Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

31 decembrie 2022

Crème de la crème: Strigarea lotului 2022 (un fel de best of văzut, de regulă, din primul rând al sălii)

Voiam să fac o introducere luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă, cum se obișnuiește de obicei în astfel de ocazii, doar că n-am s-o fac. Mai sunt câteva ceasuri până la 00:01-ul ritualic al (pe)trecerii (în timp ce noi ne învechim, mai bine sau mai rău, mai buni sau mai răi) și nu vreau să abuzez de timpul vostru, unii poate aveți treabă, mergeți la job, mă rog, alte treburi decât paranghelia.

Voi da, așadar, crezare feeling-ului meu de vulpe bătrână ce-mi zice că tot ce vă interesează e crema. Iată-le, resplendisante ori ba, cu precizarea că am rămas aproximativ în aceeași cinedigmă de anul trecut: 16 locuri + mențiuni, în cazul ăsta 6, ca să dea 22, cu precizarea pe precizare călcând că vor fi anunțate ceva mai târziu.

Permiteți-mi în marja bunăvoinței voastre să adaug un lucru ce-mi stă pe creier (ca mărul lui Wilhelm Tell): să coagulezi o listă cu cele mai bune filme ale anului este francamente imposibil. Ceva de genul: te-apuci să pui într-o ordine subiectivă producții eclectice dintr-o artă (cu industria se ocupă alții) ea însăși compozit-disipativă. Este absurd.

Un vers de Vallejo
Reiau: anual se lansează catralioane de filme, platformele de streaming au multiplicat inenarabil cantitatea, iar de văzut poți vedea cel mult câteva sute (dacă ai timp sau dacă face parte din fișa postului, nu e cazul meu). Ce-i de făcut, deci, cu această sarcină pe care nimeni nu ar trebui să și-o asume la modul serios (în mod clar eu nu pretind că aș face așa ceva)? O duci la capăt sau nu. 

Am ales să încerc și găsesc consolatoare ideea că a confecționa o listă a celor mai bune filme dintr-un an este (după părerea/mintea mea) un efect secundar pozitiv al unei realități ce nu poate fi negată: cinematografia continuă să rămână o artă vitală, chiar și în 2022.

16. Lynch/Oz

(r.: Alexandre O. Philippe/2022)

Într-un an în care Twin Peaks a pierdut vreo 7 oameni, de la Julee Cruise la Angelo Badalamenti, un documentar ce conexează universul lynchian în care TP e element nodal cu unul literar, perfect complementar, e balsam curat. Iar dacă printre cei care spun lucruri apar nume ca Benson & Moorhead, well, bucuria e dublă (îi veți regăsi un pic mai jos, on their own devices).

15. Armageddon Time + Apollo 10 1/2:  A Space Age Adventure 


Temporal plasate la începutul și la capătul unei perioade (1969 - 1979) în care imaginarul (pre)adolescenților americani (deși cred că se poate extrapola) era hrănit și populat cu aspirații precum cucerirea spațiului cosmic dar și cu spectrul catastrofei nucleare, cele două producții, concepute în registru autobiografic, recuperează tușant fâșii de subiectivitate dintr-o epocă/lume ale cărei pârghii de putere simbolică nu sunt foarte diferite de cele de astăzi. S-au schimbat doar raportarea (frontală) și modul de organizare a sertarelor memoriei. 

14. Stonewalling + Children of the Mist



Ambele producții, una din China (r.: Ji Huang & Ryûji Otsuka/2022) și alta din Vietnam (r.: Ha Le Diem/2021) tratează în manieră diferită o temă pe care din goana calului (nu vă gândiți la Muybridge) am putea-o taxa apăsat feministă. Doar că e pur și simplu despre umanitatea absentă, prăbușită, autoanulată. Heartbreaking!

13. Harka

(r.: Lotfy Nathan/2022)

  

Premiu de interpretare pentru Adam Bessa în Un Certain Regard (alături de Vicky Krieps în Corsage). Mă enervează că, în pofida unui rol ținut în permanență în rada realismului brut(al), mai nu vorbește nimeni despre, fiindcă filmul nu are un distribuitor care să-i asigure vizibilitate.

Dacă vă interesează povestea in a nutshell, las acest clip mai jos, însă sfatul meu e să nu dați play, ci să vedeți filmul ca lumea. Mă rog, dând play identificați semnificația primară a titlului (în tunisiana slang termenul desemnează și o persoană ce ajunge în Europa ilegal pe mare), însă se cere completată #cumsecade.

12. Brian and Charles

(r.: Jim Archer/2022)

Meet Charles Petrescu! Robot (de casă). 


Nu e vreun mișto de tip Farage & nevertebrații la adresa românilor, e fix pe dos, un omagiu, cel ce a dat nume acestui robot home made fiind mare fan Chelsea și al lui Dan Petrescu în particular (bine că n-a ajuns și antrenor pe Stamford Bridge, își făcea praf capitalul de simpatie!). Se cheamă Chris Hayward, este coautor al scenariului (alături de David Earl) și - ca exercițiul de admirație să fie complet - tot el îl și interpretează în această comedie tandru-absurdă despre intricatele reglaje de coping cu alienarea tehnologică. 

11. Ali and Ava

(r.: Clio Barnard/2021)


Pentru mine Ae Fond Kiss rămâne mai departe un reper pentru filmele ce forează în magma socială minată de clash-urilor identitare. Lungmetrajul semnat de Clio Barnard îi prinde trena, doar vibe-ul e un pic diferit, vârstele protagoniștilor sunt cu câteva octave peste, iar locul e o Anglie periferică, lower middle class, nu într-un Glasgow al cluburilor. 

Pe Clio Barnard am fișat-o odată cu The Selfish Giant, o tragedie solid ancorată în socialul cel mai sordid având ca propulsor energia sălbatică a unui puști el însuși sălbatic sau mai bine zis sălbăticit de lumea dezagregată în care se mișcă. Copilul ăla era perfect ales (Conner Chapman) și performa natural în îndrăceala ce-i alimenta acțiunile. Mâna bună la actori se vede și aici, Adeel Akhtar & Claire Rushbrook fiind parcă desenați pentru rolurile unor inși ce nu se resemnează chiar dacă legătura lor e întâmpinată cu ostilitate din toate părțile. 

10. Viens je t'emmène


Rester vertical nu e doar un titlu în filmografia lui Guiraudie, ci și un mod de a funcționa în cinema-ul francez. Din 2016 a stat în umbră, revenirea din acest an glorioasă și jubilatorie. 


9. Something in the Dirt



Mai sus menționații Justin Benson & Aaron Moorhead au o reputație clar conturată în indie-ul cu glazură SF, genul în care promitea Shane Carruth, de exemplu. Filme precum Spring sau The Endless i-au poziționat fără tăgadă în peisaj, iar Something in the Dirt (proiect dezvoltat în pandemie în cheie low key & low budget și centrat pe supranaturalul din vecinătate, vizibil doar dacă ai ochi pentru el.) vine să le reconfirme statutul. 

8. Espíritu sagrado

(r.: Chema García Ibarra/2021)


Disclaimer: în caz că aveați ceva așteptări, puteți închide acum: singurul triunghi din acest clasament e vizibil/găsibil în acest screenshot. Bine, e piramidă, ați înțeles că sunteți isteți, mergem mai departe, da?

Se poate spune că debutul lui Chema García Ibarra, aparent venit de nicăieri, este un OZN care a baleiat cu grație pe bolta cinematografiei spaniole. În aceeași măsură mie mi-a luminat orizontul cinefil cu o explozie de reverberații referențiale precum Isaac Asimov, Philip K. Dick, Luis Buñuel, Robert Bresson, Roy Andersson și Almodóvar

Ce-l face unic e un mix de factori: pendularea fulgurantă pe frontiera friabilă dintre dramă și comedie, actorii neprofesioniști ce joacă într-un registru laconic ce frizează caricatura (fără a fi) și panoramarea spațiilor virane ale unui oraș de provincie. Protagonist este José Manuel, un ospătar din ceva cartier muncitoresc din Elche, a cărui viață plictisitoare își găsește un debușeu în ședințele unei asociații de ufologie, ce reunește o echipă pestriță de inadaptați.

Dispariția nepoatei sale, ținută multă vreme ca motor al anticipației noastre, scoate la iveală încet-încet un întreg spectru de disfuncționalități sociale. Ceea ce părea un spectacol satiric de marionete cu Spania în fundal, o glumă bizară cu accente postironice, la care te uiți cu un zâmbet în colțul gurii, aduce la suprafață o realitate ce îngheață instantaneu zâmbetul ăla. 

7. Unrueh/Unrest

(r.: Cyril Schäublin/2022)

Frapantă încadratura și, de asemenea, imaginea: spuzită, cenușie, asemeni Elveției din nuvelele lui Muschg

Este al doilea film al lui Schäublin, elegant și calofil (in a good way), protagonist fiind geograful și anarhistul rus Piotr Kropotkin, aterizat pe la 1870 într-un sat elvețian din Munții Jura cu scopul de a face niște măsurători. Opoziția localnicilor este discretă, dar eficientă, prin urmare îi rămân doar cartografia socială și reflecția asupra relației între timp și spațiu și instrumentele care le măsoară pe fiecare. 


Mi-a plăcut și cum Schäublin transformă pădurea în portal, Twin Peaks like

6. As bestas

(r.: Rodrigo Sorogoyen/2022)

Pe cardul camerei ce filmează neutru o tragedie nu rămâne nimic după niște ani în care acea cameră e bătută de vânturi și ploi. Știm ce s-a întâmplat, dar nu avem proba. Maestru în orchestrarea suspansului, Sorogoyen ne dozează așteptarea pentru a-i da mai târziu un șut sec în decor. Acolo, unde, de altfel, se întâmplă tot ce contează. Ca în unele filme de Haneke.


Cu o structură și o atmosferă specifice unui thriller și, într-o oarecare măsură, unui western, As bestas stilzează codurile realiste ale dramei rurale, fiind un film complet și pe deplin contemporan, ce abordează probleme economice și sociale spinoase, tipice așa-numitei España vaciada și declinului agriculturii de subzistență, precum și fenomenul exodului idealist al orășenilor către „țară”. În subtext și cu subtilitate, As bestas explorează relațiile de familie și conturează în mod concludent portretul unei femei puternice. Sau, cum bine observa Mihai Iacob pe fb:


5. Skazka/Fairytale

(r.: Aleksandr Sokurov/2021)


Moloch (1998): despre Hitler.
Taurus (2001): despre Lenin în ultimele zile din viață.
The Sun (2005) despre împăratul Hirohito la finalul WWII. 

În Fairytale, film complet ignorat de marile festivaluri* din motive extracurriculare so to speak, îl convoacă la apel pe primul, căruia îi țin companie Stalin, Mussolini și Churchill (capetele de afiș, că mai sunt și alții, Isus, de pildă). 

Tuspatru rătăcesc bezmetic printr-un soi de purgatoriu și așteaptă o întâlnire cu Judecătorul Suprem pentru a obține ceea ce se poate numi Decision to Leave (the place) cu destinația Rai sau Iad (am pus cu bold italic titlul respectiv deoarece e singurul loc în care-l veți regăsi aici). 

În imagini apar ei înșiși (doar vocile sunt dublate), extrași din diverse arhive și animați/prelucrați de un CGI ce pare primitiv, însă exact acest aparent handicap îi conferă filmului o latură transcendentală, hipnotică, bântuitoare. Ce construiește Sokurov aici în ciuda limitărilor tehnice este un excepțional artefact ce hibridizează credibil Monty Python și Divina Comedie.

* finalmente a fost inclus în competiție la Locarno, o decizie oarecum reparatorie

4. EO

(r.: Jerzy Skolimowski/2022)


Remake pentru Au hasard Balthazar? Ce, eș' copil? Mai curând un omagiu față de clasicul bressonian, o sursă de inspirație sau un punct de plecare, întrucât ținta lui Skolimowski este alta, apt decriptată de un doctor în Bresson, Paul Schrader, într-un răspuns genial la o întrebare tâmpită:


Cu o totală detașare de coercițiile vreunui gen și cu un deplin control pe mijloacele sale, Skolimowski livrează cel mai umanist și înalt aspiritual film al vremurilor din urmă.

 No Bears 3.

(r.: Jafar Panahi/2022)


În topul de anul trecut l-am avut pe fiul lui Panahi cu Hit the Road, lungmetraj centrat pe tribulațiile generate de o decizie radicală de viață (cel puțin pentru iranieni): fuga din țară. În filmul tatălui, actualmente încarcerat din cauza clash-ului cu regimul ayatollahilor fundamentaliști, aceeași realitate este prinsă într-o altă ramă.

Izolat într-un sat de la granița cu Turcia, regizorul (autodistribuit în propriul film) urmărește de la distanță cum decurge turnarea noului său film despre fuga a doi îndrăgostiți din Iran. Între timp, trebuie să se obișnuiască cu atmosfera din ce în ce mai sumbră și amenințătoare a locului în care se află, fiind implicat într-un conflict local ca urmare a unei fotografii pe care o face altui cuplu de îndrăgostiți (neacceptat de comunitate).

No Bears este - în esența sa ultimă - lipsit de speranță. În sau prin el, Panahi pare să sancționeze eșecul filmului (ca mijloc de expresie artistică) de a decodifica o altă realitate decât cea pe care o afișează la suprafața.

Metacinema-ul, o trăsătură distinctivă a filmografiei regizorului (și a cinematografiei iraniene în sine), pare că atinge un punct fără întoarcere. Oamenii adevărați nu-și mai acceptă rolul de personaje și nu mai scapă de punerea în scenă care este, întotdeauna și în orice caz, filmul. Regizorul se află în impas, un dead end: ezită între a fugi (deși o poate face în orice moment) sau a rămâne și a încerca să schimbe lucrurile. 

O altă grilă de lectură găsiți aici: 

La jauría 2.

(r.: Andrés Ramírez Pulido/2022)

Vine din Columbia și se duce direct în inimă. Violent în manieră mccarthyană (că tot a publicat Cormac două romane după ani buni de pauză), întunecat și în același timp străbătut de aburul firav al speranței că se poate evada. Vă las melodia asta ce curge pe genericul de final. Catharsis. 

 

Falcon Lake 1.


O enigmă. O lăsam așa până la noi ordonanțe.

Cu o mică însemnare ca un cerc pe o hartă sepia: Charlotte Le Bon este pentru mine descoperirea absolută a acestui an. O artistă totală: pictează, fotografiază, sculptează, face filme (acesta e debutul pe lung), este și actriță cu state serioase și vechi deja. Are un imens potențial, are și obsesii pe care le transportă dintr-un mediu în altul, demonstrează o maturitate stilistică la care alții nu ajung nici după o întreagă viață de făcut filme. 

Închid cu o fotografie de Charlotte Le Bon, transformată în cadru de deschidere pentru Falcon Lake.

28 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (28) Filmul zilei de luni


Film albanez ce nu dă cu mucii realismului în fasolea călduț-sentimentală de tipul „maybe there is a hope”. Vreți să vă mint? În lumea în care se mișcă personajele astea nu e. 

27 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (27): 80 de ani și-o zi...

... de la premiera Casablanca (regia: Michael Curtiz) la Hollywood Theatre din New York City!


Între timp, deși multă lume are obiecții, a devenit un clasic. Ingredientele: romance, aventură, război, dramă și suspans. Plus factorul B pătrat: Bergman și Bogart

Să vedem cu explică fenomenul un fan al acestui clasic (Cosașu):

«Vraja din Casablanca cred că vine din chipul într-adevăr straniu pe care-l capătă întîlnirea fericită dintre o coincidenţă obscură şi o teroare evidentă. O poveste normală (de amor) se întîlneşte cu o poveste mare, anormală (a războiului). Asta e tot. Lucrurile iau foc, ca ori de cîte ori o scînteie se întîlneşte cu o masă evidentă de gaze sumbre.

Filmul nu e într-atît de grav pe cît e de emoţionant şi de obsedant – deşi există critici competenţi care merg mult mai departe decît subsemnatul şi acordă filmului lui Curtiz „un stil magic, un sens oniric, un romantism devastator, un caracter irealist chiar“, ceea ce dovedeşte pînă unde se poate delira cu Casablanca (filmul preferat şi al lui John Kennedy), ceea ce însă nu-mi surîde niciodată cînd am în faţă un film sănătos, puternic şi normal. Obsesia coincidenţei, nimic altceva, sentiment nu mai puţin sfîşietor decît „un stil magic“, cred că asigură toată mişcarea sufletească a filmului şi tot din ea s-a născut acel cîntec celebru al negrului Sam - Cînd trece timpul - manipulat cu o eficacitate emoţională rar întîlnită. Melodia apare întotdeauna la timp pentru a în­treţine obsesia obscură, ea se în­tîlneşte exact cînd trebuie cu Marseilleza, născînd cu necesitate acel spaţiu în care Rick nu poate să se întrebe altceva decît: „de ce tocmai acum?“. E întrebarea-cheie care leagă totul - odată cu cîntecul, căci unei asemenea întrebări nu-i trebuie mai mult decît un cîntec pentru a deveni totalitară şi Casablanca are acest cîntec, fără de care n‑am plînge cînd se intonează, în transă, împotriva terorii, „aux armes, citoyens!“».

Și-un bonus on topic dintr-o carte de Cosașu, Viața în filmele de cinema (la momentul apariției - 1972 - el scria Marsilieza, deci nu vă dați ochii peste cap mai mult decât e cazul; în textul de mai sus, mult mai recent, a adoptat noua ortografie).

26 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (26): The Kill Bill Diary (Context & final)

(....)

Pentru context, vă las și însemnarea care în jurnalul lui Carradine o precedă pe asta de mai sus.


Tot ce ați citit aici - dacă ați citit, că la ce lene vă străbate, mă aștept să nu - sunt fragmente din acest volum indispensabil oricărui ahtiat după KB: insight-urile lui David Carradine making KB sunt de neprețuit. 

23 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (23) [Cvasimilitudini III.65: Kids launching rockets]

Screenshot from Apollo 10½: A Space Age Childhood


Screenshots from Armageddon Time (dir.: James Gray/2022)

E aproape criminal că un film de Richard Linklater (Apollo 10½: A Space Age Childhood) a trecut aproape neobservat anul ăsta (a fost lansat în primăvară pe Netflx)! Am avut revelația asta (sau ce o fi ea) în timp ce priveam Armageddon Time, plasat temporal cam în aceeași perioadă în care imaginarul preadolescenților americani (deși cred că se poate extrapola și pe alte continente) era populat cu visuri ca ăsta: lansarea de rachete.

22 noiembrie 2022

21 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (21) „Mere roșii” pe televizor (director's cut)

Uneori, cel mai bun critic este autorul însuși. 

Dacă ați văzut postarea anterioară (în care Tatos scria în jurnal că Mere roșii va fi difuzat pe TVR), iată și continuarea (post-vizionare):

20 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (20) Mere roșii pe televizor

 „Duminică 20 noiembrie
Astă-seară se dă «Mere roșii» la televizor. Vreau să-l revăd neapărat. Sunt foarte curios cum mi se va părea acum, după ce am în spate experiența încă unui film.”

--------------------------------------                                        --------------------------------------

💭 Legenda

Anul: 1977

Autorul: Alexandru Tatos 

Unde: Pagini de jurnal (Ed. Nemira, 2010)

Mere roșii este filmul său de debut în lungmetraj, iar filmul la care se referă este Rătăcire (avea să fie lansat în 1978).

--------------------------------------

Prezent, 2022, tot duminică și tot 20

Voi (re)vedea și eu Mere roșii, tot la tv, dar nu în programul vreunei televiziuni, ci pe tv-ul meu în locul mizeriei numite Mondial qatarez. #BoycottQatar

18 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (18) "Four is what...?" (121) [The Cheap Detective/1978]

- leitmotivul giocondian - 

Parodie (scrisă de Neil Simon și regizată de Robert Moore) la adresa unor clasice precum Casablanca și The Maltese Falcon, nu mai zic de mockereala personajelor lui Bogart din filmele respective (Sam Spade/Rick Blaine). Mă rog, se trage în și din toate direcțiile, de la filme cu detectivi din anii '30 la tot soiul de love story-uri. 

Tonul e setat de la bun început:

Partea nostimă e că în urma tirului morții rămân sau sunt găsiți, de regulă, în picioare. Paralizați. Țepeni. Ca niște păsări împăiate în poziții care de care mai ciudate, astfel că exasperarea detectivului jucat de Peter Falk (venit cu tot cu balonzaidul din Columbo) e cât se poate de la locul ei: Just once I like to see somebody die regular... Spoiler: nu i se va da ocazia 

Am mai pomenit filmul ăsta fiindcă în cătare intră și ronii: două din personajele relativ importante pentru plot se trag de pe-aici. Contextul (observația făcută de Lou Peckinpaugh și replica primită) este unul ornamental-derizoriu, dacă nu cumva jignitor, depinde de anduranța umorului fiecăruia - îl redau mai jos.

17 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (17) Istorie scrisă cu Bo(l)din

Asta este pentru sau din jurnalul meu: nu mai știu de ce, meciul ăsta l-am pierdut, era într-o zi de miercuri, aveam cursuri, n-aveam cursuri, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Practic, e singurul meci memorabil al „naționalei” din perioada aia pe care nu l-am văzut. 

A doua zi era demență, toată lumea doar despre asta vorbea, colegii mei de facultă sărbătoriseră calificarea în stradă, nino-nino, fiesta a la mexicana all night long, numai eu stresat de soartă.

16 noiembrie 2022

Jurnal de noiembrie (16) „Europeans are scarce” (Borges)

În urmă cu niște săptămâni a fost lansată pe Netflix o nouă versiune cinematografică a unui romnan clasic de război, All Quiet on the Western Front. A treia, cronologic vorbind și prima în formulă europeană, germană, mai exact (regizor Edward Berger), celelalte două fiind producții americane: una de studio, clasicizată la rândul său (Lewis Milestone, 1930) și alta pentru tv (Delbert Mann, 1979). 

Nu l-am văzut, contextul actual e și așa încărcat de conflicte armate, numai de filme de război nu-mi arde, înțeleg însă că ar ține cel mai aproape de materialul-sursă din toate punctele de vedere. 

Borges l-a văzut, în schimb. Da, da, acel Borges, doar că, v-ați prins, fâșneților, vorbesc de filmul din '30, pe care îl amintește în cronica scrisă pentru The Road Back (regizor James Whale, detalii mai la vale), un film din 1937 despre dificila reinserție în propriile vieți a unor soldați germani ce au luptat în WWI (bazat, de asemenea, pe romanul omonim al lui RemarqueDer Weg zurück). 

Iată ce notează Borges în ediția din noiembrie a revistei Sur:


Fragmentul de mai sus este extras din volumul a cărui copertă se vede mai jos.

Ediția este îngrijită de Edgardo Cozarinsky, regizor argentinian cu o carieră prodigioasă pe teren sud-american (nu prea cunoscut în Europa, totuși, nici măcar pentru circuitul festivalier), iar prologul îi aparține scriitorului Bioy-Casares, prieten bun cu Borges (au scris împreună câteva cărți). E scurt, îl las aici ca atare, bonus. 


De-a lungul celor 13 ani de colaborare cu Sur (1931 - 1944), Borges a scris 17 texte dedicate filmului și filmelor, toate incluse în volumul despre care fac vorbire aici. Relația sa cu cinematografia nu e arbitrară, ci așa cum o caracterizează Cozarinsky, labirintică:
«In 1935, when he published the original prologue to his Universal History of Infamy, Borges admitted that his first exercises in fiction derived from the films of von Sternberg. In 1940, when he published his Anthology of Fantastic Literature (compiled with Adolfo Bioy-Casares and Silvina Ocampo and serving as a nondiscursive manifesto, proceeding by example, for the literary choices illustrated by their later work), one of the seven lines giving information about Borges announced: "He writes, in vain, scripts for films...”»