Transcendenţă

E o muzică de sfârşit de lume în secvenţa asta (care dă seama despre cât de mare era odată Kusturica!), dar în acelaşi timp o muzică legată în capul meu, prin nu ştiu ce bizare asocieri, de sărbătorile de Paşti, de Vinerea Paştilor, mai precis. O posibilă explicaţie, deşi nu caut cu lumânarea explicaţii în astfel de cazuri, ar fi aceea că prima oară când am văzut filmul se întâmpla în săptămâna de dinaintea Paştilor, la Cluj, în cinemateca itinerantă organizată de un bătrânel gureş, amuzant şi uneori depăşit de situaţie, Mircea Dumitrescu (critic de film şi profesor la UNATC). Eram mai tânăr atunci şi mai pieziş, vorba lui Arghezi, iar filmul m-a lovit mai tare decât mă aşteptam. Nu neapărat în plan spiritual, nici pe departe! La vârsta aia aveam o relaţie tulbure cu spiritualul (nu că acuma ar fi radical diferită, însă măcar e aşezată pe alte temelii).

Dar atunci, în acel moment particular, filmul lui Kusturica a însemnat mai degrabă un şoc cognitiv. Era un alt fel de a face cinema, de a spune o poveste, de a „angaja” spectatorul. Văzusem şi alte ciudăţenii şi tot felul de -isme cu fistic, dar Dom za vesanje nu se încadra în nici o tipologie. Era pur şi simplu altceva. Aşa îl percepeam, ieşind pe multe cărări din sală încă ameţit de minunea la care fusesem martor. A doua zi m-am dus să-l mai văd o dată. Trebuia să pricep, să asimilez ceva din tot iureşul acela de imagini, deopotrivă viscerale în frumuseţea sau grosolănia lor ne(o)realistă. Am reuşit cât de cât, senzaţia a fost diferită la sfârşit, însă acordurile acelea venite parcă de dincolo de timp (Bregovic - Ederlezi), acompaniament perfect pentru acele imagini psihotrope, au continuat să rămână reverberaţii ale unor nostalgii proiective (înţelese abia mai târziu).

Probabil că pentru mulţi nu e tocmai muzica potrivită pentru această sărbătoare creştin-ortodoxă. Pentru mine, da. Muzică de trecere. Pesah!