Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

26 iunie 2009

Olodum

Nu am fost fan Michael Jackson. O parte din muzica lui îmi plăcea, cealaltă mă plictisea aiuritor, acrobațiile lui coregrafice le priveam uluit (știți povestea: „Cum naiba face asta?"). Nu am avut postere cu el, nici casete, nu m-am înțolit aidoma lui, nu am fost la concertele din România (când voiam, nu mi-am permis, când îmi permiteam, nu m-a mai interesat).

Am două amintiri pregnant legate de el. Una vine din liceu şi are în prim-plan o "clonă" de-a sa, Cristi C., coleg de clasă. O pușlama notorie în oraș, un imitator sonat (venea la ore îmbrăcat și machiat Jacko style), primul om pe care l-am văzut de-aproape executând Moonwalk-ul. Ultima oară când ne-am întâlnit era gardian public și nu părea că-i mai pasă de Michael.

A doua e sinonimă cu pierderea primului job. Practic, de la o melodie de-a sa mi s-a tras (Bad). Prin '97, vara, puneam muzică în week-end-uri, digeiam adică, la un radio local, unul mic, fără pretenții, cu o mână de ascultători din cauza frecvenței pe care emitea (AM).

Într-o duminică, pe la 4, m-a găsit inspiraţia şi am asortat melodia amintită cu un comentariu de genul: „Michael Jackson e omul care a transformat sughiţul în artă, făcând din asta bani cu ghiotura”. Nu-mi făceam probleme că mă aude cineva din staff, mă gândeam că or fi la iarbă (de regulă, verde). M-a auzit, în schimb, un prieten al patronului. La sunat pe ăla, „bă, ce bou e pe post acuma că spune numa' tâmpenii?”, ăla nu ştia, nu prea îl interesa cine e în emisie duminica după-amiază.

Boul eram eu, firește. A venit la sediu c-o falcă-n cer şi cu una lipsă și mi-a zis textual (nu pot uita așa ceva, o spun deși nu prea se potrivește cu momentul): „Radioul ăsta nu e vagin să-și bage toți cretinii p... în el, clar? De mâine să nu te mai văd la butoane!” N-a fost chiar aşa, omul era doar nervos că-i stricasem siesta, i-am explicat că glumisem etc. „Ok, a zis, nu mai faci animație ziua și, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, poţi mixa, noaptea, da' fără voce”, „Ok, am zis și eu și am mai stat două săptămâni (gratis, cică banii pe care trebuia să-i încasez erau amendă). Apoi am plecat definitiv, călare pe-un cal sur, precum Kirk Douglas în Lonely are the Brave. N-am zis nimic. Cred că mă durea o măsea.

Și-acum două lucruri serioase. Emoţionante, deopotrivă.

1. Declaraţia Madonnei la auzul veștii (foto)


2. Textul lui Roger Ebert în Chicago Sun Times din care reproduc începutul și sfârșitul.

"Michael Jackson was so gifted, so lonely, so confused, so sad. He lost happiness somewhere in his childhood, and spent his life trying to go back there and find it. When he played the Scarecrow in The Wiz (1978), I think that is how he felt, and Oz was where he wanted to live. It was his most truly autobiographical role (...)

 

The scene everyone remembers from The Wiz is Dorothy and the Scarecrow, the Tin Man and the Cowardly Lion dancing and singing down the Yellow Brick Road. They were off to see the Wizard, and a wonderful Wizard he was, because of the wonderful things he does. In the story, the Wizard is a lonely little man hiding behind a curtain, using his power to create a wonderland. Now Michael Jackson will never be able to tell us what he was hiding behind his curtain. But because of his music, we danced and sang.” (Filmul la care se referă Roger Ebert - The Wiz - a fost regizat de Sidney Lumet, care ieri a împlinit 85 de ani.)


Am ales videoclipul de faţă fiindcă e mai apropiat de zilele în care noi trăim și alții mor. They Don't Really Care About Us e din 1996 și a avut două versiuni. Prima, filmată integral în Brazilia, foarte colorată, cu Michael dansând și amestecându-se printre oamenii locului și asezonată cu un moment de ciné-vérité: o admiratoare străpunge cordonul de siguranţă, îi sare în braţe ca disperata, Michael se dezechilibrează şi cade în genunchi. E ajutat să se ridice chiar de Spike Lee, regizorul videoclipului.

A doua e mai percutantă vizual şi se pliază mai bine pe mesajul piesei. Iconoclastă și dură, pe măsura reputației lui Spike Lee, varianta asta a fost cenzurată și refuzată de unele canale TV de muzică (prea multă violență). La ora actuală, pare un epatant exercițiu de stil și nimic mai mult în comparație cu, de pildă, zguduitoarea moarte a unui român într-o gară de metrou din Italia, înregistrată în timp real de o cameră de supraveghere, impasibilă și rece precum gloata care a asistat fără să miște un deget (imaginile au fost difuzate la tv ca atare, pe repeat, fără nici o intervenție la montaj).  

Only for the records: Michael Jackson a lucrat cu câţiva regizori mari şi foarte mari: Mark Romanek pentru Scream (1995), John Singleton pentru Remember the Time (1992), John Landis pentru Black or White (1991) & Thriller (1984) și... Martin Scorsese pentru Bad (1987).

"Am fost întotdeauna fascinat de prestația scenică a lui Michael Jackson și în special de maniera lui de dans (...). Quincy Jones ne-a contactat și mi-a trimis cântecul Bad, care mi-a plăcut. Oferta a venit într-un moment în care mă puteam ocupa de ea, și mă întrebam ce anume vroia el. Atunci când l-am cunoscut în California el mi-a zis să vin cu o idee, drept pentru care l-am adus pe Richard Price și am venit cu o idee bazată pe un incident real petrecut în Harlem.  

L-am pus pe Michael printre actori negri din Harlem și am turnat secvenţele dramatice în alb-negru, foarte în spiritul filmului The Cool World al lui Shirley Clarke. Întregul film are o lungime de 16 minute, iar secțiunea dramatică durează zece minute. În momentul crucial, atunci cânnd își face apariția muzica, iar el devine un Jackson diferit, într-un costum nou, am trecut pe color. Dar chiar și atunci se petrece în metrou, drept pentru care sunt doar dale albe, iar toți sunt îmbrăcați în negru. Apoi ajung la melodia Bad, dansează și totul se rezolvă (...). 


Lucrul cu Michael Jackson la Bad a reprezentat contrabalansarea experienței mele cu Paul Newman la The Color of Money, așa după cum The Last Waltz a fost contraponderea la New York, New York, Italianamerican la Mean Streets, American Boy la Taxi Driver şi, cred Mirror, Mirror la After Hours.”(Martin Scorsese)

Fragmentul a fost extras din volumul Scorsese despre Scorsese, apărut în românește la Editura Allfa, în 2001.

24 iunie 2009

Oscar enlargement: 10 nominalizări pentru Cel mai bun film

Într-un fel, cred că informația ce va să vie ar putea fi, la ora publicării postului (20.00), o exclusivitate/premieră pentru țărișoara asta de doi bani (în sensul că nu am văzut-o pe nici un blog indigen, pe nici o agenție de presă locală etc.). Nu mă strofoc eu cu astfel de macho-eroisme jurnalistice, în plus nici nu câștig mare lucru cu un astfel de comportament, dar v-o zic și nu pricep cum de alții au scăpat-o. Deci, AMPAS (îi știți, ăia care organizează și dau premiile Oscar) a luat o decizie epocal-șocantă majorând la 10 (de la 5, porție dublă, așadar!) nominalizările pentru categoria Best Picture. Asta după ce în 2008, modificase sistemul la secțiunea Original song limitând numărul melodiilor care aparțin aceluiași film la 2. În limbaj contabil, dacă anul trecut a fost o rectificare negativă, acum e una pozitivă.

Beverly Hills, CA (June 24, 2009)
- The 82nd Academy Awards, which will be presented on March 7, 2010, will have 10 feature films vying in the Best Picture category, Academy of Motion Picture Arts and Sciences President Sid Ganis announced today (June 24) at a press conference in Beverly Hills.

“After more than six decades, the Academy is returning to some of its earlier roots, when a wider field competed for the top award of the year,” said Ganis. “The final outcome, of course, will be the same – one Best Picture winner – but the race to the finish line will feature 10, not just five, great movies from 2009.”

Omul ăsta spune, direct sau în subtext, că va fi mai bine cu 10 pretendenți, că vor avea de unde alege, că nu vor mai exista nedreptățiți. Ha, ha, ha. Ce optimist. Și ce naiv! Nu cred că analiza asta tranzacțională rezolvă mare lucru. În contextul de față, 10 înseamnă, în primul rând, cantitate, umplutură, surplus. Și mai înseamnă un nesperat ajutor pentru cel puțin jumătate din cele 9 perdante să se vândă mai bine din postura de nominalizat/Oscar contender. Dacă ar fi să luăm reper doar ultima ediție, două producții nu aveau ce căuta în shortlist: The Reader și The Curious Case of Benjamin Button. Prezența lor acolo, însă, s-a tradus în expunere sporită și box office pe măsură. Singura parte bună pe care o văd eu e că lărgirea ariei de selecție va permite accesul în top ten pentru filme mai puțin convenționale (de exemplu, în 2004, Eternal Sunshine of the Spotless Mind a fost peste oricare din propunerile Acdemiei; vă reamintesc, atunci câștigător a ieșit - te-apucă râsul - LOTR: The Return of the King) sau pentru cele de nișă, nu neapărat indie însă.

Înapoi la istorie: ultima oară când pentru acest premiu s-au bătut 10 pelicule s-a întâmplat în 1943, învingător fiind Casablanca!

23 iunie 2009

Evoluții stagnante: dialogurile din filmele românești

Romulus Rusan: Cum vi se pare că vorbesc eroii noștri de film?
Iorgu Iordan: Ca și atitudinile, dialogurile lor mi se par cam simpliste și mai ales artificiale. Se vorbește apodictic, sacadat, "ca din carte", vorbitorii își lasă unul altuia vorba, ca la ședințe, aproape că nu îndrăznesc să se întrerupă unul pe altul... Deși mulți eroi sunt intelectuali, felul cum pun ei problemele și cum vorbesc nu mi se pare diferit de acela al unui muncitor ridicat. Și invers. Bineînțeles că egalizarea la care se ajunge este profund artificială. Cei ce lucrează în cinematografie trebuie, cred, să-și amintească și străvechea zicală populară: "Ori vorbește cum ți-e portul, ori te poartă cum ți-e vorba..." Și mai ales, să nu se mai teamă atîta că vor greși.(fragment dintr-un interviu datând din anul 1972, publicat în revista "Cinema")

Vă sună cunoscut? Parcă a evoluat un pic cinematografia noastră de-atunci. Dar nu prea mult! Oricât de rapid s-ar mișca lucrurile, în șase-șapte ani nu se poate remonta un handicap aproape structural.

P.S.: Nu cred că e cazul să explic cine sunt conlocutorii (sper!)

21 iunie 2009

Din nou concurs (organizat și sponsorizat de Partidul Cinesseur Român)

Update (23 iunie, ora 14.00):
Dezolat e puţin spus. Nu am consemnat nici un răspuns la quiz-ul ăsta, nici măcar unul acolo, la câţiva kilometri pe lângă, nimic, nimic (unul corect ar fi echivalat, probabil, cu o aliniere a planetelor). Nu ştiu ce să zic! De fapt, ştiu dar voi formula astfel încât nimeni să nu fie rănit: ori testele alese de mine sunt prea dificile, ori voi... Poate că acum ar fi indicat să dezvălui soluţia problemei. Poate! Poate mai târziu.

În caz că v-ați întrebat "da' ăsta nu mai face nici un concurs p-aici?", am pregătit răspunsul adecvat: "ba da, acuma!" Așadar, până mâine, luni adică, la miezul nopții, vreme e să tot trimiteți răspunsuri legate de secvența pe care o aveți în față (mă intersează filmul din care a fost smulsă, regia și anul). Premiul e tot un film (la alegerea mea).

Răspunsurile vor fi publicate la sfârșit (luni, 22 mai, ora 00.00) pentru a nu influența eventualii participanți. Nu vor fi blocate, în schimb, comentariile off topic (if any)!

18 iunie 2009

"we can be Heroes, just for one day"

A lucrat cot la cot cu Almodóvar la scenariul pentru Carne tremula. Almodóvar spune despre el că „e o încrucişare fascinantă între Marguerite Duras şi Jim Thompson”. El e Ray Loriga. Scriitor, scenarist şi din când în când, adică o dată la 10 ani, regizor (are două filme la activ: într-unul apare Viggo Mortensen, într-altul Paz Vega şi Leonor Watling - Alicia din Hable con ella). Azi am început să citesc Eroi (Heroes - se scrie la fel şi în spaniolă şi în engleză), un roman de Loriga apărut la Curtea Veche, în colecţia Byblos, coordonată de Adrian Buz. Almodóvar are dreptate când spune că scriitura sa e „fascinantă”! Cartea mi s-a lipit de mână.

Roger that: Happy Birthday, sir!!! În caz că nu e clar despre cine e vorba, găsiţi un portret tulburător aici (ultimele două pasaje).

Good Night, and Good Luck (o cronică atotlămuritoare).

16 iunie 2009

Duplicity: fariseism cinstit

Duplicity e un film rezonabil. Duplicity e un rateu. Duplicity e un film bun. Duplicity e cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată. Duplicity e cel mai bun film pe care îl veţi vedea anul ăsta.

Îmi place Julia Roberts. Nu o suport pe Julia Roberts. Julia Roberts e sexy. Julia Roberts e departe de a mă face să visez. Julia Roberts e mai bună decât Clive Owen (aici).

Clive Owen e un actor supraevaluat. Clive Owen e un actor de clasă. Clive Owen a obţinut rolul din Duplicity fiindcă, probabil, George Clooney l-a refuzat. Clive Owen a primit rolul pe merit. Clive Owen e mai bun decât Julia Roberts (în Closer, their previous joint).

Tom Wilkinson e un actor de excepție. Fără dubii! Tom Wilkinson e un actor slab. Fără îndoială! Tom Wilkinson e mult mai bun în Duplicity decât în Michael Clayton. Tom Wilkinson e mai bun decât Julia Roberts și Clive Owen.

Paul Giamatti e un actor senzaţional. Paul Giamatti e un actor de mâna a şaişpea. Paul Giamatti se descurcă în Duplicity mai bine decât mă aşteptam, dar nu la fel de bine ca în Shoot'em Up. Paul Giamatti e amuzant. Paul Giamatti e mai bun decât Julia Roberts, Clive Owen şi Tom Wilkinson la un loc (în Sideways).

Ar fi bine să vedeți Duplicity. E genul acela de romcom care o să vă ramaseze buna dispoziție. Tony Gilroy e abia la al doilea film ca regizor, dar are în spate trilogia Bourne ca scenarist.

E pură/dură pierdere de vreme să vedeți Duplicity. E genul acela de intelecthriller (my pun!) cu ex-spioni care ajung să și-o tragă (să se iubească pentru cei care nu suportă duritățile) ce nu o să vă flateze cu/sub nici un chip inteligența. Tony Gilroy o fi având în spate trilogia Bourne, problema e că nu i-a folosit la nimic în povestea asta, cum nu i-a folosit nici în State of Play (unde e tot scenarist), despre care om discuta când se vor coace strugurii.

Eu v-am prevenit (în ambele cazuri). Vorba lor: Honesty is the best policy! When there is money in it (citat complet din Mark Twain).

13 iunie 2009

Ingmar Bergman showing no mercy

I’ve never gotten anything out of his movies. They have felt constructed, faux intellectual and completely dead. Cinematographically uninteresting and infinitely boring. Godard is a fucking bore. He’s made his films for the critics. One of the movies, Masculin, féminin, was shot here in Sweden. It was mindnumbingly boring.

I’ve never liked Welles as an actor, because he’s not really an actor. In Hollywood you have two categories, you talk about actors and personalities. Welles was an enormous personality, but when he plays Othello, everything goes down the drain, you see, that’s when he croaks. In my eyes he’s an infinitely overrated filmmaker. For me he’s just a hoax. It’s empty. It’s not interesting. It’s dead. Citizen Kane, which I have a copy of — is all the critics’ darling, always at the top of every poll taken, but I think it’s a total bore. Above all, the performances are worthless. The amount of respect that movie’s got is absolutely unbelievable.

09 iunie 2009

Va fi măcel! Antichrist-ul ajunge în Bucureşti

Filmele de la TIFF vin la Bucureşti. Mă rog, nu chiar toate, doar alea premiate sau controversate. Aşadar, timp de opt zile (10-18 iunie), la MŢR (Muzeul Ţăranului Român pentru neiniţiaţi), vor fi proiectate 18 pelicule, în sală sau în aer liber, dacă şi vremea e de acord. Nu am regăsit în meniu Poliţist, adjectivul lui Porumboiu, în schimb apar Nord (co-deţinătorul trofeului TIFF - joi 11 iunie, ora 19:00 - proiecţie în sală), Machan (premiul publicului - duminică, 14 iunie, ora 17:00 - proiecţie în sală), Katalin Varga (sâmbătă, 13 iunie, ora 17:00 - proiecţie în sală), Flammen & Citronen (duminică, 14 iunie, ora 19:00 - proiecţie în sală) şi Tandoori Love (duminică, 14 iunie, ora 21:15 - proiecţie în aer liber). Indiscutabil însă, atracţia programului va fi Antichrist-ul lui Lars von Trier, la care anticipez măcelul din titlu, fiindcă organizatorii, în loc să pună în vânzare abonamente, pun bilete - 8 lei - cu 30 de minute înainte de începerea proiecţiei. Vă imaginaţi ce-o să fie vinerea asta, acolo, înainte de ora 19.00, când toată snobilimea va da năvală să cumpere bilete, că deh, e un must see...

În fine, eu doar voiam să fac un anunţ. Decideţi voi dacă vă interesează ceva şi dacă mergeţi. Ţintarul complet e disponibil aici.

P.S.: Pentru a elimina orice urmă de confuzie în legătură cu ce se poate vedea în Bucureşti şi unde, pun link-urile către pagina oficială a TIFF:
- Programul TIFF Bucureşti la Muzeul Ţăranului Român
- Programul TIFF Bucureşti la Elvira Popescu

08 iunie 2009

Statistică descriptivă: Tripla Coroană are un new entry

Geoffrey Rush e cel mai nou membru al unuia dintre cele mai exclusiviste grupuri de pe "planeta Cinema": Tripla Coroană. O să vedeți că nu exagerez defel (de unii dintre ei nici n-ați auzit). Deci ce e cu acest grup și cine (poate) accede la el? Tripla Coroană reunește doar actorii care au reușit să câștige toate cele trei premii care contează în breasla americană de profil: Tony (teatru), Emmy (televiziune) și Oscar (film).

credit foto: allstarpics.net

Până duminică seara, pe această rarefiată listă figurau 15 personalități (ultimele intrări s-au consemnat în 2003, în tandem: Vanessa Redgrave - Emmy și Maggie Smith - Tony). După o pauză de 6 ani, vine a șaisprezecea: Geoffrey Rush, distins cu Tony pentru rolul principal din piesa Exit the King. Australianul avea deja un Oscar (Shine, 1997) și un Emmy (The Life and Death of Peter Sellers, 2005). Accesul la "dublu" era să se petreacă și acum dacă Jane Fonda, nominalizată pentru cea mai bună interpretare feminină - leading role - în 33 Variations, ar fi avut un dram de noroc și ar fi primit trofeul (care s-a dus la Marcia Gay Harden).

Pentru conformitate, vă prezint mai jos selecta societate Tripla Coroană:
Ar mai fi de adăugat două lucruri:
1. superstaruri precum Judy Garland, Liza Minnelli, Barbra Streisand și Whoopi Goldberg au în palmares toate cele trei distincții, primite însă în secțiuni necompetitive (gen întreaga carieră)
2. se iau în calcul premiile obținute la ambele categorii (rol principal & rol secundar)

06 iunie 2009

Premiant: Polițist, adjectiv (oooops, I did it again!)

Mai întâi a fost pronosticul pentru Cannes! Punct ochit: Haneke. Punct lovit: Haneke! Acum a venit rândul TIFF-ului. Aș putea să mă specializez în astfel de pariuri/profeții, nu?

Așadar, c
eea ce proroceam zilele trecute, finally happened: filmul lui Corneliu Porumboiu a câștigat trofeul Transilvania (Marele Premiu, adică!). Nu singur, ci împreună cu Nord (regia Rune Denstad Langlo), o peliculă norvegiană al cărei DoP, Philip Øgaard, a luat și premiul pentru imagine. Cu alte cuvinte, e pentru prima oară în istoria TIFF când două producții întrunesc ex-aequo sufragiile juriului. Restul palmaresului e aici (pus într-un târziu, după vreo două ore de așteptare, de parcă am fi încă în epoca Internetului timpuriu!).

Apropo de Internet: transmisia live, în acest mediu, a galei de închidere a fost de toată jena (dacă la început au fost întreruperi și decalaje între sunet și imagine, spre final a crăpat cu totul!). Dar asta era mai mult decât previzibil, având în vedere furnizorul de (anti)servicii la care s-a apelat: UPC România!

The Three-linked Musketeers

Primul trece prin foc și sabie "vechea gardă" (Nicolaescu & Cărmăzan), îi încurajează pe cei ce vin din urmă (Jude & Boșneag) și îi aruncă mănușa lui Gorzo (care film e mai bun: Pescuit sportiv sau Cea mai fericită fată din lume?) Nu m-a întrebat nimeni, tocmai de-aia îmi exprim punctul de vedere: Pescuit sportiv!

Al doilea aproape desființează Polițist, adjectiv. Nu am înțeles prea bine dacă filmul e prost sau condițiile în care l-a urmărit erau proaste, cert e că aici a curs ceva sânge!

Al treilea e producTIFF! Experientia docet, vorba aia: privire ageră, de ansamblu, scriitură densă, sigură și la obiect.

P.S.: o discuție mai amplă despre gherila dintre noul val din cinemaul românesc și "vechea gardă" finanțată, mai mult sau mai puțin transparent, de CNC, găzduiește ultimul număr (iunie) al revistei Idei în dialog. Protagoniști: primul și al treilea muschetar!

05 iunie 2009

Reminder: Corneliu Porumboiu va câştiga Marele premiu la TIFF

Corneliu Porumboiu: „Nu merg la vot. O să fiu la Cluj, la TIFF, iar eu am buletin de Vaslui” (declaraţie în Gândul de ieri, parcă)

foto: Mediafax

Corneliu Porumboiu e un tip inteligent: nu merge la vot (dezinteresul său este vizibil inclusiv din faptul că îi scapă un amănunt: la alegerile astea se poate vota oriunde, indiferent de domiciliu, pe listele suplimentare). Duminică, 7 iunie, Corneliu Porumboiu, un tip inteligent, aşadar, va fi la Cluj(-Napoca) unde, sâmbătă, pe 6, va primi trofeul TIFF pentru Poliţist, adjectiv. Adică una din formele de răsplată pentru inteligenţa şi talentul care-l vor transforma, în câţiva ani, într-unul din cei mai mari regizori pe care i-a dat ţara asta.

04 iunie 2009

Soyez attenTIFFs: cioc, choke!



Cam despre asta e vorba...

Sam Rockwell as Victor Mancini
("Hello, I'm Victor and I'm a sex addict")

Brad William Henke as Denny (o revelaţie)

Kelly Macdonald as Paige Marshall - pretty scottish creature
(pentru ea totul a început în Trainspotting)

Anjelica Huston as Ida J. Mancini
(excepţională, ca de obicei!)

Heather Burns as Gwen
(de urmărit!)
- sfârşitul genericului de început -
















N-am de gând să recenzez filmul lui Clark Gregg, adus la TIFF în secţiunea Fără limită (nu sunt deloc convins că locul lui era în categoria asta: nu are mai nimic şocant şi nici inovativ nu mi s-a părut a fi). Nu ştiu când rulează, dacă mai rulează acolo (eu l-am văzut prin februarie, acasă), dar dacă mai e în program, nu cumva să-i daţi cu TIFFla. E făcut după cartea unui scriitor sărit de pe fix, nu e ca la carte, însă imperfecţiunile nu dăunează deloc receptării, ba dimpotrivă. Sfatul meu e să râdeţi cât mai mult, chiar dacă nu e întotdeauna de râs! E singurul mod de a vă proteja de un mic monstru ce pândeşte îndărătul fiecărei secvenţe! Precum cei din vechime care nu pomeneau cu voce tare numele lucrurilor/fiinţelor care îi îngrozeau, nici eu nu o să-i dezvălui identitatea. Repet: sper să râdeţi!

03 iunie 2009

7 dintr-o lovitură

Seară de film la ICR. Aseară, mai exact. Amfitrion Andrei Gorzo (mare mi-a fost mirarea să-l văd în Bucureşti, când toată lumea bună şi nebună conjugă infiniTIFF-ul lung, la Cluj). Sală plină, vorbitor nedeprins cu public speaking-ul (multe ă-uri şi vreo două ticuri verbale, dar cine-s eu să judec?!, mai ales că, dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost şi mai disconforta(n)t!).

A făcut o poantă bună, involuntară, dar bună, când a prezentat unul din scurtmetrajele din program: a zis "doi porumboi" în loc de "doi porumbei", titlul corect al filmului (poate şi din cauză că, în urmă cu câteva minute, vorbise en passant de Corneliu Porumboiu). Oamenii au rezonat în hohote, el a prins culoare în obraz, atmosfera s-a mai destins. „În fine...”, ca să-l citez, au fost 7 scurt şi mediumetraje, toate premiate la NEXT 3. Eu aş fi premiat doar vreo 3, în caz că ar conta aspectul ăsta.

De pildă, primul din calup - Toate visele mele pe VHS (regia Timothy X Attack, Anglia, 2008) - a luat premiul publicului. Abia acum îmi dau seama de efectele dezastruoase ale absenţei mele (hehehe!). Dacă eram acolo, nu s-ar fi întâmplat. Aş fi votat altceva, iar votul meu ar fi contat, ar fi făcut diferenţa, right? Data viitoare nu voi mai repeta greşeala, mă voi duce şi voi decide schimbarea. Cred că şi la votul de duminică o să merg. Uneori reuşesc să mă automobilizez că mă şi sperii... O glumă bună, nu? Aşa e şi filmuleţul ăsta. Binedispune, dar nu împiedică uitarea. Next.

Enters synopsis: singur în bucătărie, Dorel se pregăteşte pentru ceea ce pare a fi o petrecere. Stop! Cine se pregăteşte? Dorel! Care Dorel? Ok, să nu pierdem vremea: nu e ciucambelul ăla din vestitele reclame, deşi numele favorizează o astfel de asociere (bizară!). În ce mă priveşte, oricât s-a străduit Adrian Titieni (văzut recent în Pescuit Sportiv) să-l joace nuanţat, cu adâncime, încercând şi reuşind să ne convingă că Dorelul lui are în spate o istorie, o poveste personală (amară), gândul meu tot la pămpălău zbura (răzleţ, ce-i drept).

Nu ştiu dacă rolul acesta e cel mai bun din câte a făcut Titieni (apud Gorzo), memorabil cu siguranţă e, în special prin ineditul poveştii: Dorel, un văduv la 40 şi ceva, alături de doi prieteni ai fiului său, urmează să ia parte la nunta acestuia, care are loc în SUA, prin intermediul unei camere web. Trecând peste faptul că nu mi-aş fi botezat niciodată un personaj cu numele ăsta, nici dacă voiam să-i fac de petrecanie - Dorel e deja tipologie şi cu astea e greu de luptat - Nunta lui Oli (regia: Tudor Cristian Jurgiu/2009) îşi merită premiul pentru cel mai bun film românesc din competiţie (nu am termen de comparaţie, deci îmi potrivesc paşii după ai juriului).

Segmentul median a fost ceea ce am putea numi platou asortat: britanicul Cherries, islandezul Smáfuglar (2 Birds aka Doi porumbei aka "Doi Porumboi"!) şi israelianul Himnon (Imn). Altfel spus, premiul Andrei Toncu pentru cea mai bună coloană sonoră, premiul Cristian Nemescu pentru cea mai bună regie şi Trofeul NexT.

Cherries
(regia: Tom Harper) e bibilit şi glossy, fură ochiul şi dă creierului de lucru, hand-held shooting de mare fineţe, aproape bijou. L-aş fi lăsat în afara palmaresului, totuşi.

Fără o susţinere vizuală adecvată, povestea Porumbeilor ar fi putut sfârşi lejer în cimitirul poncifelor delicate. Despre puştani de ambe sexe care se maturizează forţat şi brutal se fac la fel de multe filme ca despre familiile disfuncţionale. Şi cum cam toate ar fi aşa, vorba lui Coupland, e uşor de imaginat ce îmbelşugată e producţia. Din fericire, Runar Runarsson are vână şi mână de regizor, falsele pudori îi sunt străine, chit că e vorba de copii de 14-15 ani, prin urmare cadrele lui, lungi, reci şi fixe, unele dureros de fixe, lovesc în punctele sensibile cu forţa unei bombe exfoliante. Decizia juriului e întemeiată, no doubt about it!

Elad Keidan e la primul scurtmetraj din carieră. Un debut strălucit cu o imagine ştearsă, jerky, care slujeşte de minune subiectului ales: un bărbat între două vârste, burlac după toate aparenţele, iese să cumpere lapte într-un cartier din Ierusalim. Ce poţi face dintr-o astfel de idee, de o banalitate ţiuitoare? Aproape o capodoperă. Pentru unii un exerciţiu pretenţios, fără logică şi ritm, pentru alţii o uluitoare demonstraţie de măiestrie, care-şi permite să facă trimiteri subtile şi de efect la greii genului (Tarkovski - aici am fost total de acord cu Gorzo). Nu obişnuiesc să înşir distincţii pe post de pledoarie pro domo. Nici ce urmează n-aş vrea să fie înţeles astfel. Simt însă nevoia să ataşez lista următoare pentru a fi mai clar în ce ligă joacă omul ăsta încă din juniorat: First Prize, Cinefondation, Cannes Film Festival 2008, First Prize, Tel Aviv IFF 2008, Second Prize , Student Competition – San Sebastian Film Festival 2008, Grand Prix, IFF Mediaschool, Lodz, 2008, Best Fiction Film + VGIK, IFF, Moscow 2008

Despre Taxi Wala (regia: Lola Frederich) şi Mortul nu aude clopotele (regia: Benjamin Mirguet), ambele din Franţa, ambele din 2007, ambele distinse cu menţiuni, nu am mare lucru de spus. Primul are potenţial (absurdul unei situaţii de tip ce faci ca taximetrist dacă un client, femeie musulmană, nu mai vrea să coboare din taxi, după 40 de minute de plimbare, pe motiv că locul din care a fost luată la plecare... a dispărut?) dar e prea scurt, adică subdezvoltat la nivel epic şi la nivel de personaje, al doilea cade în fastidios atât din pricina lungimii (29 de minute), cât şi a subiectului tratat ostentativ-scolastic (un cămătar din Evul Mediu "contemplă destinul sufletului său în ultima zi pe care o are pe Pământ").

01 iunie 2009

Veşti de la David Lynch

David Lynch mi-a trimis un email să mă anunţe că tocmai a lansat proiectul pe care-l girează în acest moment. Drăguţ din partea lui, îi mulţumesc frumos!  

The Interview Project e o ciudăţenie croită pe(ntru) segmentul online, aparent fără cap şi fără coadă, din care vedem azi primul episod (în total vor fi 121, including this one). "Starting today, we will be posting a new episode to the site every three days for the next year. Enjoy!", mă mai informează Lynch în numele echipei pe care a trimis-o să colinde America în lung şi-n lat pentru a sta de vorbă cu diverşi anonimi, ciudaţi sau nu, aflaţi în tranzit sau în habitatul lor.

Mie îmi pare a fi un eseu HD despre America aia profundă cu care au intrat în coliziune B.H. Levy şi Baudrillard. Poate contează şi acest amănunt: serialul e produs de ABSURDA (R-ul e scris invers, fireşte!), companie proprietate DL.