Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

29 decembrie 2011

Close & brief encounters of the third kind (X)

Charlize Theron meets... Grace Kelly (Miss Dior Cherie), Marlene Dietrich (Hypnotic Poison) & Marilyn Monroe (Dior Addict) in the newest Dior ad for J'adore (2011). It's all about special effects, obviously, but it's magic!

27 decembrie 2011

Crăciun cu Cinesseur (III) sau Monday Monologues decalat (LIV)

Pentru conformitate, iată şi transcrierea voice-over-ului din finalul filmului Mysterious Skin de Gregg Araki (2004):
And as we sat there listening to the carolers, I wanted to tell Brian it was over now and everything would be okay. But that was a lie, plus, I couldn't speak anyway. I wish there was some way for us to go back and undo the past. But there wasn't. There was nothing we could do. So I just stayed silent and trying to telepathically communicate how sorry I was about what had happened. And I thought of all the grief and sadness and fucked up suffering in the world, and it made me want to escape. I wished with all my heart that we could just leave this world behind. Rise like two angels in the night and magically... disappear. (Joseph Gordon-Levitt în rolul tulburatului şi turbulentului Neil)

P.S.: Niciodată, în nici un alt film, Silent Night nu a sunat atât de cathartic şi răscolitor ca aici. Iar Sigur Ros, imediat după, e de-a dreptul o izbăvire...

26 decembrie 2011

Crăciun cu Cinesseur (II)

Screenshot from Brazil (dir. Terry Gilliam, 1985)

Santa Claus: What would you like for Christmas?
Little girl on his lap: My own credit card.

25 decembrie 2011

Crăciun cu Cinesseur (I)

Asemeni lui Bernard-Henri Lévy, fascinat şi intrigat de organizarea socială şi ansamblul mentalitar din Statele Unite, Umberto Eco povesteşte în Călătorii în hiperrealitate (termen lansat, pare-mi-se, de Baudrillard, în 1986, într-o carte dedicată aceluiaşi spaţiu) cum a descoperit America. Demersul lui B.-H. Lévy mi se pare încă şi mai interesant (citeam deunăzi că romanii nu aveau acest cuvânt în vocabular), fiindcă rescrie - spectaculos, savant, seducător şi la distanţă de 100 de ani - o carte clasică: Democraţia în America de Alexis de Tocqueville.

Screenshot from Bad Santa (dir. Terry Zwigoff, 2003)

Revenind la Eco: chiar şi mitologia americană are o formă tangibilă, observă el. De Crăciun, Santa Clauşi de toate mărimile tronează în fiecare magazin, iar eroii din desenele animate îşi fac veacul prin Disneyland în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, inclusiv în a şaptea. Prin analogie, observă cărturarul italian, dacă grecii antici îşi sărbătoreau eroii în poezii epopeice recitate la focuri de tabără, americanii moderni le strâng mâna în costumele lor originale.

 Screenshot from The Thin Red Line (dir. Terrence Malick, 1998)

24 decembrie 2011

În ajun

Unul din versurile acestei melodii a devenit după nişte ani... titlu de film. Sau film în sine! 

P.S.: Dacă vă duceţi cu link-ul, atenţie la titlul original, că despre acela e vorba, nu despre traducerea sa în engleză, oferită by default de tâmpiţeii de la imdb.com!

22 decembrie 2011

19 decembrie 2011

Monday Monologues (LIII)

Took a charter flight on a DC-10 to London. Landed at Heathrow. Took a cab to the city center. Don't let people lie to you: hostels are for the ugly. I'm staying in Home House, the most beautiful hotel in the world. Called a friend from school who was selling hash, but she wasn't in. Met a couple of Brits who take me to, of all places, Camden Street. I flirt a bit at the Virgin Megastore, buy some CDs, then follow some girls with pink hair. I wandered around trying to get laid, until it started to rain, then went back to Home House. Ministry of Sound is dead, so I go to Remform - but it's Gay Night. I find the one hetero girl in the place and we dry hump on the dance floor. We cab it back to Home House. I strip her clothes off, suck her toes, and we fuck. I hung out for four or five days. Met the world's biggest DJ, Paul Oakenfold. Kept missing the Changing of the Guards. Wrote my mom a postcard I never sent. Bought some speed from an Italian junkie who was trying to sell me a stolen bike. Smoked a lot of hash that had too much tobacco in it. Saw the Tate. Saw Big Ben. Ate a lot of weird English food. It rained a lot, it was expensive, and I'm jonesing... So, I split for Amsterdam. The Dutch all know English, so I didn't have to speak any Dutch - which was a relief. I cruise the Red Light District. Visit a sex show. Visit a sex museum. Smoke a lot of hash. I meet a Dutch TV actress and we drink absinthe at a bar called Absinthe. The museums were cool, I guess. Lots of Van Goghs and the Vermeers were intense. Wandered around. Bought a lot of pastries. Ate some intense waffles. We bought some coke and I cruised the Red Light District, until I found some blonde with big tits that reminds me of Lara. I gave her a hundred guilders. In the end, she pulls me out, and I cum between her tits, even though I'm wearing a rubber. Afterward we made small-talk about AIDS, her Moroccan pimp, and herself. I wake to the sound of a wino singing. It's 8 AM and hot as blazes. I pretend to ice-skate around Central Station, while someone plays the sax. Trade songs with a Kiwi girl... Then split for Paris by train. Wander the Champs-Elysees. Climb the Eiffel Tower for only seven francs, because the ticket machine was broken. Got the hang of the Metro, took it everywhere. Went to a Ford model party and hooked up with a Romanian model named Karina. She chugs my cock at the Mariott Champs-Elysees, which is good. We played billiards, went shopping. I think she gave me mono. Drove a Ferrari that belonged to a member of the Saudi royal family. Made out with a Dutch model in front of the Louvre. Saw the Arc de Triomphe and almost became road-kill crossing the street... "Oakie" invites me to Dublin, so I catch an Aer Lingus flight and stay at the Morrison. Dublin rocks like you can't imagine. Oakenfold lets me spin some discs with him. Irish girls are as small as leprechauns. I swap hickeys with a drunk woman. After groping my abs and calling me "Mr. L.A.", she strips for me in the bath room of the club. Sneak into the Guinness factory and steal some stout so good my dick goes hard... I fly to Barcelona, which was a low-rent bust. Too many fat American students. Too many lame meat markets. I dropped acid at the Sagrada Familia, which was a trip to say the least. Cruise up the coast to the Museo Gala Dali, but had no more acid, which sucked. Some girl from Camden calls me on my cell, so I let her listen to the church bells in Cadaques. Canta Cruz is beautiful, but there are no girls here, just old hippies... So, I went to Switzerland where I, ironically, couldn't find anyone who had the time. Took the Glacier Express up the Schilthorn, which is beautiful in a way I can't describe... Euro Pass into Italy and ended up in Venice, where I met a hot girl who looks like Rachael Leigh Cook and speaks better English than I do. She's living for a year on only five dollars a day. We gondola around, buy some masks. She think's I'm a capitalist, because my hotel room costs more for one night than she's spending her entire trip. But she doesn't mind it so much when I pay the bills... I ditch her and hook up with a couple who obviously want a 3-some. Too much tension there, but the doofus offers to drive me to Rome, an offer I jump at. Traffic is bad and we're stopped for hours without moving. The wife turns out to be a freak. The guy starts to wig out on me. It's like a Polanski film... We stop for a while in Florence, where I see some big dome. A bomb goes off and I lose the weird couple, which is probably for the best... Ended up in Rome, which is big and hot and dirty. It was just like L.A., but with ruins. I went to the Vatican, which was ridiculously opulent. Stood for two hours to get into the Sistine Chapel, which - now that it's been cleaned - looks fake. I meet two under-age Italian girls who I try to talk into fucking each other while I jack off onto them. Bored, I buy them some ice cream instead. My hotel has a gym, so I work out. I bump into some guy from Camden who says he knows me, but I'm sure that he's a fag, so I lose him. I try to fart and instead shit my pants. Back in my hotel room, I masturbate and have a pain in my groin. That night, I dream about a beautiful girl, half in water, stretching her lean body. She asks me if I like it and I tell her she can clean fish with it. I don't know what it means, but I wake well-rested, masturbate in the shower, and check out... I make my way back to London and hang out in Piccadilly Circus. Hmm. Palakon. I swap shirts with some upper-crusty Cambridge chick. Hers was an Agnes B., mine a Costume Nationale. She acts stuffy and prudish, but is really wild underneath it all. She barely looks at my abs, though she wants to. The next day, I drop some acid and get lost in the subway for a full day and can't find my way out. I meet a cute girl who lets me jack off onto her as long as no cum gets onto her Paul Smith coat. We get stoned while listening to Michael Jackson records and the next morning I wake up talking to myself. I have a big bump on my head from flailing in my sleep. I get my stuff and barely make my plane back to the United States... I no longer know who I am and I feel like the ghost of a total stranger. (Kip Pardue as Victor - summarizing his vacation - in The Rules of Attraction, a movie feature based on Bret Easton Ellis novel, director Roger Avary/2002)

18 decembrie 2011

Un vals!

Vorba lui Morrison: this is the end. Sfârşitul unui film (întâmplător, ultimul pentru Maria Luisa Bemberg, cineastă argentiniană decedată în 1995) ce seamănă leit cu o plimbare sub bolta înstelată a absurdului. În De eso no se habla (1993), un distins avocat trecut binişor de ceea ce unii numesc prima tinereţe, dar plin de bani, de unde şi miserupismul aferent, se îndrăgosteşte prostesc-adolescentin de o pitică pe nume Leonor. Pe care o şi ia de nevastă. deşi ar avea de unde alege, diverse femei atrăgătoare curtându-l mai mult sau mai puţin direct. De fapt, aici voiam să ajung: la secvenţa, punctată muzical de Nicola Piovani (compozitor italian pe care cei mai mulţi îl ştiţi din La vita e bella), în care el, mirele pe care mai toţi îl cred ţâcnit (Marcello Mastroianni în persoană, interpret nonşalant al oricăror visuri sau extravaganţe), valsează cu mireasa-i, în noaptea nunţii, purtând-o în braţe ca pe o păpuşă. E o muzică nici veselă, nici tristă, un fel de vals ce te îmbie să vezi viaţa aşa cum e: combinaţie bizară de bucurie şi amărăciune, extaz şi prăbuşire. Deznodământul poveştii e întrucâtva apăsător şi ambiguu (ea îl părăseşte în favoarea unei trupe de circari ambulanţi, el va dispărea în sau dincolo de valurile mării). Ca viaţa.

17 decembrie 2011

Cvasimilitudini (XXXV)

Screenshot from Alas de mariposa (dir. Juanma Bajo Ulloa, 1991)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

16 decembrie 2011

Hitch: „Without the element of surprise the scenes become meaningless”

Francois Truffaut: In other words, what intrigues you is the paradox between the inner fire and the cool surface.
Alfred Hitchcock: Definitely. I think the most interesting women, sexually, are the English women. I feel the Swedes, the northern Germans, and Scandinavians are a great deal more exciting than the French, the Latin, and the Italian women. Sex should not be advertised. An English girl, looking like a schoolteacher, is apt to get into a cab with you and, to your surprise, she’ll probably pull a man’s pants open.
Truffaut: I appreciate your viewpoint, but I doubt whether the majority of the public shares your tastes in this matter. I think the male audience prefers a highly carnal woman. The very fact that Jane Russell, Marilyn Monroe, Sophia Loren, and Brigitte Bardot became stars, despite the many flops in which they appeared, seems to bear this out. The majority of the public, it seems to me, prefers the kind of sensuality that is blatant. 
Hitchcock: That may well be true, but you yourself admit that those actresses generally make bad films. Do you know why? Because without the element of surprise the scenes become meaningless. Look at the opening of To Catch a Thief. I deliberately photographed Grace Kelly ice-cold and I kept cutting to her profile, looking classical, beautiful, very distant. And then, when Cary Grant accompanies her to the door of her hotel room, what does she do? She thrusts her lips right up to his mouth.

Truffaut: I’m willing to grant that you manage to impose that concept of icy sexuality on the screen, but I still feel the audience prefers the kind of sex that’s obvious and tangible.
Hitchcock: Maybe so. Anyway, when the picture is over, the public’s pretty satisfied with it. 
(fragment din Hitchcock de Francois Truffaut & Helen G. Scott)

15 decembrie 2011

Despre volatilitatea sentimentelor teoretic durabile

Elegy pleacă de la o carte de Philip Roth (The Dying Animal) şi mă tem că nu a nimerit chiar pe mâinile cui trebuie (Isabel Coixet). M-a prins la început, dar pe nesimţite m-a pierdut pe drum. Am rămas totuşi in the game doar pentru Penelope Consuela Cruz (una din ex-iubirile mele de şi pe celuloid) şi părţile ei anatomice, generos & maiestuos expuse (a la Goya) şi am sfârşit prin a fi fermecat de Patricia Clarkson ce-mi aducea aminte în câteva din momentele sale de sexpertease... de Sophia Loren (din filmul din care am selectat imaginea de faţă).

În locul lui Kepesh, profesor universitar cu morgă (un Ben Kingsley apatic, ieşit din formă) aş fi pariat toţi banii şi tot timpul pe ea. Personajul ei, trecut prin viaţă şi oarecum împăcat cu expedientele sentimentale, ştie ce e tandreţea pe sponci şi ştie cum s-o preţuiască atunci când are parte de ea, însă un bărbat precum Kepesh, ezitant, angoasat de spectrul tot mai pregnant al îmbătrânirii - temă predilectă la Roth - şi tocmai de aceea predispus spre „comodificare” erotică, dar nu în ultimul rând erodat de tot soiul de complexe (sau prejudecăţi delicate?)  are dificultăţi - pentru mine inexplicabile - în a aprecia şi perpetua this love on the run. După cum nici în relaţia cu muza lui mai tânără nu se descurcă tocmai onorabil. Avea dreptate Wong Kar Wai: Love is all a matter of timing! Or Elegy e de la un capăt la altul o sarabandă a desincronizărilor.

Key to the kingdom: I think it was Betty Davis who said old age is not for sissies. But it was Tolstoy who said the biggest surprise in a man's life is old age. Old age sneaks up on you, and the next thing you know you're asking yourself, I'm asking myself, why can't an old man act his real age? How is it possible for me to still be involved in the carnal aspects of the human comedy? Because, in my head, nothing has changed. (David Kepesh)

12 decembrie 2011

Monday Monologues (LII)

When you see the girl in the picture that was shown to you earlier today, you will say, "this is the girl". The rest of the cast can stay, that's up to you. But that lead girl is "not" up to you. Now you will see me one more time, if you do good. You will see me, two more times, if you do bad. Good night. (Monty Montgomery as Cowboy in Mulholland Dr., dir. David Lynch, 2001)

11 decembrie 2011


Un (pre)nume ce m-a urmărit cam 19 ani: Ilaria. Occhini, Regăsită/revăzută ultima oară în Mine Vaganti. Dar nu numai! Ar mai fi o ipostază aici (unde-s zăpezile de al'dat'?, l-am putea întreba şi pe Philip Roth,  de exemplu) şi alta aici (nu prea fericită!). E intanto il tempo se ne va!

07 decembrie 2011

Cvasimilitudini (XXIV)

 Screenshot from Rushmore (dir. Wes Anderson, 1998)

Screenshot from La vida de los peces (dir. Matias Bize, 2009)

Bonus track: o juxtapunere de pus în ramă!

05 decembrie 2011

Monday Monologues (LI)

As time went on we saw less and less of Teddy and Vern, until eventually they became just two more faces in the halls. It happens sometimes. Friends come in and out of your life like busboys in a restaurant. I heard that Vern got married out of high school, had four kids, and is now the forklift operator at the Arsenault lumberyard. Teddy tried several times to get into the Army, but his eyes and ear kept him out. The last time I’d heard, he’d spent some time in jail. He was now doing odd jobs around Castle Rock. Chris did get out. He enrolled in the College-courses with me. And although it was hard he gutted it out like he always did. He went on to College and eventually became a lawyer. Last week he entered a fast food restaurant. Just ahead of him, two men got into an argument. One of them pulled a knife. Chris who would always make the best peace tried to break it up. He was stabbed in the throat. He died almost instantly. [typing] Although I haven't seen him in more than ten years I know I'll miss him forever. I never had any friends later on like the ones I had when I was twelve. Jesus, does anybody? (Richard Dreyfuss as The Writer in one of the best adaptations of a Stephen King story: Stand by Me, dir. Rob Reiner, 1986)

04 decembrie 2011

A french twist(er)

Cu prezenţa melodiilor sale prin diverse coloane sonore v-aţi obişnuit. Unii îl ştiţi şi din scrierile în proză. Ce s-ar putea să nu ştiţi şi, iată, aflaţi acum, e că Leonard Cohen a cochetat meteoric cu cinemaul. Nefiind, deci, joaca sa preferată, s-a amuzat atât cât şi cum a putut ba cu glasul, ba cu pasul, în patru scurtmetraje, respectiv un film de 89 de minute. Cea mai spectaculoasă apariţie, însă, rămâne de departe cea din... Miami Vice. Faimosul serial din anii 80, desigur! Nu mi-e clar cum l-au convins producătorii să accepte rolul unui terorist francez pus pe nostimade nesărate, cert e că au reuşit. Cohen nu rupe gura târgului (nici în scenariu, nici pe platouri), dar cel puţin e exotic vorbind franţuzeşte. Apropo: parlez-vous francais?

Dacă nu, măcar în engleză de v-aţi descurca. Pentru acest interviu pe care n-ar fi tocmai rău să-l parcurgeţi. Ca bonus!

03 decembrie 2011

Malick Essential (8) [Tenderness]

Toate filmele lui Malick, până şi The Thin Red Line, unde numai asta nu te-aştepţi să găseşti, sunt inundate de tandreţe. Dovadă şi această imagine (sau cea de dedesubt, luată din The New World).

01 decembrie 2011

Timişoara, I love you!

foto: moa

Am înţeles că la cinemaul ăsta trebuie să vii cu pătura de-acasă, altfel te congelezi. Bine, cică de-acasă ar fi bine să mai aduci cel puţin un om pentru a fi sigur că se întruneşte cvorumul necesar începerii proiecţiei (minim 3 persoane). Ideea e, că deocamdată la Cinema Timiş, rulează Crulic, pe care nu mă trage aţa să-l văd, însă pentru experienţa cu pătura mai că aş încerca. Vă ţin la curent dacă o să iau şi eu curent. Din sală, desigur!

30 noiembrie 2011

Cu titlu de inventar

Mă gândeam, privind imaginea asta din The Tree of Life, la toate întâlnirile nefericite, nepotrivite, nedorite, regretabile, inevitabile, ratate, tarate, marcante într-un sens nefast, pe care le avem sau le putem avea într-o viaţă, la modul în care aceste întâlniri ne modifică fundamental structura mentală şi sufletească, alterându-ne, poate iremediabil percepţiile ulterioare. Things in life, ca într-o coloană sonoră dintr-un film de Wong Kar Wai. Things in life... Lucruri care ne strică şi ne fac inapţi să mai privim inocent de-acolo înainte. Şi mai ales de-atunci înapoi. Întâmplări, întâlniri, lucruri, oameni care ne prind cu garda jos şi ne execută fără somaţie. A nu se căuta vinovaţi. Nu există. 

Sau, cu vorbele lui Sartre, în cele din urmă individul este responsabil totdeauna de ceea ce s-a făcut din el, chiar dacă el nu poate face nimic altceva decât să-şi asume această responsabilitate.

Se prea poate ca, uneori, viaţa să nu fie mai mult decât o privire aruncată cu mâinile pâlnie printr-un geam. Pentru a vedea mai bine, pentru a desluşi ce e dincolo. Deşi e cât se poate de limpede că totul e tulbure şi că dincolo s-ar putea să nu fie nimic. Sau un nimic pe care ne place să-l drapăm somptuos în semnificaţii asemeni cailor din cortegiile funerare de odinioară. Poate or mai fi şi azi, nu ştiu, nu particip la astfel de ceremonii.

Şi-aşa ajungem, pe nesimţite aproape, nişte lilieci istoviţi umblând pe bâjbâite într-o lume ale cărei contururi devin tot mai difuze. Suflete cu cârcei.

28 noiembrie 2011

Monday Monologues (L)

And you were accepted, of course. You moved from Boston to Paris into a little apartment on the rue du Faubourg-Saint-Denis. I showed you our neighborhood, my bars, my school. I introduced you to my friends, my parents. I listened to your texts, your singing, your hopes, your desires, your music. You listened to mine. My Italian, my German, a bit of Russian. I gave you a walkman. You gave me a pillow. And one day, you kissed me. Time went by, time flew and everything seemed so easy, so simple, so free, so new, so unique. We went to the movies, we went dancing, we went shopping, we laughed, you cried, we swam, we smoked, we shaved, you screamed; sometimes for no reason, or for a reason. Yes, sometimes for a reason. I brought you to the academy, I studied for my exams, I listened to your singing, to your hopes, your desires, your music. You listened to mine. We were close, so close, ever so close. We went to the movies, we swam, we laughed. You screamed, sometimes for a reason and sometimes without. Time went by, time flew. I brought you to the academy, I studied for my exams. You listened to my Italian, German, Russian, French. I studied for my exams. You screamed, sometimes for a reason. Time went by for no reason. You screamed for no reason. I studied for my exams, my exams, my exams. Time went by, you screamed, you screamed, you screamed. I went to the movies. (Melchior Baslon as Thomas in Paris, je t'aime, segment Faubourg Saint-Denis, dir. Tom Tykwer, 2006)

And because less is more, here is more. All, actually!

25 noiembrie 2011

Cvasimilitudini (XXXIII)

Screenshot from Eternal Sunshine of the Spotless Mind (dir. Michel Gondry, 2004)

Screenshot from Restless (dir. Gus van Sant, 2011)

Atenţie, fenomen rar în România: apar şi se lansează cărţi de cinema!

„După speculaţiile postmoderne despre «sfîrşitul istoriei» şi implicit al practicii istoriografice, m-aş revendica de la formulele de supravieţuire a speciei, cu argumentul că textele întrunite sub această titulatură au fost publicate de-a lungul a 12 ani ai unei triple tranziţii: dintre secole, sisteme şi generaţii. O tranziţie care, dacă nu s-a încheiat, şi-a trasat deja acolada. Ceea ce articulează... articolele ca «fractali» ai unei deveniri... istorice. Cît despre subiectivitatea înscrisă în titlu (confundată de unii – deliberat? – cu subiectivismul ori cu subiectivitatea nombrilistă, lipsită de organul criticii profesioniste valorizante şi disjunctive), au consumat prea multă cerneală iluştrii şi inegalabilii înaintaşi ai criticii şi istoriografiei mai ales literare, obligaţi să se apere de o atare «învinuire», încît îmi permit (sînt nevoit) să fac din acest fost stigmat un soi de blazon afişat la vedere, bineînţeles fără pavăza vreunor ghilimele la... subiectivă, dar şi fără a cuteza un racord cu înalta autoreferenţialitate a postmodernilor beletristici.”

Acest fragment este extras din prefaţa primului volum al Istoriei subiective a tranziţiei filmice (cu subtitlul Al Patrulea Val, restauraţia mediocrată şi refondarea cinema-ului românesc) semnat de criticul de film Valerian Sava. Cartea va fi lansată astăzi, 25 noiembrie, la Gaudeamus, cu începere de la ora 18.00, la standul Editurii Paralela 45. Celor ce au ocazia să participe le spun doar atât: nu rataţi evenimentul!

P.S.: Volumul este dedicat „memoriei şi actualităţii lui Ion I. Cantacuzino şi Alex. Leo Şerban”.

24 noiembrie 2011

După 20 de ani

Film: Grosse Point Blank (dir. George Armitage, 1997)
Song in the soundtrack: Under Pressure - Queen
Writer: Freddie Mercury (5 September 1946 - 24 November 1991)

23 noiembrie 2011

Juxtapuneri (XIV)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

„[ ... I have hunted butterflies in various climes and disguises: as a pretty boy in knickerbockers and sailor cap; as a lanky cosmopolitan expatriate in flannel bags and beret; as a fat hatless old man in shorts”. (Vladimir Nabokov - Speak, Memory)

21 noiembrie 2011

Monday Monologues (XLIX)

Many things had to happen. I had to suffer. You had to suffer so much. I existed because you existed. Now that I am at peace, tied to my roots, I feel I no longer exist. A Sunday in April, 1962. Just before Easter in Parma. And yet I came to you, the Church. Pascal and the Greek Cantos I held tightly in my hand. "With new dreams the Resistance brushed away the dream of the regions federated in Christ and its burning sweet nightingale. Damn those who do not know that this Christian faith is bourgeois, in its every privilege, every surrender, every subjugation. That sin is nothing more than the crime of disturbing daily certainties, hated for fear and aridity. That the Church is the ruthless heart of the State." As if in a dream I find myself before the city's gates, the bastions, the toll gates, the bell towers like minarets, domes like hills of stone, the grey roofs, the open terraces, and below the streets, neighborhoods, the squares, the Square, and through the middle the river, Parma, which divides the two cities, the rich from the poor. And again the Square, so much in the city's center, and yet so close to the fields, that on some nights you can smell the hay. The square, which feels like a walled arena when you're inside. There, I move amid figures who are out of step, remote. Figures for whom only the Church existed before, in whom Catholicism has suffocated all desire for freedom. These are my equals, the bourgeois of Parma, those of the midday Mass. I wonder if they were ever born, if the present echoes inside them, as it does in me and cannot be consumed. Clelia. We had always gone steady, we were meant for each other. But, Clelia is the city. Clelia is that part of the city which I have rejected. Clelia is that sweetness of life which I do not want to accept. That's why, for a desperate and final act of love... I searched all the churches, looking for Clelia. I found her and I wanted to look at her one more time. (Francesco Barilli as Fabrizio in Prima della rivoluzione (dir. Bernardo Bertolucci, 1964)

Cu drag, pentru cinefilii timişoreni

Proiecţie-eveniment: Meandre
(marţi, 22 noiembrie 2011, ora 18.00, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”). Intrarea e liberă.

Ce surprindea, fără îndoială, în 1967, şi surprinde şi azi este extraordinara modernitate a stilului. Meandre e un film foarte geometric, şi geometria lui se suprapune perfect peste acest univers fără limite spaţiale sau temporale, din care aparatul decupează frânturi de feţe şi de obiecte, adevărata mărime a adevărurilor neputând fi cuprinsă cu privirea. Aproape fiecare cadru e perfect construit, e o geometrie poetică, o poezie a formelor în alb şi negru, puţin dure, între care Săucan lasă loc formelor intermediare – griul aglomerându-se în diferite nuanţe, de la nisipul cenuşiu de pe plajǎ până la negurile din interioarele pe care eroii nu reuşesc, cu nici un chip sǎ le populeze. (Iulia Blaga)

În cartea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Constantin Noica avea să anticipeze parcă - in nuce - stilul Săucan. Filozoful de la Păltiniş intuia acolo - fără să ştie - stilul pe care avea să-l deprindă Săucan, atunci când reproşa filmelor «cu subiect», că «vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului, când ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze; poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă...» În Meandre (despărţirea din gară; reconcilierea de pe malul mării între bărbatul matur şi tânărul ce vrea să ştie adevărul despre părinţii săi) şi O sută de lei (dialogul dintre cei doi fraţi în maşină după momentul furtului din alimentară; traversarea, întreită, a bălţii şi raidul cu maşina condusă de fratele cel mic după mărturisirea trădării fetei) Mircea Săucan avea să reia de două-trei ori aceeaşi scenă, fiecare reluare îmbogâţind-o progresiv în semnificaţii cu riscul de a-l dezorienta (cel puţin la prima vizionare) pe spectator.” (Marian Rădulescu)

20 noiembrie 2011

Sunday night moods

One of my favorite scenes from Collateral it's when we see the taxi cab driving through nightime Los Angeles and in the background they play a piece of this song. Michael Mann's Collateral focuses on the age-old struggle between Realism (i.e. Vincent's character) and Idealism (i.e. Max's character). In fact, the themes that Max Stirner (18th century German Anarchist Philosopher) demonstrates in his book The Ego and Its Own is also demonstrated by the actions Vincent and Max endure. But this is just a collateral opinion. Let's focus on the music instead!

19 noiembrie 2011

A harsh reminder

„Every road ends in death, every friendship, every love. Torment, loss, betrayal, pain, suffering, age, indignity, hideous lingering illness... And all of it with a single conclusion for you and every one and every thing you have ever chosen to care for.”

18 noiembrie 2011

Woody did it again!

Până la urmă, cel mai bun şi pertinent review pentru Midnight in Paris l-a făcut însuşi autorul filmului. Anticipat, în 2002, în Hollywood Ending, care - un amănunt, nimic mai mult! - a fost proiectat în deschiderea Festivalului de la Cannes, asemeni celui mai sus menţionat.

În ce mă priveşte, mai toate filmele sale de la Matchpoint încoace sunt precum cadourile alea oferite pe principiul „dacă anul trecut i-am dat o vază şi a mers, anul ăsta îi dăm o tot vază”. Evident, calitatea şi materialul sunt sau pot fi diferite, dar valoarea simbolică a obiectului e aceeaşi. Privind lucrurile într-o notă optimistă, însă, parcă e mai plăcut să primim daruri de la Woody Allen decât de la, să zicem, nu să dăm cu parul, Roland Emmerich!

17 noiembrie 2011

The guy has a real sense of humor

Your new movie, The Ides of March, is pretty dark. Your character, a presidential candidate, makes a mistake. Do people allow candidates failings if they don't influence who they are as politicians?
I really do think it almost always comes down to not just the stupid act istelf but the covering up of that stupid act. I truly believe if Nixon had taken the tapes and burned them on his front lawn and said, „Screw you. These belong to me”, Watergate would have been very different.


Do you follow Twitter?
No, because I drink in the evening and I don't want anything that I write at midnight to end my career - „You can kiss my ass”, all spelled wrong.

16 noiembrie 2011

M-a convins, dar nu m-a impresionat!

Acuma că am reuşit să-l văd şi eu, pot spune liniştit cu mâna pe inima oricui, inclusiv a mea, că da, e un film excepţional, dar nu o capodoperă. E un exerciţiu sincer şi solid pe o temă veche de când lumea, dar nu mai mult de-atât! N-am bocit, nici nu era de bocit, însă mi s-a chircit inima de câteva ori (că tot am adus vorba despre asta mai sus). Şi totuşi, dacă ar fi să aleg între A Separation şi La vida de los peces aş alege, în continuare, ultimul!

15 noiembrie 2011

Cvasimilitudini (XXXII)

Screenshot from Lebanon (dir. Samuel Maoz, 2009)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick, 2011)

Acest post apare graţie lui Richie de la mareleecran (grazie mille!), care mi-a furnizat primul screenshot. Restul, adică foarte puţin, am făcut eu.

14 noiembrie 2011

Monday Monologues (XLVIII)

I've been around this block twice now. Looking for something. A clue. I've been looking for clues and something led me back here. Yeah. So here I am. It could have been me, the one who was at Ringo's place when the shit went down. Hey. I know how it is. I've been there. We've all done bad things. We've all had those guilty feelings in our heart. I'm going to take your brain out of your head and wash it and scrub it and make it clean. I don't know. But I'm going to have to settle this. First we're going to check the hole and see what we can find. We're going to get nice and wet, and you're going to spread your legs. Oh, that's good. So you know me. You know my reputation. Thirteen inches of tough load, I don't treat you gently. That's right. I'm Brock Landers. So I'm going to be nice. So I'm going to be nice. So I'm going to be nice, I'm going to ask you one more time. Where the fuck is Ringo? I am a star. I'm a star, I'm a star, I'm a star. I am a big, bright, shining star. That's right. (Mark Whalberg as Dirk Diggles in Paul Thomas Anderson's Boogie Nights, 1997)

12 noiembrie 2011

O bombă cu ceas. Defect!

Sau Mine vaganti. De Ferzan Ozpetek. Din 2010. O comedioară (de moravuri?) a l'italiano, fără pretenţii (sau cu pretenţii de telefilm), cu gust pe alocuri sălciu, mult sub standardele cu care turcul italienizat ne obişnuise (cel puţin în acest caz, paralela cu celălalt turc pribeag, „neamţul” Fatih Akin, e de neevitat: a se vedea ultima ispravă a acestuia, Soul Kitchen, care e cam la acelaşi nivel de superficialitate, asumată, sper).

În afară de plurabela din imagini (Nicole Grimaudo, răsfăţată de cameră cu asupra de măsură, din toate unghiurile, spre marea mea bucurie), am mai reuşit să pun deoparte melodia doamnei Sezen Aksu (asta e, pe ea o ştiu din documentarul lui Akin, el e cezarul meu aici!), străzile vechi din Lecce de culoarea portocalei abia date în pârg şi finalul ce s-ar vrea luntre (sau punte?!) către cel din . În rest, o mână de clişee spălate corect (dar nu manual) la temperatura indicată de şi pe etichetă, apretate sau călcate fără prea multă râvnă (de imaginaţie mai bine să nu aduc vorba) şi aşezate cu deosebită grijă întru flatarea nervului optic în dulap (din care unii ies tam-nesam când le e altora lumea mai dragă, acesta fiind, de fapt, şi chichirezul - uneori, tratat în cheie kitsch - al filmului).

P.S.: Dacă se întâmplă să-l vedeţi, e mai bine să mâncaţi ceva înainte! (Aproape) orice. Altfel, e imposibil să rezistaţi ispitei de a vă lăsa pradă desfrâului culinar la care Ozpetek vă invită cu voluptate de voyeur, filmând fără pic de ruşine bucate alese şi mese îmbelşugate.

10 noiembrie 2011


Pentru că, după cât mă duce pe mine capul, Ungaria mi se pare un fel de Irlandă a Europei de Est, vă propun un cinemelanj maghiaro-irlandez orchestrat, pe întinderea a 10 zile (10 - 20 noiembrie), de două instituţii de referinţă şi cu bune referinţe în domeniu.

Aşadar, irish movies (& probably coffee) la ICR (my pick: Kisses, dir. Lance Daly, 2008, imaginile de deasupra de-acolo sunt) - detalii despre program aici - urmate, la MŢR, de câteva huno-delicatese, între care oscarizatul Mephisto (dir. István Szabó, 1981) şi  - my pick! - Calul din Torino, despre care a scris atât de pertinent şi frumos Mihai Cristea, un prieten al acestui blog, în corespondenţa de la TIFF 2011. Vă invit să-i recitiţi review-ul şi apoi să acţionaţi în consecinţă. Să nu uit: în ambele cazuri, intrarea la proiecţii va fi liberă, iar filmele vor fi subtitrate în limba română.

P.S.: Mulţumiri speciale se cuvin Adrianei care mi-a semnalat evenimentul de la MŢR/NCRR.

09 noiembrie 2011

Re: Cvasimilitudini (XXX)

Screenshot from Pina (dir. Wim Wenders, 2011)

Imaginea de mai sus poate fi considerată şi bonus track pentru postul de aici. Un bonus track oferit, sugerat, propus, alegeţi ce variantă doriţi, de Cătălin (thanks!).

07 noiembrie 2011

Monday Monologues (XLVII)

Aww, you motherfuckers. Okay. Alright. I'm putting cases on all you bitches. Huh. You think you can do this shit... Jake. You think you can do this to me? You motherfuckers will be playing basketball in Pelican Bay when I get finished with you. SHU program, nigga. 23 hour lockdown. I'm the man up in this piece. You'll never see the light of... who the fuck do you think you're fucking with? I'm the police, I run shit around here. You just live here. Yeah, that's right, you better walk away. Go on and walk away... 'cause I'm gonna' burn this motherfucker down. King Kong ain't got shit on me. That's right, that's right. Shit, I don't, fuck. I'm winning anyway, I'm winning... I'm winning any motherfucking way. I can't lose. Yeah, you can shoot me, but you can't kill me. (Denzel Washington as Alonzo Harris in Training Day, dir. Antoine Fuqua, 2001)