Screenshot from The Godfather: Part
II (dir. Francis Ford Coppola/1974)
În ciuda piedicilor de neam prost puse de un finanţator orgolios (Harry Weinstein), The Immigrant (dir. James Gray/2013) a răzbătut în cele din urmă spre public, deşi sabotajul deliberat şi semi-embargoul mediatic i-au restrâns drastic aria de expunere. Am scris (review) despre el la momentul apariţiei - în cvasianonimat - pe dvd, aşa că acum mă interesează doar cadrul de mai sus, în fapt the opening shot. Ceea ce se vede e citarea în oglindă a altei deschideri, una iconică în cinema-ul modern: uvertura părţii a doua din The Godfather.
Diferenţa e dată de abordare (care este întotdeauna o extensie a stilului): spre deosebire de Coppola, care filmează Statuia Libertăţii frontal (din raţiuni evidente), Gray (sau Khondji, dacă vreţi, directorul lui de imagine), alege să o introducă în scenă din perspectiva opusă. Se spune despre respectivul monument că e primul lucru pe care-l văd cei ajunşi pe apă în America şi, prin prisma a ceea ce simbolizează, un semn de bun venit.
Filmată din spate, însă, într-o lumină ceruită, Ellis Island, avanpostul teluric al „visului american”, e departe de acel tărâm al făgăduinţei la care fantazează mulţimile de imigranţi. Şi e cumva normal, pentru că perspectiva nu aparţine celor ce sosesc, ci unui ins deja instalat pe pământ american. Îl zărim în colţul din dreapta, ocupând aproape jumătate din cadru. Silueta sa supradimensionată (pălăria cu boruri largi e un accent), setează scara la care privim și, în sens figurat, paradigma: el aşteaptă „marfă”.
Diferenţa e dată de abordare (care este întotdeauna o extensie a stilului): spre deosebire de Coppola, care filmează Statuia Libertăţii frontal (din raţiuni evidente), Gray (sau Khondji, dacă vreţi, directorul lui de imagine), alege să o introducă în scenă din perspectiva opusă. Se spune despre respectivul monument că e primul lucru pe care-l văd cei ajunşi pe apă în America şi, prin prisma a ceea ce simbolizează, un semn de bun venit.
Filmată din spate, însă, într-o lumină ceruită, Ellis Island, avanpostul teluric al „visului american”, e departe de acel tărâm al făgăduinţei la care fantazează mulţimile de imigranţi. Şi e cumva normal, pentru că perspectiva nu aparţine celor ce sosesc, ci unui ins deja instalat pe pământ american. Îl zărim în colţul din dreapta, ocupând aproape jumătate din cadru. Silueta sa supradimensionată (pălăria cu boruri largi e un accent), setează scara la care privim și, în sens figurat, paradigma: el aşteaptă „marfă”.
Puterea de sugestie a acestei imagini este incredibilă: compoziţia simplă şi imobilă integrează toate semnificaţiile vizuale şi tematice ce vor fi dezvoltate ulterior. E un cadru care conţine mai multă inteligenţă cinematografică decât sute de preţiozităţi din alte filme cu pretenţii făcute grămadă!
Şi nu e nicidecum singurul! De dragul simetriei voi face apel la ultimul (ăsta de deasupra). Trebuie spus pentru cei care n-au văzut The Immigrant că în diverse momente Gray îi transferă Ewei (Marion Cotillard) imaginea Lady Liberty. Fie în registru burlesc, cum se întâmplă în spectacolul organizat de Bruno (Joaquin Phoenix), pimp in disguise, fie în registru dramatic, spre sfârşit, când imită postura avatarului ei: cu spatele la cameră, în depărtare.
În secvenţa premergătoare imaginii de mai sus, Ewa este încadrată de la distanță, printr-o fereastră secționată în formă de cruce (conexiune directă cu o scenă anterioară în care se spovedeşte). E suficient dinamism și suficient sens pentru orice încheiere în această compoziție, cu excepția faptului că e doar jumătate din poveste.
Plecarea Ewei ocupă partea stângă a ecranului în vreme ce în partea dreaptă e Bruno, revenit practic în poziţia de la început, din nou cu spatele la privitor, dar de data aceasta full profile. În acest moment, cei doi protagonişti sunt în locuri diferite, în ambele sensuri ale cuvântului: ea părăseşte țara, în timp ce el rămâne.
Şi jumătate din cadru.
Plecarea Ewei ocupă partea stângă a ecranului în vreme ce în partea dreaptă e Bruno, revenit practic în poziţia de la început, din nou cu spatele la privitor, dar de data aceasta full profile. În acest moment, cei doi protagonişti sunt în locuri diferite, în ambele sensuri ale cuvântului: ea părăseşte țara, în timp ce el rămâne.
Numai că Gray și Khondji merg oleacă mai departe şi graţie unei oglinzi strategic plasate induc iluzia că amândoi se îndreaptă în aceeași direcție: e un trompe d'oeil de efect care leagă încă o dată cele două personaje în ciuda destinului (şi a propriilor slăbiciuni) care le separă. De altfel, titlul filmului ar putea face la fel de bine referire la oricare dintre iar finalul fals-deschis e o soluţie magistrală în mâna unui regizor care nu alege între „raţiune și simţire” şi care nu obligă nici publicul să facă asta.