Venice 72, epistolar: Day 2 [Wiseman, Sokurov şi Giannoli]

Şi-a fost şi ziua a doua... Cu un Mihai la fel de în formă. Watch/read him here!

«

____________________________________
In Jackson Heights (dir. Frederick Wiseman)
________________________________________

Este singurul film din programul de anul ăsta pe care l-am văzut în Sala Grande, acolo unde au loc premierele de gală, cu covor roșu și vedete defilând. Imediat după au urmat Francofonia lui Sokurov și apoi Black Mass, în premiera mondială. Există zeci de oameni care n-au nicio problemă să stea în soare 6-7 ore, neîntrerupt, ca să prindă un loc cât mai bun la gardul care-i desparte de Johnny Depp sau Dakota Johnson. Dar la filmul ăsta, urmărit ieri la prânz, n-a defilat niciun star, ci un singur om, Frederick Wiseman, decanul de vârstă al documentariștilor observaționali.

Natură vie cu oameni şi umbrele. În aşteptarea starurilor. (MC)

Producţia cu care a ajuns la Veneţia e filmată în cartierul new-yorkez despre care se spune că ar conține cea mai mare diversitate etnică din toată America. Un consilier local se laudă la un moment dat că aici se vorbesc 167 de limbi. Dacă Statele Unite sunt o țară a imigranților, atunci Jackson Heights e un ecosistem la zi, o micro-Americă, pus(ă) sub lupă de Wiseman pentru a-i capta pulsul, problemele și tendințele. Să petreci 190 de minute într-o sală de cinema e, de obicei, un test de anduranță, dar nu m-am plictisit niciun minut: personajele se succed într-un ritm îndeajuns de bine strunit, iar concluziile despre ce înseamnă America sunt cumva anti-intuitive.

Un exemplu: cartierul este practic arhetipul muticulturalității și toleranței (de orice fel: religioasă, etnică, sexuală etc.), dar prețul acestei diversității este menținerea constantă a criticii față de capitalism, exact în forma aia în care ne imaginăm America, cu Donald Trump și survival of the fittest. Pentru iubitorii politicilor de stânga, Jackson Heights va fi, probabil, o delectare, fiindcă arată mecanismul prin care omul de rând, micul comerciant, proletariatul se coalizează, modul în care se organizează sindicatele menite să asigure status quo-ul în cartier împotriva marilor jucători - corporațiile și speculanții imobiliari care dețin deja centrul New York-ului.

Frederick Wiseman şi Alberto Barbera, directorul artistic al festivalului (MC)

Există un fir narativ care iese în evidență, cuvântul de ordine fiind activism/spirit civic, prezentat sub diverse forme alături de lupta pentru cît mai multe drepturi. Minute în șir, zeci chiar, asistăm la dezbaterile din comunitățile hispanice, mirosim angrenajul perfid al sclaviei moderne și cum își generează „omul de jos” anticorpii necesari supraviețuirii într-un astfel de mediu. Altfel, Jackson Heights are o anumită tandrețe greu de exprimat, căci te poartă prin cele mai diverse comunități, arătându-ne în definitiv cât de diferiți suntem: de la medrese conservatoare la drag queens, abuzate de poliție, de la sinagogi în care fie se rostesc rugăciuni în memoria victimelor Holocaustului, fie se organizează ședințe ale clubului bătrânilor gay, la cursurile de limbă engleză pentru viitori taximetriști asiatici, de la abatoare în care animalele sunt sacrificate conform perceptelor islamice, halal, la restaurante indiene, de la exuberanta comunitate de microbiști columbieni din sports bars la intelectualii din sectorul public ocupați cu reforma educației. E filmul care mi-a plăcut cel mai mult până în acest moment. 

La Black Mass am spus pas!, căci nu mi s-a părut important să vâr mâna adânc în buzunar doar ca să respir același aer cu Johnny Depp în sală. În schimb îmi pare rău că n-am mai prins bilet la Spotlight, despre care am auzit numai lucruri bune, proiecția de ieri, într-o sală de peste 1.000 de locuri, fiind sold out. Asta e, cele două vor intra destul de repede în circuitul cinematografelor de peste tot, inclusiv din București. Le voi prinde atunci.

   ______________________________

Francofonia (dir. Aleksandr Sokurov)

_________________________________

Trebuie să încep cu o considerație cu care s-ar putea să-mi pun în cap cinefilii experimentați, cu gusturi. Nu mă regăsesc printre admiratorii lui The Russian Ark. Pe lângă faptul că n-a reușit să mă emoționeze aproape deloc, filmul respectiv mi-a lăsat impresia că vehiculează acea idee nu neapărat periculoasă, cât mai degrabă pretențioasă, că Arta trebuie să fie musai ceva cu A mare și Cultura ceva cu un C și mai mare. Privind din această perspectivă, toată coregrafia, zămislirea filmului (am văzut și documentarul facerii lui) mi s-a părut că patinează amenințător pe o pojghie fină între grandoare și grandomanie.

Slavă Domnului, Francofonia (lungmetraj care, probabil, va fi instinctiv comparat cu The Russian Ark, deși nu e cazul deloc) nu suferă de această meteahnă. Ambițiile lui Sokurov merg într-o altă direcție. În primul rând, din clipa în care intri în sală, trebuie să uiți ideea că vei avea parte de o poveste închegată de la cap la coadă. Forma Francofoniei e apropiată de altceva, un altceva pe care-l las criticilor care se pricep mai bine să-l definească: eseu (?), poem (?) cinematografic.

Subintitulat Elegie pentru Europa, filmul e o meditație despre artă, timp, putere și istoria (Europei), orchestrată de un cineast rus care se plasează cumva în afara acestei istorii sau cel puțin la marginea ei. Așa am simțit eu. Există un fir epic, cel mai bine conturat din film, care urmăreşte povestea a două personaje legate de destinul Louvre-ului în cel de-al doilea război mondial: un neamț (contele Metternich), însărcinat de regimul nazist cu gestionarea patrimoniului cultural francez din Franța ocupată și un francez (Jacques Jaujard), directorul muzeului sub ocupație (care în acea perioadă îsi mutase piesele de valoare în locuințe conspirative de-a lungul țării).

Între cele două țări aflate în conflict militar exista un pact de neagresiune asupra patrimoniului cultural, de protejare a acestuia, însă pe de altă parte muzeul gol(it) face futilă misiunea celor doi oameni aflați în această situație absurdă. Între ei se ţese o legătură, nu neapărat de prietenie, cât spirituală, având ca obiect comun de fascinație arta ca formă superioară a spiritului, chiar dacă la acel moment forma ei fizică cvasi-lipsea. Sokurov dezvoltă oarecum ideea că această legătură contorsionată e de fapt o metaforă a întregii relații convulsive dintre cele două țări de-a lungul istoriei, pe care ea însăşi, istoria, le-a plasat într-un conglomerat, într-o structură unit(ar)ă pe nume Europa în care Rusia a fost întotdeauna un marginal tratat după alte reguli.

Sokurov, în timpul filmărilor (via ravepad.com)

Sunt mai multe indicii prin care Sokurov își semnalizează complexul celui de la periferie: amintește faptul istoric că pactul amintit mai sus nu se aplica și regimului bolșevic (deci Rusiei), prin urmare Ermitajul putea fi ras oricând, deși conținutul lui însemna în definitiv tot Europa. Mai este un colaj în care două dintre geniile literaturii ruse - Cehov și Tolstoi - sunt arătate în izolare, pe patul de moarte.

Însuși regizorul apare în film singur într-o cameră, în semi-obscuritate, purtând o conversație cu un anumit Dirk (Europa?), aflat pe un vas, deci în altă izolare. Nu știu dacă interpretarea mea se apropie de intenția regizorului. În Francofonia e inserat şi Napoleon cu rolul lui în istoria muzeului. Am mai aflat că în rolul său Sokurov a distribuit un actor neprofesionist, un ins reperat în muezu. E şi asta o opţiune: integrarea prezentului normal în istoria specială. Am mai citit că Sokurov intenționează să meargă cu proiectul mai departe, ţintind alte două muzee europene: Prado și British Museum.

Altfel spus, după tetralogia puterii, urmează tetralogia muzeelor. Mai vreau să spun ceva, sperând că sunt ochi care te privesc și urechi ce te ascultă: prin forma liberă a filmului și caracterul lui experimental, ludic și serios în egală măsură, e greu de imaginat anul ăsta un film mai potrivit ca Francofonia spre a fi adus la noi la BIEFF. În deschidere sau închidere, nu contează, cert e că o proiecție specială ar merita cu prisosință. Și ar face fericiți și câțiva cinefili. Ah, să nu uit: am văzut doi regizori ieri care s-au dus la filmul lui Sokurov: Cuaron, pe covorul roșu (normal, era președintele juriului, eu l-am recunoscut târziu și n-am fost pe fază să-i fac poză) și Loznitsa (la proiecția la care am fost și eu, deci cu tot poporul).

____________________________
Marguerite (dir. Xavier Giannoli)
________________________________

Nu vreau să insist prea mult asupra acestui film. Nu mi-a plăcut, deși n-am nici multe motive să-l detest. Biopic despre un personaj interbelic (cel din titlu), interpretat de Catherine Frot, echivalent în lumea operei cu Ed Wood în lumea filmului, o contesă, soprană închipuită, celebră în breasla din care tindea să facă parte prin totala lipsă de talent, dar cu o pasiune devastatoare pentru muzică, ce friza uneori nebunia. Problema respectivei doamne s-a tras mai ales de la încurajările venite din partea unui anturaj care îi băga în cap că merită să-și construiască o carieră muzicală, deşi era clar că nu era menită pentru aşa ceva, peste personalitatea ei excentrică suprapunându-se și excentricul/ridicolul existenței sale publice. Ceea ce e bizar e că anul viitor un biopic asemănător va fi lansat de Hollywood, cu Meryl Streep în rolul principal. De ce acest interes simultan din partea cinema-ului european şi a marilor studiouri pentru o astfel de poveste, e peste puterea mea de înțelegere. (text şi foto: Mihai Cristea)

»