reumatismul termenului de garanţie, ieşit el însuşi din garanţie...

Toate acestea şi încă multe altele rămân fără stăpân şi îşi trăiesc durerea în tăcere. La început, înăuntru. Apoi în stradă sau la tomberon. And this is the end, my only friend, the end.

miercuri, 24 august 2016

Cvasimilitudini II.63 [Drone cinemapping]

Screenshots from Mystery Road (dir. Ivan Sen/2013)

Screenshots from La isla minima/Marshland (dir. Alberto Rodríguez /2014)

Filmările aeriene cu drone l-au sedus până şi pe Sokurov (a se vedea Francofonia for that matter), context în care aş zice că se abuzează de aceste instrumente, fiind folosite şi cu rost şi fără. Nu este şi cazul filmelor alese pentru episodul de astăzi. Inserţia secvenţelor de acest tip în epiteliul imaginii nu e acela de a fura ochiul, de a induce subretinian acea spectaculozitate ce nu poate fi altfel obţinută. Quite the opposite, ca s-o mai englezesc niţel. 

Rolul lor este cât se poate de clar: imprimarea unui efect de oxigenare în capul spectatorului (ca şi când ar ieşi dintr-o cameră unde e prea mult fum), respectiv delimitarea precisă a perimetrului geografic şi simbolic în care se dezlănţuie aparent arbitrar violenţa. Un orăşel la marginea deşertului australian, Outback, cum îi spun localnicii, şi o insulă hispanică sufocată de ploi.

duminică, 21 august 2016

Cvasimilitudini II.62 [Cops eating ice cream]

Screenshot from Mystery Road (dir. Ivan Sen/2013)

Screenshot from Inherent Vice (dir. Paul Thomas Anderson/2014)

Încep să cred că aplecarea poliţiştilor spre îngheţată, consumată cu poftă în prezenţa unor martori oarecum uluiţi e un indicator de perversitate. Nu atât sexuală, cât mai degrabă morală, un semnalizator de flexibilitate comportamentală într-un areal mustind de conspiraţii şi corupţie.

În Mystery Road sursa de uluială a pasagerului (nearătat) din stânga (acţiunea se petrece undeva la liziera deşertului australian, iar maşinile au volanul pe dreapta, naturlich) e ora extrem de matinală pe care şeful de post o alege pentru a-şi coborî temperatura corpului. Oricum, camera insistă pe el în ideea de a-l contura ca personaj ambiguu, nici partizan al fărădelegilor, dar nici adversar pe faţă al infractorilor. Seamănă pe undeva cu poliţistul din No Country for Old Men (de altfel, filmul lui Sen e armat în bună parte cu cinismul şi resemnarea ce guvernează lumea zugrăvită de McCarthy şi fraţii Coen).

În Inherent Vice, camera îl ţine pe locotenentul Christian „Bigfoot” Bjornsen (Josh Brolin) out of focus tocmai pentru a scoate în evidenţă stupefacţia lui Doc Sportello (Joaquin Phoenix), care încearcă să înţeleagă semnificaţia vulgarităţii pe care insul aflat la volan (pe stânga, de data asta) o pune deliberat în gestul său. Explicaţia e simplă: după interogatoriul şi arestarea ratate, Bigfoot scoate la înaintare singura armă ce-i mai rămâne pentru a-şi impune superioritatea în faţa lui Doc: mitocănia. E un meci freudian pe care-l controlează până aproape de final. Când situaţia basculează într-o direcţie complet (im)previzibilă.

joi, 11 august 2016

Pielea leopardului din Locarno (special guest post by Mihai Cristea)

Mihai a fost anul ăsta (şi) la Locarno. N-a fost singur. Şi n-a fost de pomană. Va merge şi la Veneţia. În aceeaşi formulă. Mă bucur maxim pentru el şi mă bucur pentru că găseşte timp să-mi scrie. O face excepţional şi dintr-un soi de generozitate pe care o apreciez mai mult decât ştie el. Îi mulţumesc!
«
La început a fost imaginea: doi bătrânei georgieni, un octogenar (Otar Iosseliani) și un nonagenar (Marlen Khutsiev), salutându-se cordial la ieșirea dintr-un hotel de pe faleza lacului Maggiore. A fost imboldul care m-a făcut să-mi doresc să ajung în Locarno. Când un festival de film reușește performanța de a aduna asemenea oameni sub același program, e semnul unui bun gust ce sfidează interesele comerciale atașate inerent evenimentelor de felul acesta.


Ediția de anul trecut a marcat într-un mod morbid ultima apariție a unor cineaști esențiali, prezenți la fața locului fie cu ultimele lor filme (Chantal Akerman + Andrzej Zulawski), fie premiați pentru întreaga carieră cu trofeul festivalului (Michael Cimino). Din carne şi oase au ajuns acum toți oale și ulcele. Cumva o alternativă mai puțin epatantă a triumviratului Cannes-Berlin-Veneția, festivalul găzduit de acest (hai să-i zicem) oraș-bibelou promovează cinemaul de artă, propunerile auctoriale îndrăznețe, inovația sau - pentru cei care dau o raită prin secțiunile paralele - vizionarii la început de drum. Din punctul de vedere al prezențelor românești, festivalul a fost în ultimul deceniu prietenos cu cineaștii autohtoni, aducând în concurs filmele lui Sitaru (Din dragoste cu cele mai bune intenții), Porumboiu (Metabolism...) sau Jude, anul acesta (Inimi cicatrizate).
N-am văzut filmul lui Jude, îl voi vedea în țară, am fost doar spectator la discuția agreabilă deschisă publicului, după premieră (și am citit cartea care dă titlul filmul, deși Jude a făcut precizarea că de fapt e o ecranizare-melanj între toate cele 3 romane ale lui Blecher). 

Mai trebuie să spun și asta: prețurile la cazare în Locarno pe perioada festivalului sunt prohibitive chiar și după standardele de trai vest-europene. Parafrazând, Elveția nu e ca Veneția, dar eu am stat într-un hotel dintr-un sat de lângă Locarno pre nume Gordola. Vă cam dați seama cu ce rimează. Almost there

Debutul festivalier l-am marcat cu un film japonez, Wet Woman in the Wind (dir. Akihiko Shiota). Echipa de realizatori a urcat pe scenă și ne-a explicat de la bun început că vom vedea un softcore porn delectabil, supus cinematografic unor reguli etice și estetice de tip Dogma: genul inițiat de regizor se numește „roman porno”, filmul trebuie să dureze în jur de 70 de minute, să fie filmat într-un timp foarte scurt, să fie amuzant și să te pună pe gânduri în aceeași măsură şi să denote respect pentru cineaștii înaintași care au prestat în aceeași zonă, revalorificând temele. Un titlu alternativ al filmului ar fi Străina din cabina dintre munți și n-am de gând să detaliez pentru că nu vreau să răpesc plăcerea vizionării. Prezența actorilor pe scenă înaintea proiecției a fost solemn-contrastantă cu ce avea să urmeze pe ecran. Protagonista îmbrăcată în costum popular ne-a explicat că ea poartă „yukata, nu kimono”. E ca și cum o cineva de la noi ar promova o comedie sexy în ie. Și s-ar mai lua și foarte în serios. Dubios. 


Al doilea film l-am văzut în a doua zi în Locarno. Les fausses confidences (dir. Luc Bondy) e o ecranizare după piesa omonimă scrisă de Marivaux. Montată de același Luc Bondy și jucată pe scena pariziană într-o distribuție identică acum câțiva ani (Isabelle Hupppert, Manon Combes, Louis Garrel, Bulle Ogier), a fost transformată și în film la dorința regizorului (aparte față de piesă). Ultimul lui proiect, nefinisat din păcate, căci acest regizor elvețian a murit la finalul anului trecut. Isabelle Hupppert a avut ingrata misiune de a evoca regizori dispăruți: pe Luc Bondy în sala de cinema și pe Michael Cimino, câteva ore mai târziu, în Piazza Grande, în fața a 8.000 de oameni, unde a povestit despre filmările și viziunea lui Cimino la acel damnat și apoi revalorificat Heaven’s Gate

Revenind, Les Fausses Confidence e o bucată de dramaturgie clasică, o comedie a moravurilor din înalta societate, unde legăturile primejdioase sunt pe dos față de romanul lui Laclos. Obiectul seducției este de această dată o văduvă bogată trecută de prima tinerețe (Huppert), iar uneltirile amoroase ale junelui cuceritor (Garrel) sunt orchestrate cu ajutorul servitorilor aflați în slujba văduvei. Tonul piesei este zglobiu, critica socială e moderată, lăsând mai mult spațiu de desfășurare tribulațiilor sentimentale în cheie comică. Filmul a fost cârpit pe final cu secvențe din montarea de pe scenă și cu o ieșire a actorilor din teatru în stradă, după terminarea piesei, ca un marcaj de revenire din artă în viață.

A urmat proiecția din Piazza Grande, antemarcată de premierea lui Harvey Keitel pentru întreaga activitate (laudatio susținut de Abel Ferrara). Cinstit vorbind, mai presus de valoarea filmului a meritat experiența vizionării în sine. Un cinematograf de mii de locuri în aer liber, încorporat într-un centru istoric în care clădirile cochete generau prin boxele montate pe ele un efect sonor frisonant, ca și cum eram în plin asediu și o ploaie de gloanțe se îndrepta asupra noastră. Să vezi un film în ambientul ăsta e un experiment de trecut în bucket list. Filmul, Cessez-le-feu (dir. Emmanuel Courcol), mi s-a părut un proiect îndrăzneț, de dimensiuni considerabile și dus la capăt cu brio pentru un debut în regie (domnul în cauză fiind actor la bază). 

Povestea tratează o temă des întâlnită: rănile iremediabile provocate în psihicul individului de către război. E o saga întinsă pe mulți ani, ce unește geografic inima Africii cu nordul Franței și urmărește împreună destinele a doi frați mutilați sufletește, fiecare în felul lui, de războiul prin care au trecut: aventurierul mercenar, cinic, autist la probleme de morală ce-și face un rost prin afaceri suspecte prin Africa (Romain Duris) și cel handicapat fizic, rămas acasă langă familie (Grégory Gadebois). Un film în care am remarcat jocul lui Duris, un actor versatil și convingător în cazul de față. 

În ultima zi la Locarno am preferat să stau mai mult la evenimente conexe decât să intru la filme. Cel mai memorabil eveniment pe care l-am trăit a fost discuția lui Harvey Keitel cu publicul și ziariștii veniți să-l vadă la o oră toridă de prânz. Timp de un ceas, ne-a fermecat cu o naturalețe a povestirii, o diplomație de mare domn și o charismă ieșită din comun. Căci doar marii actori au asemenea daruri. Poveștile serioase și anecdotele spumoase ale acestui „half Italian, half Romanian” (așa s-a prezentat) s-au ținut lanț. 

Despre cum era să sară la bătaie pe platoul de la debutul lui Scorsese (Who's That Knocking at My Door) pentru că acesta din urmă nu i-a semnalizat corespunzător un moment de improvizație. Despre cum Tarantino, sărac lipit pământului și înfometat, îi devasta frigiderul în timp ce el citea în camera alăturată scenariul de la Reservoir Dogs. Despre cum l-a scos forțat din camera de hotel pe Klaus Kinski într-una din crizele pentru care neamțul era legendar. Despre cum a primit de la Ferrara scenariul la Bad Lieutenant sub formă de scrisoare după scrisoare, aruncate toate la coș, până când a avut un moment de revelație. Despre cum a acceptat rolul din Smoke fără să îl înțeleagă, pentru că scenariul i s-a părut foarte lung și foarte muncit. Despre regretul că Fingers-ul lui Toback n-a fost apreciat la lansare. Despre cel mai important moment al lui din showbiz, ziua când s-a dus la maternitate să-și vadă copilul nou născut. Despre violență și educaţie în viață când ai de-a face cu violența. Despre necesitatea fundamentală de a-ți spune povestea, fără să aștepți ca Hollywoodul să te caute, Hollywoodul te va găsi. La sfârșit ne-a cam lăsat cu falca foarte aproape de pământ de admirație. 

Cotidianul festivalului, o variantă elevețiană glossy-color a AperiTIFF-ului, îl avea pe Keitel în ziua aia pe copertă. Mi-a trecut atunci prin minte să încerc să-i iau un autograf. Cum eram în jumătatea nefavorabilă trasată de panourile ce marcau granița dintre privilegiații cu ecuson și amărășteni, am întâlnit privirea civilizată și glaciară a unui agent de pază cu mesajul lipsit de echivoc „nu, nu se poate”. Am plecat de acolo cam șucărit, privind în urmă cu jind. Am luat autobuzul festivalului înapoi în Piazza Grande. Nici țipenie de om pe vipia aia. La un sfert de oră de la terminarea conferinței, am dat nas în nas cu Keitel în Piazza, flancat de un bodyguard din partea festivalului. Sincronizări ireale de genul ăsta sunt peste puterea mea de înțelegere. M-am blocat. Mi-am revenit din uluială și am bâguit gâtuit să-mi dea și mie un autograf. S-a uitat la mine și de sub ochelarii de soare m-a întrebat: Do you have something to write? De unde, ești nebun? Noroc cu prezența de spirit a jumătății mele mai bune care l-a luat pe bodyguard la întrebări: Do you have a pen? Sure. Am mai apucat să-i zic atât: We’re also Romanians

Cum ziceam, am participat si la Q&A-ul filmului lui Jude. Măcar așa, pentru susținere, dacă nu l-am văzut. Ce s-a vorbit deja, ţi-am transmis. Dacă simți că e ceva important să dai mai departe, feel free. Seara am avut de ales între un concert unde solist vocal era Abel Ferrara (am scris bine!) și un classic regizat de Roger Corman, The Intruder (1962), introdus de regizorul prezent în sală. Am intrat la film. Am descoperit un film politic puternic și cu valențe actuale despre cum se clădește la nivel de societate ura față de o comunitate defavorizată, despre cum un mesaj extremist poate fi ambalat și acceptat dacă apare un lider charismatic capabil să manipuleze emoțional mulțimea și despre puterea rațiunii în fața intimidării și violenței. Un film bun, iar dacă n-ați aflat până acum de Roger Corman, puteți să începeți să vă informați despre faptele de vitejie ale dumnealui de aici.
»