Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 12 ianuarie 2009

Mickey Rourke şi-a învins demonii. Deocamdată!

Viaţa lui Mickey Rourke e un carusel de excentricităţi al căror preţ l-a plătit până la ultimul cent. După revenirea în cinemaul mare, revenire pe care nimeni nu mai miza, (se) mărturisea revistei Uncut (2003): „I lost everything: my credibility, my marriage, my money, my soul. My ability to act is the only thing I haven’t lost. It’s all I’ve got left and I’m gonna give it my best shot. This time I can’t afford to fuck up. Because if I do, then it’s the end." Mickey Rourke s-a ţinut de cuvânt şi a tras his best shot so far: Globul de aur pentru cel mai bun actor dramatic, graţie rolului din The Wrestler (dir. Darren Aronofsky).
 

[Există un Dumnezeu al beţivilor (anonimi sau nu, cu sau fără stagii la rehab). Am fost tentat să afirm că e o axiomă. Nu e! Mulţi s-au prăpădit din cauza alcoolului, întrucât Cel de Sus se uita în altă parte. De pildă, beatnik-ul Richard Brautigan (La pescuit de păstrăvi în America). La începutul anilor ’70 s-a retras în Montana şi vreme de opt ani a refuzat să mai acorde interviuri sau să apară în public. În 1984, s-a sinucis, iar cadavrul avea să-i fie descoperit abia câteva săptămâni mai târziu, alături de un revolver calibrul 44 şi o sticlă de whisky.]



Cu personajul wrestler-ului hodorog şi rablagit Randy "The Ram" Robinson (niciodată nu am înţeles de ce un non-sport debiloid şi infantil e atât de iubit în State), Rourke nu face rolul vieţii. Problema asta a rezolvat-o în Angel Heart (1987), unde a reuşit să-l tuşeze pe un de Niro în plină formă. Second best, la egalitate de puncte, scriitorul alcoolic din Barfly (1987) şi boxerul Johnny Walker (nu-i nici o glumă, poate doar o anticipare nefericită a prăbuşirii ce avea să urmeze!) din Homeboy (1988). În The Wrestler face, în schimb, rolul celei de-a doua vieţi. Sau celei de-a şaptea, a o sută şaptea sau câte o mai fi având!


Cariera lui Mickey Rourke se împarte în două: până în 1992 şi după 2000. În aceşti opt ani, omul a pogorât în infernul personal, încercând să se autodistrugă plenar şi metodic! S-a reapucat de box, sport pe care-l practicase înainte de a se înscrie la Actor's Studio (s-a ales cu o mutră desfigurată cum nici un chirurg plastic sau make-up artist nu ar fi reuşit să-i facă şi ruină fizică), a făcut praf linii întregi de îmbuteliere (de la dom’ Profesor până la... Johnny Walker cel lichid şi adevărat), s-a bătut în cadru dezorganizat cu cine s-a nimerit (de la nevastă-sa - Carre Otis - până la golanii de prin cârciumi), a pierdut cam tot ce avea de pierdut la poker sau prin tribunale şi, printre picături, a apărut în filme, chiar dacă anunţase că se lasă de meserie. În general, producţii mediocre şi submediocre pe care doar fanii înverşunaţi ar fi în stare să le vadă integral (cu două excepţii, spre finalul perioadei negre, Buffalo’ 66 şi The Rainmaker - în nici unul nu a avut însă, the leading part - şi una care nu a mai fost să fie - The Thin Red Line, war epic-ul lui Terrence Malick; secvenţele cu el au picat la montaj şi ajuns pe youtube).



O mână de ajutor a venit - surpriză! - de la Wong Kar-Wai, care i-a oferit, în 2001, câteva zeci de secunde într-un episod (The Follow) din seria de opt "scurte" The Hire - BMW Films, era să scriu The Wire, poate voi scrie şi despre acesta, cândva, regizate de somităţi (John Frankenheimer, Ang Lee, Inarritu, John Woo, Tony Scott) şi ambientate cu branduri (Clive Owen în rol titular, Gary Oldman, Don Cheadle, F. Murray Abraham, James Brown, Forest Whitaker etc.). A altă mână de ajutor i-a fost oferită cam tot pe-atunci de Sean Penn, în The Pledge. Au urmat apariţii din ce în ce mai consistente (Spun, Man on Fire, Sin City, Domino) şi, în cele din urmă, The Wrestler, partitură propusă mai întâi lui Cage (slavă Domnului că a zis nu!), apoi lui Stallone (şi mai multă slavă!!), chiar şi Bruce Willis era luat în calcul (variantă cât de cât ok). Nu mai are importanţă acum. Rourke a prins peştele cel mare.

duminică, 4 ianuarie 2009

Woody Almodóvar

La cald şi pe ffwd despre Vicky Cristina Barcelona, un basm (Scufiţa Roşie) transformat în comedie erotică fantastică (acesta din urmă nu e un adjectiv) cu două scufiţe - blondă şi brună, amândouă cam şleampete şi superficiale - fascinate de un lup (totodată şi vânător) macho aflat încă sub farmecele unei vrăjitoare senzuale, niţeluş ţâcnită şi cu tendinţe suicidare.


Penelope Cruz (the witch) e sublimă şi îşi pulverizează concurenţa, Javier Bardem (the sexy wolf wearing stylish shirts & shorts) ţine tot filmul pe umerii lui reumatici de toreador ratat, Scarlett Johansson e, ca de obicei, lost in translation (secvenţele - două - în care Cruz şi Bardem se ceartă în spanglish, cu ea redusă la 0, nici măcar 0 factorial, ci 0 curat, e definitorie), iar cealaltă copilă e complet degeaba, ca să nu zic frigidă (actoriceşte vorbind). Peste toată hărmălaia, a se citi distribuţia, trece-n zbor un fluture: Woody Allen. Poate mi se pare mie, dar filmele sale din postludiul "european" seamănă tot mai mult cu ale lui Pedro Almodóvar. Aş fi aplaudat mai curând o apropiere de Eric Rohmer. Poate voi detalia. Sau poate nu.

Apropo de threesome în cinema. Am revăzut zilele trecute (sunt în concediu şi mă destrăbălez vizual) Bad Timing de Nicolas Roeg. E complet fără noimă să compar aceste două filme: e ca şi cum l-aş compara pe Klimt cu Gaudi (au fost contemporani, au făcut pârtie în artă, însă fiecare cu alte mijloace şi la alt nivel de semnificaţie). Plus că - şi aici comparaţia chiar nu mai funcţionează - VCB nu are nimic din somptuozitatea arhitectului catalan. I-am adus în discuţie doar pentru a ilustra diferenţele astronomice în tratarea unui subiect şi dacă nu mi-a reuşit atunci cu asta nu pot da greş: în vreme ce Roeg e în plin roman existenţialist, Allen scrie o epigramă. Amuzantă şi atât!

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Un deces şi un criminal simpatic

Nu-i o noutate (noutatea e la sfârşit, pentru cei care au răbdarea să citească): realitatea are prostul obicei să-şi umilească sora de cruce - ficţiunea. Să luăm, de pildă, Le Couperet (fiind vorba despre un obiect tăios a fost tradus "Cu două tăişuri"), un Costa-Gavras din 2005. Grecul făr'de ţară e mereu shockin' the system, brand al cinematografului militant şi niţel iconoclas(h)t, iar Couperet-ul este noua sa contribuţie în domeniu, inspirată de (The Ax), romanul unui maestru al literaturii mystery & noir (Donald E. Westlake).

Enter sinopsis: Jose Garcia e un fost manager de top într-o firmă producătoare de hârtie, sărit de 45 de ani, deci "tânără" speranţă pe piaţa muncii. Are o familie de întreţinut şi o problemă: nimeni nu mai vrea să-i dea de lucru (raccourci obligatoriu - secvenţa din Tootsie în care Dustin Hoffman dă nenumărate probe pentru a obţine o slujbă: "ne pare rău, dar avem nevoie de altcineva", i se spune de fiecare dată). Rămas fără alte mijloace persuasive, recurge la principiile extreme ale liberei competiţii: asasinarea concurenţilor la un post în... Arcadia, compania aducătoare de fericire (dacă l-ar coopta în staff). Întregul său univers pare croit spre un singur obiectiv: "et in arcadia ego".

Pe scurt şi pe puncte, pentru că orele sunt înaintate. Fiind ceea ce s-ar putea numi comedie noir cu umor negru, filmul lui Gavras:
1. sparge capul clişeelor şi le lasă să circule ca atare prin lume
2. aruncă aproape orice convenţie la gunoi şi întinde coarda poveştii până la limita maximă a ruperii
3. dă bobârnac după bobârnac turbocapitalismului şi alaiului său de efecte speciale (de/relocalizarea, reinserţia socială, globalizarea), europenizării prin absorbţie, televiziunii şi, last but not least, advertisingului
4. ne spune că un contracandidat bun este un contracandidat mort şi, aparent, ne sugerează că dacă toate celelalte variante au fost epuizate putem trece la fapte
5. dă cu barda în minorităţi şi dă cu spor (pensionari, negri etc.) devenite, între timp, majorităţi bugetofage
6. te face, în ciuda tuturor imperativelor etice şi morale pe care le ai (dacă le ai), să pactizezi cu acest criminal "bun", în sensul că îi ţii pumnii să nu fie prins.

Şi-acum ştirea anunţată la început: Donald E. Westlake a.k.a. Richard Stark (scriitor şi scenarist pentru Point Blank, The Grifters, The Hot Rock, Payback şi încă vreo câteva zeci de filme, inclusiv cel despre care tocmai am spus câte ceva) a murit ieri, 2 noiembrie, la vârsta de 75 de ani, în urma unui infarct! Isn't it ironic, don't you think?