Smoke/tionary (follow up & încheiere)

Să-i punem o copertă și cu ocazia asta și capăt, pentru că nu va exista un al doilea sezon. Cel mai interesant și cu potențial personaj (Freddy Fasano) a fost executat în episodul 7, într-o sinestezie imago-narativă ce-ți rămâne o vreme în minte alături de o întrebare frustrantă: ce rost are o viață irosită? Lehane a nimerit-o bine de tot cu acest personaj, l-a dus într-o zonă de supranatural mixat cu horror, zici că descinde direct din mintea lui Stephen King.

În rest, vreme de 9 episoade, Taron Egerton face un fel de Jack Nicholson channeling, așa cum, în Mobland, Tom Hardy se juca (mai convingător) de-a Brando. 

"Four is what...?" (133) Freddy Fasano

Mi-a adus astăzi D. aminte de Freddy Fasano, iar eu aveam o postare despre el, pregătită încă de pe când Smoke era pe sfârșite, a rămas în drafts, așa că acum e un moment la fel de bun ca oricare altul pentru a o publica.

Freddy Fasano (The Milk Jug) este interpretat de Ntare Guma Mbaho Mwine și, aparent sau în teorie, este antagonistul din miniseria creată de Lehane. Doar că nu e acel antagonist pe care te-ai aștepta să-l găsești într-o astfel de poveste, el - și tot subplotul asociat lui - are de fapt funcția de comentariu social la adresa marginalizării programat(ic)e pe care diversele sisteme o practică. 

Ntare Guma Mbaho Mwine a înțeles sub/metatextul și se comportă ca atare. Modul în care ocupă spațiul, în ciuda aparentei anorexii și fragilități, radiază sau transmite o energie grea, de parcă tot aerul din acele încăperi ar fi brusc aspirat. Are acea imobilitate care te obligă să îl privești, așteptând următoarea mișcare. În scenele din fast food-ul în care lucrează (Coop’s), reușește să-și transmită disprețul și efectele izolării sale sociale doar prin felul în care privește clienții sau prin micile ticuri nervoase. Nu este nevoie de monologuri și degete în ochi ca să înțelegi că e o bombă cu ceas. Iar dintre toate, cel mai tulburător lucru în interpretarea sa, este că te face să-ți pese de el, nu ca prezență amenințătoare, ci ca ființă umană: de ce a ajuns în punctul ăla și care e instalarea sa în raport cu el însuși, nu cu lumea.

În contrast cu motivațiile și acțiunile sale, Freddy Fasano apare în mai multe secvențe înfășurat într-un halou (fizic sau imaterial). În primul cadru ales de mine (depistabil spre finalul show-ului), cu el filmat din spate și proiectat pe roata mare din parcul de distracții, haloul este unul mecanic(izat) și, implicit, monumental. Aici, așezarea sa în timp pare să se oprească: roata din fundal, simbol clasic al ciclicității și al timpului care (i) se scurge, îl încadrează perfect, transformându-l într-o axă fixă a unui mecanism abandonat. Este genul de compoziție ce sugerează că personajul este captiv într-un timp mort, în trecutul (parcul părăsit) ce refuză să dispară. Roata nu mai este un obiect de amuzament (ca în copilărie), ci devine o coroană stilizată (de spini?) și supradimensionată care marchează momentul transformării sale în agent al unei forțe imanente.

În celelalte două cadre, haloul de lumină este creat de reflexiile lentilei (lens flare) și îl încadrează pe Freddy într-o lume proprie, separându-l fizic de mediu. Deși se află într-un spații închise, acea aureolă îi conferă o statură cvasireligioasă, deși inversată: în loc să semnifice puritatea, imaginile subliniază sau redau singurătatea sa absolută. Freddy ocupă centrul propriului său univers microscopic, o bulă de izolare în care legile morale ale lumii exterioare nu pătrund, transformându-l în figura mesianică a propriei distrugeri.

Din punct de vedere vizual, aceste halouri pot fi interpretate ca o proiecție externă a obsesiei sale pentru foc. Freddy nu doar provoacă incendiile, este el însuși un incendiu în devenire. Spațiul din jurul capului pare mereu „incandescent” (mai ales după ce se rade, într-o tentativă de a deveni invizibil), sugerând că mintea lui ocupă un plan de existență diferit, unde lumina arde. Această aureolă recurentă indică faptul că, indiferent unde se află, el poartă cu sine propriul său spațiu sacru și violent, o prezență care avertizează că bariera dintre om și monstru s-a dizolvat complet în favoarea unei entități pur simbolice.

De:Sirât

Găsiți pe youtube un clip montat de Criterion, Hands of Bresson îi zice, mai clar d-atât nu se putea, mă scutește, deci, de alte explicații.

M-am gândit la el, văzând cum începe Sirât, succesiunea asta de cadre, mai exact - ăsta ar fi singurul element care le unește, căci filmul lui Laxe este o dihanie greu de îmblânzit și n-are prea multe de-a face cu Bresson, adică nu ar putea fi etichetat bressonian decât în urma unor rafinări riguroase (umanismul care-l străbate ca o pânză freatică, de ex.),

Sirât poate fi mai curând apropiat de slow burn-urile unui Clouzot sau mai încoace de exercițiile cu freakși ale cuplului Caro-Jeunet, în rest el rulând în legea lui, vehicul tractat de ritmurile rave și armat cu suspans construit minimalist pentru efecte maxi.

Smoke/tionary

Fiecare episod din Smoke stă sub semnul unui cuvânt, cuvinte de acces, vorba lui Baudrillard, banale sau vernaculare, în orice caz niște parole, cuvinte de trecere spre sau dincolo de mintea personajelor principale, un soi de ce-i mâna pe ei în luptă, fiecare cu propria luptă, the inner fight, cea mai grea dintre toate.

Suntem deja în episodul 5, primele două au fost subsumate aceluiași cuvânt, celelalte au avut câte unul dedicat. 

Cuvinte-înainte, la propriu și nu doar, cuvinte-napoi, căci te întorci la ele să le evaluezi sau apreciezi (im)portanța.

Caro diario (2)

Văzut Ferrari.

Zgomot mult (inclusiv în film, doar e cu mașini de curse) pentru aproape nimic. Producția în sine este la limita hagiografiei cu voie de la stăpânire (în cazul de față familia Ferrari), meritele regizorale constând exclusiv în execuție, Mann fiind el însuși un cineast animat de craftsmanship.

Motiv pentru care am și scris pe fb imediat după vizionare:

Sorry, old sport, but the old tricks don't work any more like they used to back in the 90s! Ceva s-a schimbat în modul nostru de a privi turbomixul de thriller și melodramă ce încă mai funcționa pe vremuri datorită canelurii clasice în care lumea însăși funcționa. La momentul ăsta, aliajul în cauză e datat, arată ca un costum demodat: linii fine și totuși out of fashion.

Tehnologia a făcut totul țăndări. iar Michael Mann continuă să facă filme ca pe timpuri, aproape de paradigma godardiană (cool & chic la vremea ei): a girl, a gun and a car.

Din păcate sau nu, lumea s-a schimbat radical și - nu știu voi - dar eu nu mai sunt acolo. Și nici nu pot privi nostalgic la un film făcut în 2023 ce arată ca în anii '90 doar pentru că sunt fan Mann. Sunt și voi rămâne, doar că, din varii motive, el s-a oprit la Collateral.

Alții au mers mai departe.

P.S. (doar aici): Penélope Cruz în rolul Laurei Ferrari merge pe o gheață atât de fină că aproape o auzi cum crapă sub interpretarea ei apăsată, periculos de apropiată de registrul telenovelistic. E un freestyle acolo ce aduce aminte în unele (puține) momente de Sophia Loren din (tragi)commedia all'italiana, iar în celelalte de zeițele soap opera din America de Sud.

And just like that it's December again

Iar Crăciun, iar an nou, iar an bisex :D

Ce veți găsi în decembrie aici?

În principiu, aproape nimic. 

Cel mult acel top pe care mi-e tot mai lene să-l fac. Fiindcă, truth be told, topurile-s irelevante. Sau se cufundă în irelevanță din ce în ce mai repede.

Totuși, anul ăsta mă agit să-l produc. De fapt, să-l închid, că altfel e cam gata. Doar 20 de poziții vor fi, 0 adaosuri, 0 trucuri de încărcat bradul. Doar 20 de poziții, dintre care vreo două se prefigurează a fi ex-aequo. 

Și apropo de (anul bi)sex, am mai făcut poanta aia p-aici, o reiau: take this if you're in Payne!

În termenii postulați de Morcheeba, friction is turning to fire, friction is burning much higher.

Irma Vep | Official Teaser [May's Marathon: Day 18]

Irma Vep e un show pe care, în calitate de fan Maggie Cheung și urmăritor atent al lui Assayas, l-am pus deja în bookmarks/calendar. Începe în 6 iunie (pe HBO Max), are 8 episoade și este exact ce vă gândiți că este: expandarea în serie tv a filmului-cult omonim (apărut în '96). 

Rolul lui Maggie Cheung e preluat de Alicia Vikander și n-am emoții în privința nivelului: la fel cum lui Assayas i-a ieșit combinația cu Kristen Stewart, m-aștept să-i iasă și în cazul ăsta. Bonus pentru mine este prezența lui Vincent Macaigne, actor cu tracțiune 4x4 (adică oriunde l-ai pune, dă randament maxim).

Elvis is comin' at a theater near you. In June [February's Marathon: Day 17]

Cea mai spectaculoasă imagine văzută anul ăsta (deocamdată) vine dintr-un trailer și e un dissolve.

Îl puteți vedea mai jos. Luxuriant, to say the least.

Știrile zilei (Jurnalul meu de la ora 10)

• Facebook is down. 

Ore în șir. Aș prefera zile. Să văd, așa de Kika și Mika relax, take it easy, zbaterile influensărimii în chinurile anonimatului care, vai, ce-mi place verbul ăsta, a zămislit-o. Și unde se va întoarce cu sau fără moartea fb. 

Să punem o placă, așadar. Comemorativă.

Disclaimer: Aș fi putut să ascund bara de bookmark-uri, da' am zis că e mai pe captatio dacă le las acolo și le mâzgălesc. Le vedeți acolo și ziceți: oare ce dracu' e aici? Ah, da, niște bookmark-uri? Și-apoi Ildîrîm fulgerul vă lovește: oare ce o fi pus acolo? Mergeți în pace mai departe: nu veți afla. Poate că, în definitiv, acolo nu era nimic, doar m-am jucat eu de-a neinteresantul.

• Suzanne Vega (Her name's not Luka, vai, ce funny!) va juca rolul lui Carson McCullers într-un film intitulat Lover, Beloved, regia Michael Tully. Cam obscur tot proiectul, am dat peste el din întâmplare, mai caut detalii. 

[pauză comercială]

• Poster's juxtaposition sau fiecare cu ce-l doare (fără alte comentarii, precizând, totuși, că ambele filme sunt de anul ăsta)

• Avem distribuitori de rahat (asta nu mai este o noutate, darămite o știre): Dune-le villeneuviene n-a ajuns nici la ora asta în România (22 octombrie ar fi data, pasămite). În schimb, tone de deșeuri amestecate cu artsy fartsy #pătrend sau #încontratrendului, vezi Malmkrog, freacă afișele mall-urilor. Merge în răspăr un hashtag de doi lei: #nunemaifacembine. Noapte bună!

"Four is what...?" (103) [One-Eyed Jacks/1961] *** September's Marathon: Day 27 ***

Primul și singurul film în care Brando s-a îndeletnicit cu munca de regizor. Scorsese zice că avea potențial. Varianta inițială (director's cut) avea aproape 5 ore, Paramount a tăiat masiv și s-a la ajuns la vreo două ore și ceva peste. „Now, it's a good picture for them, but it's not the picture I made... Now the characters in the film are black-and-white, not gray-and-human as I planned them”, avea să se lamenteze Brando. 

Nu i-a păsat nimănui, oricum depășise bugetul, timeline-ul, rația de băutură și mâncare, practic l-a făcut oarecum pe datorie, fiindcă în urma succesului discret a fost obligat (de împrejurări și simțul onoarei) să facă alte 5 filme pentru studio. Ca actor doar.

"Four is what...?" (99) [I Used To Go Here/2020]

Un discret vibe de Wonder Boys străbate ca un curent subteran acest film mediocru despre oameni mediocri și mediul care-i produce/întreține (universitatea): o scriitoare, un profesor de literatură & scriitură creativă (când aud asta mă gândesc din reflex la MC), studenții respectivului profesor. 

Nu-i suficient pentru a putea susține comparația până la capăt: acolo unde Wonder Boys excela (personaje brici & derută existențială premium), ăsta doar (di)simulează nostalgia și se joacă de-a cringe-uiala, rămânând, totuși, onest cu sine însuși. Iar asta e o calitate, poate singura. 

Parcat cuminte pe locul filmelor care vor să spună ceva dar nu-și găsesc tonul & direcția, I Used To Go Here nu-și oferă nicio șansă contra uitării imediate. Odată ce ai apăsat stop (fie pe parcurs, fie la final), adio și n-am cuvinte, n-ai la ce să te gândești. Nici măcar de ce astfel de producții ies pe piață, răspunsul fiind revoltător de simplu: fiindcă se poate. Există o nișă care le aspiră, o nișă fără alte standarde în afară de „toți ați câștigat, toți sunteți campioni”. 

Written & Directed by Kris Rey
Și văzut de mine doar de dragul oamenilor din linia întâi: Gillian Jacobs & Jemaine Clement* (n0 typos in here)

This! (Day 16)

Screenshot from Center Stage (dir.: Stanley Kwan/1991)

Robert Altman: „The greatest films are the ones that leave you not able to explain, but you know that you have experienced something special.” 

Maggie Cheung (la vreo doi ani după prima apariție într-un film de WKW) o interpretează - năucitor! - pe Ruan Ling-yu, vedetă a cinemaului mut chinez, supranumită și Greta Garbo a Chinei.

Be back.

Damnare (un posibil titlu de McEwan pentru un film certamente de Tarr)

 

- „(...) if one dog was a personal depression, two dogs were a kind of cultural depression, civilization´s worst moods”, zice Ian McEwan în „Black Dogs”, roman apărut la patru ani după filmul ăsta, fără ca autorii să aibă habar unul de altul. Truth be told: E plin de câini în Kárhozat, iar prezența lor acolo se pliază perfect pe semnificația dată de McEwan.

Un anume tip de paralelism poate fi făcut și cu „Black Dog” de la Led Zep, pretextul fiind rudimentul de narațiune din film cu ecou în versurile astea: 

„Spent my money, took my car 

Started tellin' her friends she gon' be a star 

I don't know but I been told 

A big legged woman ain't got no soul”. 

În orice caz, îmi place mult ce spune Rosenbaum despre Kárhozat, citindu-i vraja: „The near miracle is that something so compulsively watchable can be made out of a setting and society that seem so depressive and petrified.”

Nomadland: Official Teaser Trailer

Second later edit (30 decembrie)

Zice Paul Schrader pe contul lui de fb, răspunzând într-un comentariu la postarea inițială:

Doar consemnez afirmația, cum nu am văzut filmul până acum, rămâne să-i analizez validitatea la momentul cu pricina, 

---

Later edit: Leul de Aur la Veneția!

⏬

 

Chloé Zhao reapare pe radar cu un road movie (atipic) în care o distribuie pe Frances McDormand despre care știm că sfințește locul, indiferent pe unde calcă. 

Filmul, bazat pe o carte de Jessica Bruder, este undeva la limita documentarului, folosind preponderent actori neprofesioniști (Linda May, Swankie & Bob Wells), redistribuiți în rolurile din propria viață: dezmoșteniți și nomazi printr-o Americă (de Vest, în cazul acesta) răvășită de criza economică. Stilistic e apropiat de ce făcea într-o vreme Ramin Bahrani, un regizor care s-a îndepărtat complet de genul ăsta de cinema. Voiam să zic off the map, dar mi-am amintit că Off the Map chiar e un film apropiat tematic de Nomadland (bine, nu e atât de fluid). 

Nomadland a concurat în competiția oficială de la Veneția și va fi lansat worldwide în decembrie februarie 2021 (pe afiș scrie altceva, nu e foarte relevant, era făcut pe o altă planificare, dată peste cap de colapsul unor festivaluri). 

Chloé Zhao a început cu producții indie, intimiste (The Rider îmi vine rapid în minte), dar între timp a ajuns în liga mare, având la ora asta o superproducție Marvel în portofoliu (Eternals), disponibilă anul viitor. 

Dear Comrades! (trailer)

Konchalovskiy în b/w și 4:3/Academy Ratio.

O privire asupra unui episod nenorocit (ca multele altele, din păcate) din istoria comunismului sovietic. S-a întâmplat în 1962, s-a mușamalizat rapid totul și vreme de 30 de ani n-a suflat nimeni o vorbă, abia în 1992 s-a pornit o anchetă, care a descoperit că majoritatea vinovaților nu mai sunt în viață. Sună cunoscut? However, ce vă zic eu despre partea post-eveniment din scurta epocă a dezghețului elțânian nu e în film, deci nu spoilerim nimic, da?

Cu Julia Vysotskaya (soția regizorului, născută chiar în orașul în care s-au petrecut atrocitățile, Novocherkassk), Vladislav Komarov, Andrei Gusev, Yulia Burova și Sergei Erlish. 

Tarantino 9

Pe fast forward:

Once Upon A Time... In Hollywood e un 9 care face cât un 10+. Adică un film după care Tarantino se poate retrage liniștit, dacă tot are de gând s-o facă și nu blufează pokeristic...

Un pic zgâlțâit pe final, dar în regulă (more than that, actually). Mă rog, niște hipioți nu se simt prea bine, dar aici risc s-o dau în spoiler-eală (light). 

Melancolic, migălit, maniacal cu detaliile (finalul deceniului 6 american e reconstituit la milimetru). Realism fabulatoriu. Revizionism/contrafactualism (jocul sau preferat) și omagiu (gândiți-vă cum se termină The Fearless Vampire Killers și contrapuneți apoi finalul de aici).  

Pop culture gone berserk (Manson e un deșeu al acelei epoci, a vrut să fie star rock, a devenit lider al unui cult de demenți). 

Totuși, dacă facem abstracție de fum și oglinzi, avem în Once Upon A Time... In Hollywood si un foarte solid film despre condiția actorului (pe axa apogeu - declin). Orson Welles ar fi fost impresionat. 

P.S.: Sharon Tate chiar i-a făcut cadou lui Polanski o ediție Tess. Plănuiau să facă acel film împreună. Finalmente a fost Nastassja Kinski în rolul principal, dar filmul i-a fost dedicat lui Sharon. Din o mie de motive plus ăsta (pe care Tarantino îl pune în film). 

P.P.S.: Portretizarea lui Bruce Lee o e feerie. At so many levels.

Synonymes...

...este mărturia unui desțărat voluntar (Nadav Lapid) despre avatarurile adaptării la rigorile, nu doar lingvistice, ale exilului, poate fi așezat fără probleme lângă ontofoniile lui Gherasim Luca, și el un „étran-juif” în capitala Franței (după un intermezzo catastrofal în Israel).

Ritmul interior al litaniilor recitate de Yoav (personajul coagulant al episoadelor mai mult sau mai puțin suprarealiste, interpretat à bout de souffle de Tom Mercier) în deambulările sale pe străzile pariziene, mereu întunecate, mereu înfășurate în ploaie, sunt similare asamblajelor (anti)lexicale inventate de Gherasim Luca (alintat Zola de membrii grupului de suprarealiști români și francezi). Fascinante prin arbitrariul și imprevizibilul construcției (filmul lui Lapid are aceeași structură), poemele astea i-au fascinat pe alde Foucault, Guattari sau Deleuze. O parte pot fi auzite în filmul de mai jos.

La niște decenii distanță, Synonymes (premiat la Berlin cu Ursul de Aur) fascinează prin suprarealismul în cheie minoră, (des)compus între verb(alizarea) stradală și liniștea (asceza) din apartamentul cu tavanul spart, plombat cu țoale de căpătat. 

 Statistică, imn, sunet, război.

Cvasimilitudini II.92 [A total inversion of the light]

Screenshot from Le Redoutable (dir. Michel Hazanavicius/2017)

Screenshot from Good Time (dir. Benny & Josh Safdie/2017)

Le Redoutable, filmul în care Garrel este Godard e, truth be told, o atrocitate. 

Că Hazanavicius e mediocru știam, a tot demonstrat-o. Nu mă așteptam totuși ca din materialul-sursă (memoriile scrise de Anne Wiazemsky, muză & soție pentru J-LG vreme de o decadă și ceva) să rezulte un personaj cancanizat, prezentat aici ca o versiune aforistică și mostly fără umor a lui Mr. Bean.

Ok, nu m-așteptam la o hagiografie, probabil ar fi fost la fel de proastă, dar aveam pretenția ca Hazanavicius să știe diferența dintre a fi ireverențios și a fi vulgar. N-am nici o îndoială: și-a dorit un film polemic. Din păcate, mare parte din mijloacele alese (gaguri de un gust îndoielnic, pastișe forțate ale unor secvențe iconice din Le Mépris sau Weekend, parafraze bizare) îl plasează într-un perimetru tabloid. 

Simt nevoia să mai adaug că nu-s un die-hard fan Godard. Cu toate astea, găsesc reprezentarea sa inadecvată și superficială (în viziunea regizorului, nu neapărat în jocul lui Garrel, decent cât se putea într-un astfel de context). Singurul segment luminos e momentul mai '68, închis cu o secvență foarte mișto realizată (o să revin asupra ei cândva).

Dar na, la francezi e specialitatea casei... Mai '68, vreaau să zic.

"Four is what...?" (71) [Beasts of No Nation/2015]

Screenshots from Beasts of No Nation (dir. Cary Joji Fukunaga/2015)

Dens, tensionat, brutal, visceral chiar, un fel de Beasts of the Southern Wild în care o catastrofă produsă de om (războiul) ia locul calamităţii naturale. În fond, ambele filme vorbesc despre maturizare forţată, y compris spulberarea inocenţei, doar că registrul e radical diferit: realism magic versus realism crud, ranforsat. Elegia din primul (pentru mine ăsta a fost termenul de comparaţie) e înlocuită cu o poetică a violenţei în mare parte insuportabilă (bine, sunt şi câteva momente în care lucrurile sunt aduse vizibil din condei, puse cu mâna, cum se zice), căci Fukunaga (regizorul primului sezon din True Detective) îşi face o marcă stilistică din nestilizarea cruzimii, din portretizarea acesteia în toată antisplendoarea sa. De regulă, excesul, indiferent de natura lui, dăunează grav unui demers artistic (şi nu numai), însă aici, cumva într-o manieră aproape miraculoasă, ratarea mizei e evitată. Poate că un aport susbstanţial îl are şi carisma tectonică a personajului central (Idris Elba, în rolul unui lord african al războiului, amoral şi sângeros), mie aşa mi se pare, însă nu aş băga mâna nimănui în foc pentru asta (eu fiind şi un fan al său încă de pe vremea The Wire).

Ca să rezum: nu-i un film uşor de dus, are toate ingredientele care să dea spectatorului o senzaţie acută de inconfortabil, dar spre deosebire de alte producţii de gen (apropo, acesta e debutul Netflix pe piaţa lungmetrajelor)  are acea onestitate în numele căreia i se pot ierta destule hibe. Să nu vă miraţi, deci, dacă vă spun că am apreciat în acest Beasts of No Nation tot ce l-a iritat sau indispus pe recenzentul meu veneţian.