Venice 72, epistolar: Day 1 [Back in the game]

«

_________

Preambul

_________

Bref: cum ai spus și tu pe Facebook, am cam prins drag de Veneția. Vorba neamțului, einmal ist keinmal, așa că am hotărât să repet experiența: un an mai târziu sunt în același loc pentru același festival, ba chiar cazat în același stabiliment. Descinderea nu a avut loc fără peripeții. Veneția e partea a doua a concediului meu de anul ăsta, lipită de partea întâi, cea petrecută în ultimul oraș al României, la Sulina, așezarea aia despărțită de orice de ape. Rings a bell? Ce-o fi zis subconștientul meu? Să mă acomodez cu localitățile lacustre, vorba cântecului: first we take Sulina, then we take Venice. 

Cert e că m-am organizat prost, de am ajuns să schimb una după alta aproape toate mijloacele posibile de transport: barcă, mașina personală, taxi, avion, autobuz (pe șosea sau pe apă, că așa e aici). Din hostelul din Sulina până în hostelul din Veneția am făcut vreo 30 de ore back to back. N-am mai avut timp să mai și dorm între schimburile astea, am adormit în holul hostelului din Veneția, înainte să mă cazez. Așa că debutul festivalului m-a prins odihnit, pe fusul orar din Beijing.

Dar astea sunt chestiuni colaterale. Chestiunea frontală e că am mărit doza cu două zile în plus față de anul trecut, o să fiu aici pentru mai mult de jumătate din durata festivalui. Playlist-ul meu e luuuung, 17 titluri confirmate până în acest moment și simt că o să mai adaug, așa că trebuie să mă gândesc și la o formulă de relatare, luând în considerare celebra butadă a lui Truffaut prelucrată de David Ehrlich, cronicarul LWL:

When Truffaut said „film lovers are sick people”, he was referring to how their immune systems fail after 6 sleepless days at a festival. 

Câteva considerații de început, înainte să mă afund în sălile de pe aici. A doua jumătate a anului, din care Mostra e un punct important, a disipat autorii cu ștate vechi: cineaști pe care mi i-aș fi dorit și eu în programul de aici au fost suflați de festivalul de la Locarno (Otar Iosseliani, Jose Luis Guerin, Akerman, Zulawski, Hong Sang-soo). Filmul lui Terrence Davies a fost deviat către America de Nord, cu premiera mondială la Toronto. Așa că ne aflăm în situația în care auteurii consacrați din competiția venețiană pot fi număraţi pe degetele de la o mână: Sokurov, Skolimowski, Bellocchio, Egoyan, Amos Gitai. Alții s-au prezentat cu produse non-ficționale plasate prin alte secțiuni (mă refer aici la Loznitsa sau Tsai Ming-liang), iar 16 dintre cei 21 de regizori competitori sunt în premieră într-o astfel de postură la Veneţia. Deci cuvintele-cheie sunt: cineaști emergenți, eventuale surprize de unde nu te aștepti, nume de descoperit. Gata cu gargara inutilă, să trecem la chestiunile arzătoare.

   ___________________________

Looking for Grace (dir. Sue Brooks)

_______________________________

Primul film văzut aici vine din Australia, de la una dintre cele două femei-regizor din competiție (cealaltă este văduva lui Lou Reed). Din cariera acestei regizoare mai bifasem înainte un alt titlu, Japanese Story, pe care merită să-l aduc în discuție pentru punctele comune care conturează eventual un stil unitar. 

Japanese Story era un road movie înscris în panoplia producţiilor de gen în care deșertul joacă un rol important. Acolo unde alții au sesizat poezie și haiku-uri, eu am găsit doar o poveste șubredă, unde jocul actoricesc (Toni Colette, într-unul dintre cel mai bune roluri ale ei), imaginea sau muzica sunt insuficiente pentru a repara găurile. Mai mult, actriţa a declarat de curând că în filmul respectiv s-a regizat/condus singură.

Un ditamai „complimentul”, venit la momentul oportun pentru acest Looking for Grace. Pe scurt: o localnică (Toni Colette) ajunge fără voia ei șofer pentru un japonez bogat și excentric, venit într-o vizită de business în Australia. În voiajul de-a lungul deșertului între ei se creează o legătură sentimentală, dar povestea nu curge prea mult in direcția romance-ului. Regizoarea pare preocupată mai mult să construiască portrete de personaje ciudate: anxioși, introvertiți, la nevoie epileptici.

Lucrul ăsta se întâmplă și în noul ei lungmetraj. Dacă trebuie musai să îi găsesc un termen de comparație, un gen proxim în care să îl fixez, gândul mă duce la la filmele lui Todd Solondz, deși diferența valorică e netă în favoarea lui. Looking for Grace e ca un puzzle. Timp de o oră, ca o elipsă, ne acomodăm cu personajele prin scurte povești disparate care se unesc într-un punct: o adolescentă rebelă fuge de acasă cu banii părinților, este sedusă și abandonată de un băiat cu mai multă experiență. Părinții, categoria de nevrotici de care vorbeam mai sus, sunt pe urmele ei. În ajutorul lor se află și un detectiv ramolit rău, cu propriile ticuri ciudate. 

În ambele filme narațiunea curge lin până la un anume moment, apoi intervine elementul de legătură: dinamitarea firului epic printr-un episod extrem de brutal, venit de nicăieri, deus ex machina, cineva moare din senin și total absurd.

Acelaşi pattern servit în două filme succesive aduce a lipsă de idei. Efectul ăsta discutabil pune într-o perspectivă nouă personajele. Ni se sugerează că viața acestor ciudați e mai bogată interior, atâta doar că nu-s capabili să-și exprime emoțiile, că absurdul morții îi lasă cu un surplus de sentiment neexprimat care se transformă nu neapărat în ceva ce se poate numi maturizare, ci mai mult într-o spargere a unui zid interior, într-o trecere a unui prag. Dar modul în care Sue Brooks alege să scoată transformarea asta în evidență îl găsesc total neatractiv și personal nu îi agreez stilul, implicit filmele. Iar Looking for Grace e un titlu de umplutură festivalieră, a cărui glorie, dacă va fi, va trece repede, fiind sortit unei uitări cu totul meritate.

___________________________________
Beasts of No Nation (dir. Cary Joji Fukunaga)
_______________________________________

Trebuie să-mi mărturisesc incompetența cinefilă în ipostaza ei serialistică: nu am văzut primul sezon din True Detective, cel regizat de Fukunaga. Am și eu lipsurile mele (una dintre acestea e că nu am timp pentru niciun serial). Lista de filme pe care vreau să le văd e mereu prea mare ca să pot face loc și serialelor. Am pornit la drum cu acest handicap, nesemnificativ, zic eu, pentru a judeca Beasts of No Nation, film ce păstrează într-un fel legătura autorului cu televiziunea. Includerea sa în cadrul festivalului, difuzarea pe ecran mare, sunt circumstanțiale.

Produs de Netflix (colosul de servicii streaming TV), Beasts... e destinat lansării pe această platformă peste două luni de zile, chiar dacă e vorba de o megaproducție, cu buget consistent (bănuiesc că va ajunge destul de repede prin metode neortodoxe și la cinefilii români; bănuieşti bine, s.m.). Lungmetrajul de faţă este ecranizarea romanului omonim scris de un individ (Iweala Uzodinma) care a lucrat la reabilitarea psihică a așa-numiţilor „copii ai războiului”. Schema poveștii nu mi s-a părut nouă: într-o țară africană nenumită, aflată în plin război civil, un sat întreg e ras de pe fața pămîntului de către una dintre facțiuni. Un copil vede îndeaproape moartea alor săi, reușește cumva să scape de măcel și ajunge pe mâna unui carismatic și diabolic lider de gherilă, care folosește minorii pentru propriile lui operațiuni militare.

Lipsit de orice altă alternativă de a supraviețui, băiatul e manipulat, antrenat și în definitiv constrâns să ucidă, ca o piesă nesemnificativă într-un război perpetuu („Unica șansă să ieși din situația asta este să mori”). Dacă filmul nu strălucește din punct de vedere narativ, câștigă în schimb ca spectacol vizual. La acest capitol mi s-a părut că regizorul ar excela prin ingeniozitate. Timp de peste două ore bolgiile războiului sunt expuse cu maxim de visceralitate: ritualuri voodoo de inițiere în cruzime, țeste despicate cu maceta, filmate în detaliu, violuri întrerupte de împușcări în cap, halucinații provocate de substanțele inhalate de participanți, explozii, ambuscade, tot tacâmul, peste toate planând carisma unui om-orchestră, un Kurtz african (Idris Elba), ca un fel de stâncă în mijlocul furtunii.

Și filmului ăsta i se poate lipi formula de cinema cinetic, aplicată de Gorzo celui mai recent Mad Max. Peste vizualizarea brut(al)ă a faptelor se suprapune din când în când și perspectiva unui monolog interior, al copilului, dar fără adâncimea lirică de tip Malick. Filmul nu chestionează la nivel mai profund traumele unui război, nu-l transformă în interfaţă filosofică aşa cum se întâmplă cu/în The Thin Red Line, ci dă cu spectatorul de toți pereții preţ de vreo două ore, pentru ca în final să rezolve problema didactic: cu ajutorul psihologilor de serviciu, ucgaşul își recapătă întru câtva viața pe care la un moment nu o mai vedea posibilă. Am rămas cu senzația că ceva îi lipsește pentru a fi un mare film de război (cum e sus-pomenitul The Thin Red Line), oricât de exploziv (mai mult la modul propriu) e tratat subiectul. Dacă filmele de gen, esenţiale pentru cinema-ul viitorului, înseamnă Mad Max și Beasts of No Nation, eu unul n-am multe motive de înflăcărare. (text + foto: Mihai Cristea)

»