Vorba lui Jim Morrison: this is the end. Sfârşitul unui film (întâmplător, ultimul pentru Maria Luisa Bemberg, cineastă argentiniană decedată în 1995) ce seamănă leit cu o plimbare sub bolta înstelată a absurdului.
În De eso no se habla (1993), un distins avocat trecut binişor de ceea ce unii numesc prima tinereţe, dar plin de bani, de unde şi miserupismul aferent, se îndrăgosteşte prostesc-adolescentin de o pitică pe nume Leonor. Pe care o şi ia de nevastă. deşi ar avea de unde alege, diverse femei atrăgătoare curtându-l mai mult sau mai puţin direct.
De fapt, aici voiam să ajung: la secvenţa, punctată muzical de Nicola Piovani (compozitor italian pe care cei mai mulţi îl ştiţi din La vita e bella), în care el, mirele pe care mai toţi îl cred ţâcnit (Marcello Mastroianni în persoană, interpret nonşalant al oricăror visuri sau extravaganţe), valsează cu mireasa-i, în noaptea nunţii, purtând-o în braţe ca pe o păpuşă. E o muzică nici veselă, nici tristă, un fel de vals ce te îmbie să vezi viaţa aşa cum e: combinaţie bizară de bucurie şi amărăciune, extaz şi prăbuşire.
Deznodământul poveştii e întrucâtva apăsător şi ambiguu (ea îl părăseşte în favoarea unei trupe de circari ambulanţi, el va dispărea în sau dincolo de valurile mării). Ca viaţa.