Îl respirăm, îl cheltuim, suntem mistuiți de el. Timpul ne saturează. Sfântul Augustin l-a numit distensio animi: mintea întinsă ca o coardă de arc între memorie și așteptare. Heidegger a întors teoria pe dos: nu noi suntem în timp, ci timpul reprezintă luminișul în care suntem noi. Aruncați, proiectați, finiți: alergăm spre moarte și, prin această alergare, suntem de-finiți. Ne de/finește.
Două timpuri: trăit și măsurat. Distensionat și numerotat. Ele coexistă, nu coincid. Între aceste borne se inserează și răspunsul dat de Paul Ricoeur în Time and Narrative (netradusă la noi, alt indicator al imensului gap cultural care ne separă de lumea mare a ideilor). N-are nimic spectaculos acest răspuns, are profunzime, în schimb: punerea în intrigă (mise en intrigue). Narativul adună clipele risipite, conferă un înainte și un după: eveniment și structură, personaj și lege, accident și necesitate. Prin intrigă, nu evadăm din timp spunând povești, dimpotrivă, intrăm în el plenar.
Ricoeur își țese propria punere în intrigă: o pânză în care fenomenologia și cosmologia, ficțiunea și istoria, analiza și credința se intersectează repetat. El afirmă că timpul cosmic devine inteligibil pentru om doar când este povestit și că timpul trăit devine partajabil doar când este înscris în cronologia unui sistem (lumea, de exemplu). Spunem povești pentru a măsura timpul, iar timpul ne măsoară prin poveștile pe care suntem în stare să le spunem.
[pentru a nu vă fractura lectura, yeah, right, pun imaginile despre care scriu în rândurile de mai jos, în le vă întâlniți cu personajul episodului din această lună]
Privit sau citit prin grila lui Ricoeur, Baarìa surclasează frontiera genului (cronică de familie) și se transformă într-un excurs despre timpul ce devine timp uman doar atunci când cineva își pune în minte să-l povestească. În prima fază a mimesis-ului ricoeurian, suntem proiectați în ritmurile de viață ale Bagheriei, oraș sicilian înțesat de coduri și ritualuri specifice care funcționează ca materie primă pentru memorie.
În acest furnicar, macrotapiserie pentru povestea de familie a lui Peppino (alter ego pentru Tornatore), își face simțită prezența, sonor & repetitiv, subiectul acestui episod: omino, l’uomo dei dollari, așa cum este trecut pe generic. I-aș putea zice valutist(ul), numai că în limba română are conotație peiorativă, drept urmare voi păstra opțiunea lui Tornatore.
Ce mi se pare fascinant la acest personaj este faptul că, deși ocupă o poziție centrală în piața orașului și își marchează acustic ființarea (sună pretențios, sorry!), el rămâne aproape invizibil pentru majoritate. Singurul care-l reperează constant, prin timp și timpuri, este Peppino. Din modul în care sunt filmate interacțiunile lor, exclusiv vizuale, ai fi tentat să spui că, dintre toți, doar Peppino îl vede, implicit validează și decodifică. Restul lumii îl rade cu privirea sau, în anumite momente, încearcă să-l pună pe silent, fiindcă, strigându-și netulburat litania („V’accatt’ i dollari!”), indiferent de context (de exemplu, între reprizele de discurs ale unui lider comunist), parazitează sonor adunarea.
Miezul semnificant apare în etapa a doua (mimesis II), adică în acea „punere în intrigă” amintită la început. Aici, l’uomo dei dollari devine marker de cronometru narativ: de la schimbarea de valută în prima parte a filmului și pe măsură ce această activitate își pierde rentabailitate în a doua parte ajunge să vândă pixuri Bic. Este modul în care Tornatore semnalează trecerea într-o altă epocă, reușind acea „sinteză a eterogenului” descrisă de Ricoeur. Practic, acest om de la colțul străzii transformă timpul liniar al istoriei mari în timpul circular al memoriei lui Peppino. El este liant între episoade disparate (greve, fascism, iubiri și dezamăgiri), o vitamina K ce coagulează sensuri, făcându-ne să simțim că deceniile nu s-au scurs pur și simplu, ci s-au așezat într-o configurație logică (în ciuda discontinuum-ului narativ propus de regizor).
Identitatea lui Peppino se oglindește în această prezență imuabilă a omului care vinde dolari, ilustrând tensiunea dintre ceea ce Ricoeur numește identitate idem (sameness) și identitate ipse (selfhood sau devenirea prin alegerile noastre). Peppino îmbătrânește, evoluează politic și social, dar faptul că îl regăsește mereu pe acest om „acolo” (în același spațiu) îi oferă un reper, un punct de stabilitate. E un joc de oglinzi în care protagonistul își confirmă propria existență prin faptul că îl recunoaște pe celălalt. L’uomo dei dollari de la colț de stradă e dovada că, deși lumea se răstoarnă, există un fir roșu al identității narative care ne ține întregi (la minte, mai ales) în fața eroziunii timpului.
Ajungem astfel la marea refigurare din final (mimesis III), moment în care circularitatea poveștii ne aplică, scuze pentru clișeu, lovitura de grație. Alergarea copilului, care pare să fi visat sau comprimat întreaga epopee într-o singură secundă de respirație tăiată, confirmă teza fundamentală a lui Ricoeur: timpul nu e cu adevărat trăit până sau dacă nu este povestit. Acest final nu anulează realitatea evenimentelor trăite de Peppino, ci le ridică la rangul de memorie pură, în care trecutul și prezentul se întâlnesc într-un punct de convergență.
Tornatore ne arată în Baarìa că viața nu este un șir de date reci, ci o țesătură de întâlniri și repere (l’uomo dei dollari) care ne ajută să transformăm scurgerea implacabilă a anilor în sensul rotund al unei destinații împlinite. Mutatis mutandis, pe acest traseu, l’uomo dei dollari este busola care ne ajută să nu ne pierdem în hățișul istoriei, oferindu-ne acea pre-înțelegere (presciență) a unei lumi în care, deși totul pare haotic, există reguli și martori atemporali ai trecerii anilor.
Filozofia a căutat întotdeauna sinele. Ricoeur ne reamintește că sinele este temporal, iar temporalitatea este narativă. Intriga este cea care le leagă.
P. S:: La începutul anilor '90, în Piața Unirii din Cluj, pe aleea cu umbră, la coloane, era plin de cetățeni care vindeau mărci și dolari. Asemeni personajului din Baarìa își promovau vocal oferta și insolitau vestimentar spațiul acela oricum pestriț. Noi îi spuneam Wall Street, iar una dintre glumele favorite era că nu-i nicio pagubă dacă nu terminăm facultatea sau nu ne găsim de lucru după absolvire, ne reprofilăm pe Wall Street.
Printre acești valutiști era și un ins mai mărunțel, îndesat, știam cum se numește fiindcă era mereu ciuca miștourilor din gașca lor, gașca bișnițarilor (între noi fie vorba, mai spălați decât ăia din Piața Mihai Viteazul), i-am uitat numele între timp. Vremea a trecut și mulți dintre acei întreprinzători de tranziție probabil au acum biznisuri la un alt nivel, or fi samsari imobiliari, chiar nu contează, au dispărut din piață. Singurul care a rămas, doar că s-a mutat pe partea cealaltă a pieței, în față la Melody, este bondocul. Nu mai schimbă valută, ci vinde tot soiul de nimicuri: brichete, brelocuri, pixuri... Are un fel de mașinuță cu care se mișcă de colo colo, îl mai văd când vin la TIFF, prezență a spectrală a unui timp circular.
P. P. S.: L’uomo dei dollari a existat în realitatea trăită de Tornatore. Povestea comprimată a vieții sale o găsiți aici.