Kapringen aka A Hijacking (dir. Tobias Lindholm) vine la TIFF acoperit de laurii obţinuţi în ţara de origine, Danemarca. Dacă acolo, la premiile Robert 2013 (Oscarurile daneze), a reuşit să ia faţa unui favorit (A Royal Affair), la Cluj se va afla în aceeaşi situaţie, având în Nordvest, întâmplător tot un film danez, un concurent mai bine cotat. Şi mai interesant este faptul că regizorul lui Nordvest, Michael Noer, este cel alături de care Lindholm a făcut R, un exhilarant şi neconvenţional thriller cu puşcăriaşi.
Parafraza e obligatorie: lupta pentru Trofeul TIFF pare o afacere daneză. În plus, A Hijacking a avut premiera mondială, anul trecut, la Veneţia, în secţiunea Orizzonti, fiind remarcat de mai toată lumea bună, inclusiv de amicul cinefil algernon, care a şi scris laudativ & succint despre el chiar aici, într-una din corespondenţele cu care mi-a regalat blogul (găsiţi recenzia-capsulă chiar la finalul acestui post).
Tobias Lindholm este scenarist la bază. A început cu scurtmetraje şi seriale, capitol la care Borgen, o serie tv despre politicieni, jurnalişti şi machiaverlâcurile lor, este o realizare de primă mână. Între timp a devenit şi colaborator de încredere al lui Thomas Vinterberg, lucrând împreună la Submarino şi The Hunt. A Hijacking e al doilea lungmetraj din CV, dar abia primul pe cont propriu, însă senzaţia pe care o lasă e că ar fi al zecelea (prin asta înţelegând siguranţă şi dexteritate în tratarea subiectului, într-un cuvânt maturitate şi bun simţ tehnic).
În linii mari, povestea acoperă cele 300 şi ceva de zile petrecute în captivitate de echipajul unui vas comercial danez (MV Rozen), interceptat de o gaşcă de piraţi somalezi în largul Oceanului Indian. Inspirat din cazuistica de gen, filmul nu reconstituie un incident delimitabil printr-o dată exactă sau protagonişti cu CNP-uri reale, ci explorează unghiuri epice mai puţin frecventate de alţi cineaşti în întreprinderi similare.
În linii mai mici şi foarte fine, Lindholm îşi focalizează demersul pe captarea în detaliu a efectelor psiho-comportamentale generate de coliziunea brutală a trei entităţi, fiecare cu propria agendă: piraţii, proprietarii vasului şi marinarii sechestraţi. Aceştia din urmă sunt, practic, într-un dublu prizonierat, deoarece atât cei care i-au răpit, cât şi cei care îi au pe statele de plată îşi fundamentează acţiunile pe principii pecuniare: unii vor să obţină o sumă cât mai consistentă din răscumpărare, ceilalţi să-şi limiteze drastic prejudiciile. Şi cum singura cale de a aduce la acelaşi numitor o cerere şi o ofertă disproporţionate este negocierea, iar aceasta trenează din motive evidente, în ecuaţia aşteptării deznodământului intră timpul. Care într-un fel se scurge în cabinele puturoase, strâmte şi încinse de soarele nemilos, unde tineri africani ce nu ştiu o boabă engleză ba simulează omenia, ba scot automatele cât ai clipi, şi altfel în birourile spaţioase, climatizate şi curate din Copenhaga, unde CEO-ul şi executivii pun la cale strategii şi speră la rezolvări deus ex machina.
Ei bine, acesta este primul punct forte al filmului: alternând secvenţele de la bordul navei, filmate din mână, cam ca Greengrass pe vremuri, cu cele din pântecele de beton şi sticlă, statice şi montate cumpătat, A Hijacking ţine spectatorul în priză din primul până în ultimul minut, într-un permanent joc al minţii cu final greu de anticipat. Senzaţia de deja vu sau de păcăleală nu planează asupra acestui film. Lindholm e un cineast pentru care tensiunea, frustrarea, izolarea sau descătuşările personajelor sunt afecte ce derivă logic şi firesc din desfăşurarea ostilităţilor, nicidecum instrumente de masaj în zona glandelor lacrimale ale privitorilor.
Al doilea atu îl reprezintă juxtapunerea echilibrată a perspectivelor: cea a prizonierului, transmisă în special prin intermediul bucătarului navei, Mikkel Hartmann (Pilou Asbæk, un munte de om, un fel de gentle giant) şi cea a şefului scorţos care încearcă să diminueze pagubele, Peter Ludvigsen (Søren Malling). E un electrizant duel actoricesc la distanţă, bine strunit, fără stridenţe sau note false, care imprimă filmului o doză suplimentară de realism. Btw: cei doi s-au întâlnit şi în Borgen, tot în tabere opuse: primul era purtător de cuvânt al premierului, celălalt director de programe al unei televiziuni!
*****
Aminteam la început de pastila expediată de algernon, astă-toamnă, după ce a văzut filmul la Veneţia. O republic pentru a vă scuti de un click suplimentar:
„Kapringen (A Hijacking) e un action flick cu o pronunţată componentă psihologică făcut ca la carte de danezul Tobias Lindholm: fără milă şi fără compromisuri (his previous installment is R, filmul ăla mai puţin celebru decât Un prophete, dar de de zece ori mai bun şi mai percutant). Dacă aveţi ocazia (sau de gând) să vedeţi A Hijacking, ar fi bine să vă deparazitaţi mintea de tot ce ştiaţi despre piraţi (mai ales ăia hollywoodieni). În felul ăsta, îl veţi aprecia la justa lui valoare. More than that: e the perfect razor blade pentru tăieturi adânci în carnea macră a prejudecăţilor şi aşteptărilor faţă de volte narative şi suspans. Danezii ăştia, I tell you brother, îs daţi dracului când vine vorba de filme.”
Parafraza e obligatorie: lupta pentru Trofeul TIFF pare o afacere daneză. În plus, A Hijacking a avut premiera mondială, anul trecut, la Veneţia, în secţiunea Orizzonti, fiind remarcat de mai toată lumea bună, inclusiv de amicul cinefil algernon, care a şi scris laudativ & succint despre el chiar aici, într-una din corespondenţele cu care mi-a regalat blogul (găsiţi recenzia-capsulă chiar la finalul acestui post).
Tobias Lindholm este scenarist la bază. A început cu scurtmetraje şi seriale, capitol la care Borgen, o serie tv despre politicieni, jurnalişti şi machiaverlâcurile lor, este o realizare de primă mână. Între timp a devenit şi colaborator de încredere al lui Thomas Vinterberg, lucrând împreună la Submarino şi The Hunt. A Hijacking e al doilea lungmetraj din CV, dar abia primul pe cont propriu, însă senzaţia pe care o lasă e că ar fi al zecelea (prin asta înţelegând siguranţă şi dexteritate în tratarea subiectului, într-un cuvânt maturitate şi bun simţ tehnic).
În linii mari, povestea acoperă cele 300 şi ceva de zile petrecute în captivitate de echipajul unui vas comercial danez (MV Rozen), interceptat de o gaşcă de piraţi somalezi în largul Oceanului Indian. Inspirat din cazuistica de gen, filmul nu reconstituie un incident delimitabil printr-o dată exactă sau protagonişti cu CNP-uri reale, ci explorează unghiuri epice mai puţin frecventate de alţi cineaşti în întreprinderi similare.
În linii mai mici şi foarte fine, Lindholm îşi focalizează demersul pe captarea în detaliu a efectelor psiho-comportamentale generate de coliziunea brutală a trei entităţi, fiecare cu propria agendă: piraţii, proprietarii vasului şi marinarii sechestraţi. Aceştia din urmă sunt, practic, într-un dublu prizonierat, deoarece atât cei care i-au răpit, cât şi cei care îi au pe statele de plată îşi fundamentează acţiunile pe principii pecuniare: unii vor să obţină o sumă cât mai consistentă din răscumpărare, ceilalţi să-şi limiteze drastic prejudiciile. Şi cum singura cale de a aduce la acelaşi numitor o cerere şi o ofertă disproporţionate este negocierea, iar aceasta trenează din motive evidente, în ecuaţia aşteptării deznodământului intră timpul. Care într-un fel se scurge în cabinele puturoase, strâmte şi încinse de soarele nemilos, unde tineri africani ce nu ştiu o boabă engleză ba simulează omenia, ba scot automatele cât ai clipi, şi altfel în birourile spaţioase, climatizate şi curate din Copenhaga, unde CEO-ul şi executivii pun la cale strategii şi speră la rezolvări deus ex machina.
Ei bine, acesta este primul punct forte al filmului: alternând secvenţele de la bordul navei, filmate din mână, cam ca Greengrass pe vremuri, cu cele din pântecele de beton şi sticlă, statice şi montate cumpătat, A Hijacking ţine spectatorul în priză din primul până în ultimul minut, într-un permanent joc al minţii cu final greu de anticipat. Senzaţia de deja vu sau de păcăleală nu planează asupra acestui film. Lindholm e un cineast pentru care tensiunea, frustrarea, izolarea sau descătuşările personajelor sunt afecte ce derivă logic şi firesc din desfăşurarea ostilităţilor, nicidecum instrumente de masaj în zona glandelor lacrimale ale privitorilor.
Al doilea atu îl reprezintă juxtapunerea echilibrată a perspectivelor: cea a prizonierului, transmisă în special prin intermediul bucătarului navei, Mikkel Hartmann (Pilou Asbæk, un munte de om, un fel de gentle giant) şi cea a şefului scorţos care încearcă să diminueze pagubele, Peter Ludvigsen (Søren Malling). E un electrizant duel actoricesc la distanţă, bine strunit, fără stridenţe sau note false, care imprimă filmului o doză suplimentară de realism. Btw: cei doi s-au întâlnit şi în Borgen, tot în tabere opuse: primul era purtător de cuvânt al premierului, celălalt director de programe al unei televiziuni!
*****
Aminteam la început de pastila expediată de algernon, astă-toamnă, după ce a văzut filmul la Veneţia. O republic pentru a vă scuti de un click suplimentar:
„Kapringen (A Hijacking) e un action flick cu o pronunţată componentă psihologică făcut ca la carte de danezul Tobias Lindholm: fără milă şi fără compromisuri (his previous installment is R, filmul ăla mai puţin celebru decât Un prophete, dar de de zece ori mai bun şi mai percutant). Dacă aveţi ocazia (sau de gând) să vedeţi A Hijacking, ar fi bine să vă deparazitaţi mintea de tot ce ştiaţi despre piraţi (mai ales ăia hollywoodieni). În felul ăsta, îl veţi aprecia la justa lui valoare. More than that: e the perfect razor blade pentru tăieturi adânci în carnea macră a prejudecăţilor şi aşteptărilor faţă de volte narative şi suspans. Danezii ăştia, I tell you brother, îs daţi dracului când vine vorba de filme.”