«Aici ar fi trebuit să scriu una, alta despre Krigen, filmul danezului Tobias Lindholm (cel cu Kapringen, s.m.), selectat în Orizzonti. Nu se va întâmpla, fiindcă n-am mai ajuns să-l văd. Şi nu din vina mea, ci a Veneției, oraș care îți aruncă din când în când capcane la care nu te aștepți. Ieri a fost o întrecere cu bărci pe Gran Canale și transportul public a fost suspendat câteva ore. Just like that, că așa au vrut mușchii lor de vâslitori.
 |
| În Veneţia nu te dai în bărci cu una, cu două... |
Jumătatea plină a paharului a venit totuși din altă parte și sunt bucuros că s-a întâmplat așa. Filmul îl voi recupera peste câteva luni, dar experiența ce l-a înlocuit e unică. Am zis să mai dau o tură pe-acolo, să văd care e atmosfera. Lâncezeală, lume puțină și apatică. Următoarea premieră pe covorul roșu era L'hermine (pe care o să-l văd și eu, deci revin).
Chiar înainte de vizionare, filmul cu pricina mi se pare un mic miracol, în sensul că îi adună în anul 2015 pe Fabrice Luchini și Marie Rivière, doi dintre actorii-colaboratori constanţi ai lui Rohmer. „Whooa! Pe Marie Rivière le rayon vert chiar aș vrea s-o văd”, mi-am zis.
N-a fost să fie. Ea n-a venit (are rol secundar), în schimb Fabrice Luchini da. E actorul principal, poate de-aia. Puștimea-ciopor mi-a făcut loc fără probleme în primul rând de după gard. Habar n-aveau de L'hermine, ei stăteau acolo pentru vedetele din A Bigger Splash. A fost floare la ureche să-i iau un autograf lui Luchini chiar pe covorul roșu. L-am rugat să scrie și Pour Cinesseur deasupra (apreciez, grazie, s.m.), dar omul se grăbea (haha!). Dacă era vorba de Dakota Johnson sau Johnny Depp nu prindeam nimic, eventual un ochi învinețit în mosh pit-ul produs ad hoc. Dar așa-s eu, mă bucur și la actori din ăștia, trufandale geriatrice, gen Fabrice Luchini.
Hai că am scris lucruri destul de interesante despre un film pe care nu l-am văzut :))
 |
| Autograful lui Luchini |
__________________________
L'attesa (dir. Piero Messina)
__________________________
Anul trecut au fost trei regizori italieni în competiție (Munzi, Constanzo și Martone) și i-am prins pe toți. Anul ăsta sunt patru și o să prind tot trei. Primul e Piero Messina, debutant în lungmetraj, protejatul lui Paolo Sorrentino şi asistentul lui de regie la câteva hituri printre care și La grande bellezza. Omul e clar influențat de mentorul său, se vede de la o poştă din cadrele-spectacol, îndatorate stilistic lui Sorrentino. Producţia în sine n-a fost bine primită. Există păreri (pe care le-am auzit fără să vreau, pe viu, în jurul meu) că e complet greșit pe aproape toate planurile: conceptual (povestea și personajele de felul ăsta), regizoral (prin modul de construcţie a cadrelor, prin motivațiile de a filma așa sau așa) etc. Nu știu ce să zic, nu mă bag într-o astfel de discuție. Mie mi-a plăcut cât de cât, norocul meu e că sunt doar spectator. Dar pot să ofer niște informații despre gestația, contextul în care a fost făcut, un fel de preview de care trebuie ținut seama la momentul când o să-l vedeți și voi. Pentru mulți, poate, statement-ul regizorului va fi cel mai bun lucru pe care-l veţi auzi despre L'attesa (all puns intended).
Iată ce spune el (traducerea din italiană îmi aparține): „Am început să mă gândesc la acest film cam din 2006, la Paris, când luam cina cu prietenul meu, Nicolas Zourabichvili, compozitorul lui Otar Iosseliani. El mi-a povestit o întâmplare reală despre o cunoștință de-a lui. Un om care, după o pierdere dureroasă, în zilele imediat următoare înmormântării a început să nege existența doliului. Și persoanele din anturajul lui, într-o manieră protectoare și respectuoasă, evitau să menționeze fapta cu pricina. Lucru care m-a surprins, a creat în mine anumite rezonanțe. În timp, am decis să mă apuc să scriu, să reflectez asupra acestei situații. Si așa a pornit ideea centrală a filmului: există persoane, care într-un spațiu clar delimitat și protejat, ajung să creadă într-un anumit lucru despre care nu li se spune nici că e adevărat, nici că e fals, dar în momentul în care un om acționează conform acestei credințe interne, adevărul lui poate deveni posibil și oarecum de dorit.
Din momentul în care a devenit clar că îl voi face, m-am gândit la o singură actriță: Juliette Binoche. Pentru că e o actriță ce are capacitatea de a livra un mesaj construit în jurul suspensiilor și subterfugiilor. Ceva secret. Și când a citit scenariul, a vrut să mă cunoască. Ne-am întîlnit într-o după-amiază la Paris și din interesul ei mi-am dat seama că ar vrea să facă parte din proiect. Peste o săptămână a venit confirmarea oficială. Mult mai complexă a fost alegerea celuillat rol. Cel mai lung casting din istoria cinema-ului! Am stat vreo șase luni la Paris și am văzut aproape toate actrițele între 20 și 25 de ani, fără să găsesc ce vreau. Ea a apărut în ultima clipă: Lou de Laâge întruchipează frumusețea și modernitatea fetei de astăzi. Și ea a adus o forță care întărește raportul dintre cele două femei. Ea a dat dovadă și de mult talent, căci având-o alături pe Juliette Binoche, L'attesa e în mod esențial întâlnirea a două femei în centrul unei dureri omniprezente, dar în mod disperat negată.”
 |
| - Lou de Laâge in L'attesa (via ithinkiwatwelve.tumblr.com) - |
În timp ce empatia spectatorului presupune acea clasică suspendare a neîncrederii, din partea personajului procesul e exact invers: să creeze din iluzii și năluci o lume veridică în mintea privitorului. Şi mai departe, ca aceste atitudini să se întâlnească într-un punct în care întrebarea dacă ceea ce se întâmplă este realitate sau iluzie să devină joc secund. Mi s-a părut interesant din perspectiva asta. Acolo unde majoritatea spune că e un eșec (lamentabil), eu am văzut un debut imperfect. Promițător, totuşi. Ar mai fi şi-o secvenţă care intră la categoria cea mai frumoasă scenă de dans din filmele din acest an, lângă cea din Mommy. Și coincidență, melodia aparţine tot uiun canadian, Leonard Cohen: Waiting for the Miracle. (text + foto: Mihai Cristea)
»
- to be continued -