Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 31 mai 2013

Cvasimilitudini (LIX) [Femeia nisipurilor]*

Screenshot from Age of Consent (dir. Michael Powell/1969)

Screenshot from The Master (dir. Paul Thomas Anderson/2012)

Sau, cu vorbele lui Andrieş, ca nisipul femeile sunt...

* Post şi titlu inspirat de romanul omonim al japonezului Kobo Abe.

joi, 30 mai 2013

Pariul meu pentru competiţia TIFF: Kapringen/A Hijacking (un film de Tobias Lindholm)

Kapringen aka A Hijacking (dir. Tobias Lindholm) vine la TIFF acoperit de laurii obţinuţi în ţara de origine, Danemarca. Dacă acolo, la premiile Robert 2013 (Oscarurile daneze), a reuşit să ia faţa unui favorit (A Royal Affair), la Cluj se va afla în aceeaşi situaţie, având în Nordvest, întâmplător tot un film danez, un concurent mai bine cotat. Şi mai interesant este faptul că regizorul lui Nordvest, Michael Noer, este cel alături de care Lindholm a făcut R, un exhilarant şi neconvenţional thriller cu puşcăriaşi.

marți, 28 mai 2013

sâmbătă, 25 mai 2013

„Uşile, uşile...” (20)


«Tarkovsky's films, though dealing so outspokenly with dreams, do not take place entirely within the realm of sleep, but maintain a constant contact with the waking world. Settling on a middle ground between sleeping and waking, they take place in a kind of morning sleep, or at night when we suddenly wake up and realize that the "real world" around is deeply strange.

The possibility of an abrupt awakening that makes us see the real world as a dream is essential for any  aesthetics that tries to overcome the avant-garde. Here Tarkovsky has something in common with Walter Benjamin. Is there an alternative to a modem world, which increasingly sanctions only those theories of understanding that lead to abstract knowledge? Is there not something like an "experience" of the world which, though being an experience, still does not cling to romantic theories of Einfirhlung.

(...) In a way, Benjamin follows the strategy of the Russian Formalists: There is an estranged world that we cannot understand by means of common, Romantic, positivist or other rationalist theories of understanding. It is hopeless to develop more detailed or more scientific methods because the world is incomprehensible not because it is too complicated. The "loss of the world" is due rather to a routinization of our understanding of the world, to an understanding that follows too fixed and prescribed lines.

(...) For Benjamin as much as for the Formalists, Einfuhlung means perceiving images of a world that is strange; and these images should come to us by surprise. Einfuhlung does not mean to re-experience anything that we might come across within the strange world of estrangement just "out of curiosity." Knowledge about the world is rather a matter of a sudden "awakening" to the real world. However, while for the Formalists the "strange" images are a matter of technical arrangement, for Benjamin the "images" through which the world comes to us, should settle somewhere between reality and dream. It is clear that Tarkovsky's developments of the Formalist heritage come particularly close to Benjamin's ideas about the strange.

Tarkovsky develops a version of anti-realism that conceives of dream as an intermediary between abstractness and concreteness. Instead of being simply "everyday life made strange," the dream communicates reality as something "unreal" which affects us nevertheless at least as harshly as could reality itself. This "logic of dream" is no anti-logic that an author brought forward by "making strange" what he still recognizes clearly as "logical thinking," that is, as a thinking firmly embedded into the framework of an authorial discourse. "Logic of the dream" means that every scene produces its own temporal laws, its own time or, as he calls it, its own "time truth".

(...) Both Tarkovsky and Benjamin negate (conventional, routinized, non-artistic) everyday world without demanding a flight into an illusionary, aestheticised, "stylized" world of dream. They suggest that we "awaken" not in order to enter non-reality but in order to find reality more "real" than before. The waking world confronted in a shock-like manner with the world of the dream becomes a world free of illusions. The structure of the "awakened world" is "aesthetic" not in the sense of a stylized and softened version of a harder and more matter-of-fact reality. The aesthetic world of the dream is as simple and banal as the "medical facts" that Tarkovsky wanted to see, for example, in the "breath of the plague" in Bunuel's Nazarin where "the plague" seems to have arisen out of "nowhere" like a dreamlike imagery.» (excerpted from Films and Dreams: Tarkovsky, Bergman, Sokurov, Kubrick, and Wong Kar-wai by Thorsten Botz-Bornstein)


vineri, 24 mai 2013

RE: Cannes 66: A Kind Reminder

Azi, mâine se decernează premiile pe Croazetă şi nu se face să ne ia prin surprindere. Pentru a nu avea vorbe la proces şi discuţii futile după, vă reamintesc pronosticurile făcute înainte de începerea festivalului (vizează o parte din palmaresul actualei ediţii). Le menţin şi acum chiar dacă, între timp, sita a cernut, iar various pundits au întocmit cu acribie fişe clinice din care răzbat alte potenţiale rezultate. Să le fie de bine!

Între timp, a fost anunţat palmaresul Semaine de la Critique! Grand Prix Nespresso a fost acordat filmului italian Salvo, realizat de cuplul regizoral Fabio Grassadonia & Antonio Piazza, din portofoliul căruia am avut ocazia să văd, în competiţia BIEFF de anul trecut, tuşantul şi elegiacul scurtmetraj Rita. Al cărui nucleu epic, previzibil sau nu, a fost expandat în acest Salvo, recompensat, iată, de un juriu condus de portughezul Miguel Gomes şi care i-a mai avut în componenţă pe Dennis Lim, Alin Tasciyan, Alex Vicente & Neil Young.

miercuri, 22 mai 2013

The Great Gatsby: conspect şcolăresc (sau calea scurtă de la jazz la Jay-Z)

- e destulă culoare în film, prin urmare acest post e fără imagini -

Martin Scorsese povestea undeva că, ani de-a rândul după Goodfellas, auzea următorul refren spus de diverşi producători: „Maestre, aţi făcut un film formidabil! Ultima parte e de-a dreptul fenomenală: succesiunea aceea rapidă şi agresivă de cadre te ameţeşte pur şi simplu. E fabulos ce reuşiţi acolo. Nu vă tentează să faceţi un întreg film în maniera asta?” Răbdător, Scorsese le explica tuturor că a ales acea formulă strict pentru a sugera felul în care funcţionează o minte zdrenţuită de cocaină şi adăuga că nu, nu ar face niciodată un film doar de dragul acelei tehnici de montaj, spectaculoasă, e drept, dar ineficientă în absenţa unui sistem narativ coerent. The Great Gatsby e exemplul de film pe care Scorsese a evitat să-l facă. Sau nu l-ar face niciodată. At least not this way!

marți, 21 mai 2013

RETROVIZoARE / suspicious deaths (episod deocamdată pilot)

Episodul de faţă, unul pilot, îl are în centru, dar şi la margini pe Mihai Eminescu. Ştiţi voi, poetul acela care nu-şi săruta în talpă iubita (precum Nichita), ci în diverse alte locuri (dacă ar fi să ne raportăm la unele din scrierile sale). Mă rog, despre Eminescu s-au spus şi se spun tot soiul de năzbâtii, mai ales prin referate şi prin câteva cărţi de pseudo-critică literară, toate făcându-i imense deservicii. Dar ce s-ar mai putea face? Marele rău e deja făcut: îmbălsămat în clişee, Eminescu trăieşte un coşmar. Paradoxal, însă, în ochii României profunde răul acesta trece drept un mare bine.

Una peste alta, aveţi mai jos un exerciţiu filmic neobişnuit, unul care mixează şi mizează pe insolitul împachetării şi prezentării detaliilor. Un prim episod, mai precis, al cărui rost e să stârnească reacţii, oricare ar fi ele. De-asta îl şi public: din raţiuni de poziţionare a autorului în raport cu propria obsesie. Pentru a merge mai departe trebuie, mai întâi, să ştie unde se află. După aceea, totul poate fi mai simplu: fie lasă totul baltă, fie reformatează/rafinează (a n-a oară) conceptul. În mod cu totul excepţional las deschise comentariile. Speak up, folks! Opinions are expected! Mulţumesc!

Ideea de la care s-a pornit e următoarea:
„Labiş sub roţile unui tramvai; Eminescu, lovit cu o cărămidă în ospiciu; Preda, înecat în propria vomă; Tănase, sub greutatea pendulei sovietice; Iorga, executat la marginea pădurii; Miron Costin, decapitat; Luchian Mihalea, ucis în bătaie; Nemescu, pulverizat într-un taxi; Mircea Vulcănescu, într-o carceră îngheţată; Odobescu, injectîndu-şi o supradoză de morfină; Caragiu, sub dărîmături; Brâncuşi (nebăutor), în comă alcoolică; Sebastian, lovit de un camion şi aşa mai departe. 

Cum au sfîrşit - cinefil(m)ic vorbind - aceştia, dar mai ales ceilalţi, cu cine erau contemporani, ce muzici / spectacole / filme adorau, pe cine bîrfeau, cum se îmbrăcau, felul în care îşi fumau ţigările, micile şi neînsemnatele detalii ale ultimelor lor ceasuri. Cîte puţin din toate acestea, superficial şi aproape kitschos, într-un (posibil) serial pantacruelic.”

duminică, 19 mai 2013

vineri, 17 mai 2013

Cvasimilitudini (LVIII) [Microprocesoare]

Screen detail from The Twilight Zone, Season 1, Episode 7The Lonely” (1959)

 Screenshot from Futureworld (dir. Richard T. Heffron/1976)

(Post)Easter egg (bonus)

joi, 16 mai 2013

Ora exactă (XXXIV): Sign o' the Times

Screenshot from Payback (dir. Brian Helgeland/1999)

Deşi nu prea sunt interesat de filmele pe care le-a făcut sau în care a apărut Mel Gibson (cu două-trei excepţii), pun captura asta (courtesy of Richie) pentru că are acel grad de (auto)ironie subtilă ce nu mă lasă indiferent (într-o vreme obişnuiam să spun că un film, chiar şi foarte slab, se salvează întrucâtva dacă are măcar trei cadre/momente care-l scot din mulţimea vidă a ideilor din care a luat fiinţă). În cazul de faţă, meritul îi aparţine, evident, lui Brian Helgeland, un regizorut cunoscut (şi premiat) mai degrabă ca scenarist (L.A. Confidential, Mystic River, Man on Fire etc.).

marți, 14 mai 2013

Cannes 66: A Kind Reminder

Update (sec)

Nu mi-a ieşit nici un pronostic, drept pentru care nu mai pierd vremea cu alte consideraţii şi vă invit să vedeţi direct palmaresul. Unul foarte politic, ca mai tot ce mişcă-n lumea asta!

*************************
Mâine seară începe o nouă ediţie a Festivalului de la Cannes. Unii se antepronunţă şi vorbesc cu entuziasm despre ceea ce ar putea fi una din cele mai bune („tari”) ediţii din ultimii 5 sau 10 ani (în funcţie de gradul de excitare al opinentului). Alţii - şi în categoria asta mă situez şi eu - aşteaptă relaxaţi să se epuizeze primele focuri de artificii şi să înceapă sita să cearnă.


Până atunci, reiau o informaţie care e posibil să vă fi scăpat: favoritul meu la Palme d'Or e Only God Forgives. Dar pe lângă acest pronostic, plusez şi la alte categorii: regizor - Arnaud des PALLIÈRES (pentru Michael Kolhaas), Marele Premiu - Heli de Amat Escalante, Premiul Juriului - Behind the Candelabra (dir. Steven Soderbergh), respectiv interpretare masculină, unde m-am decis să merg pe mâna lui Toni Servillo (în La grande bellezza de Paolo Sorrentino). Varianta de rezervă pentru Palme d'Or: Nebraska (dir. Alexander Payne), iar pentru rol masculin, Joaquin Phoenix în The Immigrant (dir. James Gray).

luni, 13 mai 2013

A expira înseamnă a muri puțin

Subtitlu: 19 years after (or before?)

 

Somewhere, somehow everything comes with an expiry date. Swordfish expires. Meat sauce will expire. Even Glad Wrap will expire. I wonder if there's anything in the world that won't expire?” [Takeshi Kaneshiro (Cop 223) în Chungking Express, dir. Wong Kar Wai/1994))

Întrebarea e retorică. Nu există ceva care să nu expire. Totul, dar absolut totul, expiră. Chiar şi aerul expiră (glumind calamburistic, de-aia şi există formularea aer expirat, nu?), mărturie stând şi acest cadru, printre ultimele din Heat. Frânturile de abur, ce ies din pieptul unui De Niro muribund şi se topesc în atmosfera electrică, brăzdată de lumini fragmentare, despre asta dau seamă: nimic nu are termen de garanţie nelimitat.


P.S.: Post inspirat de o declaraţie (naivă) făcută recent de Alain Delon: „Nu Îl voi lăsa pe Dumnezeu să aleagă ziua morţii mele”. Se vede că nu a citit Scriptura cu luare aminte! Mă rog, nu era musai, putea să vadă 21 Grams unde apare citatul din imagine, relevant în discuţie pentru orice credincios, dar mă gândesc că Scriptura-i era mai accesibilă.


duminică, 12 mai 2013

Sunday Monologue [special edition]: Speaking in the rain


You have been the most fantastic experience of my life. My retirement doesn't mean the end of my life with the club. I will be able to now enjoy watching them, rather than suffer with them.” (One Man, One Legend, One Sir Alex Ferguson, Old Trafford, The Farewell Speech)

 sursă imagini: Manchester United Official FB page

sâmbătă, 11 mai 2013

x şi 0


Lipseşte doar permanent marker-ul. Dungile de fum în deşirare sunt de la avioane, aparatele acelea care nu vor rămâne niciodată în aer. Numai în It's All About Love, filmul lui Thomas Vinterberg, un avion bâjbâie prin nori, nu primeşte permisiunea de a ateriza pentru că ninge, aeroporturile nu operează, ninge în neştire, ninge şi-n Sahara, ninge în prostie, ninge în luna lui iulie, „ningă, zăpada ne-ngroape” parcă ar vrea să zică Sean Penn, vorbind la mobil, în aeronavă, dar nu, nu va spune asta, el are revelaţii despre dragoste şi lume şi vrea să le împărtăşească fratelui său, pierdut şi el prin zăpadă, dar pe pământ, John, are you there? You're probably out there somewhere sleeping. Sleep well John!, iar John chiar doarme, alături de Elena, iubita pe care în zadar încearcă s-o salveze, amândoi înghiţiţi de nămeţi de-a pururi, cum de-a pururi avionul va rămâne să despice cumulonimbuşi în aşteptarea unei iluzorii aterizări. 

X şi 0. Fără cârmaci. Fără câştigător. Dacă nu vor fi nori, mâine ne vom juca din nou. Plane spotting. X & 0. Permanent marker included.

Imaginile sunt (chiar) din It's All About Love. Cu ele se deschide filmul...

vineri, 10 mai 2013

Cvasimilitudini (LVII): izotopie sensică (senzuală)

Imagine din scurtmetrajul b/w inclus de Almodóvar în Hable con ella (2002)

Afişul b/w al celui mai recent film pe care-l va lansa cineastul danez Lars von Trier, Nymphomaniac

miercuri, 8 mai 2013

Il Divo: efigia unui saurian

Il divo (2008) e, după cum aflăm chiar din subtitlu, un spectaculos portret al unui politician ce a făcut jocurile pe scena politică italiană aproape cincizeci de ani: Giulio Andreotti. Şi-a început cariera în 1954 ca ministru de interne şi a rămas în prim-plan până la ultima suflare, fiind ales senator pe viaţă. Creştin-democrat, figură legendară în propriul partid şi dincolo de el, charismatic, hulit, admirat, controversat peste tot ce ar putea însemna acest cuvânt, şapte mandate de premier, vreo douăzeci de ministru în domenii diverse, oglinda retrovizoare a istoriei italiene contemporane şi a unei societăţi conduse de emanaţiile unor alianţe sulfuroase între guverne cu reputaţie îndoielnică, loje masonice, Vatican şi mafie. A decedat luni, 6 mai 2013. A ieşit din politică în singurul fel posibil (pentru el): cu picioarele-nainte!


De la bun început (L’uomo in piu/2001), Paolo Sorrentino şi-a ales eroi narcisişti (un fotbalist şi un solist pop) cu destin tumultuos şi posesori ai unor coduri proprii de conduită (cu osebire morală). Le conseguenze dell'amore (2004) e amplasat pe acelaşi aliniament: protagonistul e o combinaţie stranie între omul fără însuşiri al lui Musil şi omul fără trecut al lui Kaurismaki. Filmul, însă, punctează decisiv şi la capitolul estetică: în proporţie de 90% cadrele sunt subordonate unui rafinament vizual şi unei rigori stilistice care aveau să fixeze un nou standard în cinematografia italiană contemporană. Acestora li se adaugă şi coloana sonoră, jarmuschian-eclectică, pilon esenţial al discursului său filmic. Nu prea e cazul cu This Must Be the Place (2011), care deşi se concentrează pe tribulaţiile fals existenţialiste ale unui fost star rock ieşit de pe orbită, depăşeşte cu indulgenţă nivelul unui ghiveci indigest.


Il divo, în schimb, e ceea ce îndeobşte putem numi operă de maturitate. Una pe care Sorrentino o armează cu o şi mai accentuată retorică vizuală tocmai pentru a susţine precizia reconstrucţiei şi bogăţia informaţiilor istorice (reflexie a unei realităţi căreia a ştiut să-i rămână fidel). Din furnicarul de sateliţi conjuncturali care au gravitat în jurul celui care a făcut şi desfăcut noduri gordiene sau noduri pescăreşti, regizorul, scenarist totodată, a extras figurile care au influenţat evoluţia lucrurilor (amici şi inamici din partid sau din afara lui). Dincolo de fapte şi retranscrierea lor cvasiobiectivă, Sorrentino marşează pe clar-obscurul personajului, lăsând astfel spaţiu interpretării personale (colective?). De acord, a construi un personaj din muchii nu mai e demult o formulă scenaristică originală, însă folosită cu destoinicie îşi dovedeşte de fiecare dată eficienţa. Aşa se întâmplă şi în Il Divo, unde alegerea cineastului nu e dictată doar de bunul simţ, ci şi de materia primă cu care lucrează (noianul de evenimente sau întâmplări în care Andreotti fie a fost direct implicat, fie a fost doar martor, ipostază de care se prevalează permanent în nenumăratele audieri în care este citat).

Profilul ambiguu al acestui saurian este subliniat prima oară (ex-abrupto) într-o scenă în care Andreotti face mărturisiri frenetice, însă ca spectator nu ai nici o clipă certitudinea „adevărului istoric”, desfăşurarea ameţitoare de vorbe putând fi citită oricând în registru oniric, şi apoi recurent, pe toată durata filmului, prin intermediul feliilor din viaţa domestică a fostului premier şi a soţiei sale.

În interpretarea excepţională oferită de Toni Servillo, prezent în L’uomo in piu şi Le conseguenze dell'amore, Andreotti este suma percepţiilor publice despre el: animal politic infernal (sau providenţial), ipocrit cât îi stă bine unui machiavelic („Nu cred în hazard. Cred doar în voia lui Dumnezeu”) şi de neclintit în deciziile luate (vezi gestionarea eminamente politicianistă şi în folosul său a cazului Aldo Moro). Cinic şi melancolic, ascuns în spatele unei măşti glaciale şi a stăpânirii de sine, chinuit de insomnii şi devorator de aspirină, „creatura” Andreotti trezeşte pe rând şi în proporţii greu decelabile fascinaţie şi repulsie. Într-un astfel de melanj inextricabil poziţionarea privitorului neutru e strict o chestiune de conştiinţă, iar asta transformă Il Divo, Premiul Juriului la Cannes, în 2008, într-un film politic de primă mână!

P.S.: Nu ştiu câţi sunt la curent cu detaliul ăsta: Andreotti şi-a exersat veleităţile de actor într-un film din 1983, Il tasinaro, în care apărea (as himself) alături de Alberto Sordi. Tangenţele sale cu lumea filmului sunt mult mai vechi şi datează din 1949. Atunci, din poziţia de subsecretar de stat pe probleme de cultură şi tineret, a girat o lege care avea să revigoreze producţia naţională de film (de exemplu, legea limita numărul filmelor americane care intrau în Italia), dar care avea să lovească în elanul neorealiştilor ale căror filme nu primeau bani sau viză de export dacă puneau Italia într-o lumină nefavorabilă. Practic, legea respectivă a instituit cenzura la nivel de pre-producţie!

luni, 6 mai 2013

Ouă: 5 moduri de întrebuințare (fără a le vopsi) în filme

Postul care urmează e o prelungire tematică a unuia mai vechi în care identificam ipostaze cinematografice memorabile ale unui „simbol” pascal de dată recentă, iepurele. Dacă blajinul animăluţ a fost catapultat în peisaj din raţiuni comerciale, ajungând încet-încet să deturneze sensul sărbătorilor, cel asupra căruia m-am aplecat de data aceasta e imprescindibil unei sărbători creştine precum Paştele: oul! Am căutat, aşadar, am găsit şi am selectat din noianul de secvenţe, cinci (5) pe care le consider iconice pentru teza de demonstrat. Here they are, aranjate pe căprării, în funcţie de rolul oului în naraţiune!

I. Synecdoche, Capitalism

În cartea lui Joseph Heller, locotenentul Milo Minderbinder e o figură exponenţială, prototip al rechinului capitalist pentru care scrupulele sunt o chestiune de context. În mai mult decât onorabila transpunere cinematografică reuşită de Mike Nichols, Milo îşi păstrează trăsăturile caracteriale câştigând şi un plus de simpatie datorită celui care-l întruchipează: Jon Voight. Locotentul este şeful unei organizaţii comerciale care, la un nivel secund de semnificaţie, constituie pretextul de a parodia sistemul capitalist şi mecanismele sale de piaţă. Ocazie cu care ajungem la ouă, produs-forte în afacerile lui Milo.

 
 Screenshot from Catch-22 (dir. Mike Nichols/1970)

duminică, 5 mai 2013

„He is risen!”


Jesus of Nazareth, celebrissimul & impozantul biopic gândit şi realizat de Franco Zeffirelli în 1977, a eclipsat aproape complet celelalte filme despre viaţa lui Isus, dar asta nu înseamnă că lucrurile trebuie lăsate încremenite într-o inerţie augmentată an de an de felurite posturi de televiziune (fără viziune).

De exemplu, imaginile pe care vi le propun în acest micro-post sunt din King of Kings, un film pe aceeaşi temă în care rolul lui Isus i-a fost încredinţat lui Jeffrey Hunter. Care nu e nimic mai prejos decât Robert Powell, deşi e cel mai tânăr actor distribuit într-o astfel de ipostază (fidelă textului biblic). Din păcate, despre Hunter sau varianta lui de Isus Hristos se vorbeşte mult prea puţin. Poate şi fiindcă a murit în 1969, la 8 ani după terminarea acestui film (1961) regizat de clasicul şi extravagantul Nicholas Ray.


Din punctul meu de vedere, King of Kings e un film care merită să fie văzut şi cunoscut, în primul rând pentru că e bine să avem şi alţi termeni de comparaţie on topic, iar în al doilea pentru că reuşeşte a fi maiestuos fără a fi kitsch sau gongoric. Ah, să nu uit: narator e Orson Welles, iar textul pe care-l citeşte e scris de Ray Bradbury

vineri, 3 mai 2013

Transcendenţă



E o muzică de sfârşit de lume în secvenţa asta (care dă seama despre cât de mare era odată Kusturica!), dar în acelaşi timp o muzică legată în capul meu, prin nu ştiu ce bizare asocieri, de sărbătorile de Paşti, de Vinerea Paştilor, mai precis. O posibilă explicaţie, deşi nu caut cu lumânarea explicaţii în astfel de cazuri, ar fi aceea că prima oară când am văzut filmul se întâmpla în săptămâna de dinaintea Paştilor, la Cluj, în cinemateca itinerantă organizată de un bătrânel gureş, amuzant şi uneori depăşit de situaţie, Mircea Dumitrescu (critic de film şi profesor la UNATC). Eram mai tânăr atunci şi mai pieziş, vorba lui Arghezi, iar filmul m-a lovit mai tare decât mă aşteptam. Nu neapărat în plan spiritual, nici pe departe! La vârsta aia aveam o relaţie tulbure cu spiritualul (nu că acuma ar fi radical diferită, însă măcar e aşezată pe alte temelii).

Dar atunci, în acel moment particular, filmul lui Kusturica a însemnat mai degrabă un şoc cognitiv. Era un alt fel de a face cinema, de a spune o poveste, de a „angaja” spectatorul. Văzusem şi alte ciudăţenii şi tot felul de -isme cu fistic, dar Dom za vesanje nu se încadra în nici o tipologie. Era pur şi simplu altceva. Aşa îl percepeam, ieşind pe multe cărări din sală încă ameţit de minunea la care fusesem martor. A doua zi m-am dus să-l mai văd o dată. Trebuia să pricep, să asimilez ceva din tot iureşul acela de imagini, deopotrivă viscerale în frumuseţea sau grosolănia lor ne(o)realistă. Am reuşit cât de cât, senzaţia a fost diferită la sfârşit, însă acordurile acelea venite parcă de dincolo de timp (Bregovic - Ederlezi), acompaniament perfect pentru acele imagini psihotrope, au continuat să rămână reverberaţii ale unor nostalgii proiective (înţelese abia mai târziu).

Probabil că pentru mulţi nu e tocmai muzica potrivită pentru această sărbătoare creştin-ortodoxă. Pentru mine, da. Muzică de trecere. Pesah!

miercuri, 1 mai 2013

Deanna Durbin (1921-2013)



A fost la un moment dat cea mai bine plătită actriţă de la Hollywood. Mussolini i-a dedicat o scrisoare deschisă, în 1941, cerându-i să-l convingă pe Roosevelt să nu amestece America în WWII, iar Churchill o adora. În 1948, la numai 27 de ani, a rupt-o definitiv cu lumea filmului, adio platouri, scenarii & all the glitter and gold, şi s-a retras într-un sătuc din Franţa. A refuzat cu obstinaţie orice ofertă de a reveni în business, la fel şi interviurile sau publicitatea. Un anti-star care chiar a făcut din discreţie monedă forte!

P.S.: În secvenţa asta, Deanna cântă pe bune! Pentru că avea şi voce, între altele.