- minor spoilers ahead -
Deștept & amuzant construit pe axa subvert - advert, Barbie depășește perimetrul unui blockbuster umanist țintind direct spre statutul de fenomen cultural. Rămâne de discutat ce mai înseamnă fenomen cultural într-o epocă a volatilizării paroxistice și a viralizării debilitante, două efecte perverse și perfect convergente ale societății lichide în care ne bălăcim de ceva vreme. Ținta este însă clară (și era chiar înainte de lansare).
Dincolo de asta, (îmi) rămâne o certitudine (ce nu exclude certitudinile altora): filmul Gretei Gerwig, cândva o divă a producțiilor mumblecore, funcționează ca obiect hibrid: spectacol kitsch asumat și reflecție meta-filmică asupra culturii pop în varianta sa modernă (radical diferită de varianta Warhol, de exemplu).
În aceeași măsură, strălucește ca artefact feminist care chestionează frontal miturile fondatoare (toate masculine) ce întrețin the American dream. Pentru că, datorită background-ului realizatorilor (scenarist este Noah Baumbach, convertit și el la mainstream după o prodigioasă carieră indie), Barbie îmbină sensibilitatea din acest areal cu ingredientele produsului de masă, iar mixul se ține și ne ține în convenție.
Una anunțată din start: filmul începe cu o lungă secvență în care ne este prezentată perfecta lume Barbie. Un ecosistem pink-ificat (Barbieland) în care (a fi în) viață înseamnă să defilezi în bikini, să bei margarita pe plajă după o partidă de volei și să te distrezi pe rupte seara. Nu-i un univers realist și nici nu se pretinde a fi, este doar un mediu „ca-n reclame” - desăvârșit și roz - din care tristețea și celulita au fost evacuate și în care bătrânețea sau moartea nu sunt nici măcar abstracțiuni rumegabile într-un moment mort.
Pentru că nici așa ceva nu există într-un continuum al fericirii.
Iar de aici încolo, intriga devine clasică: eroina are o cădere pe care am putea-o numi existențială, apare a glitch in the Matrix, o cădere dintr-o stare de grație, singurul remediu fiind o altă cădere: descinderea în lumea reală, „murdară" și confuză, în care femeile nu sunt președinți și sunt încă tratate ca obiecte, în timp ce fetele din generația Z consideră „fasciste” păpușile de tip Barbie. Acolo ar fi eroarea de sistem.
Bineînțeles, protagonista, în coborârea sa în noroi (comparabilă cu a lui Pinocchio), va afla ce înseamnă a fi o „femeie adevărată”. Într-unul dintre cele mai puternice momente ale filmului, un personaj feminin din lumea reală citează toate contradicțiile cu care femeile trebuie să se confrunte:
- să fie frumoase, dar nu arogante,
- să fie îndrăznețe, dar nu nu prea mult,
- să fie „empowered”, dar la fel de reprimate ca întotdeauna ș.a.m.d.
Le știți sau ar trebui să. Mă rog, le las aici, că le-am găsit între timp.
It is literally impossible to be a woman. You are so beautiful, and so smart, and it kills me that you don’t think you’re good enough. Like, we have to always be extraordinary, but somehow we’re always doing it wrong.
You have to be thin, but not too thin. And you can never say you want to be thin. You have to say you want to be healthy, but also you have to be thin. You have to have money, but you can’t ask for money because that’s crass. You have to be a boss, but you can’t be mean. You have to lead, but you can’t squash other people’s ideas.
You’re supposed to love being a mother, but don’t talk about your kids all the damn time. You have to be a career woman but also always be looking out for other people. You have to answer for men’s bad behavior, which is insane, but if you point that out, you’re accused of complaining. You’re supposed to stay pretty for men, but not so pretty that you tempt them too much or that you threaten other women because you’re supposed to be a part of the sisterhood.
But always stand out and always be grateful. But never forget that the system is rigged. So find a way to acknowledge that but also always be grateful. You have to never get old, never be rude, never show off, never be selfish, never fall down, never fail, never show fear, never get out of line. It’s too hard! It’s too contradictory and nobody gives you a medal or says thank you! And it turns out in fact that not only are you doing everything wrong, but also everything is your fault.
I’m just so tired of watching myself and every single other woman tie herself into knots so that people will like us. And if all of that is also true for a doll just representing women, then I don’t even know.
Patriarhatul (citat în mod constant, deoarece Ken, înfuriat când vede că în lumea reală bărbații sunt pe cai, vorba aia, lucru care nu se întâmplă în Barbieland) devine un punct nodal, în jurul căruia Gerwig se întreabă cu rigurozitate și profunzime ce fel de societate o poate înlocui pe cea actuală, dacă machism-ul dominant poate fi lăsat în urmă în favoarea unei formule de conviețuire în care însăși ideea de „putere” să fie pusă by default sub semnul întrebării, dacă va fi vreodată pregătită societatea pentru o egalizare altfel decât de formă...
Dacă Pinocchio este unul dintre pilonii structurii narative, celălalt este Brave New World. Paginile scrise de Huxley se transformă în filmul lui Gerwig în imagini pastelate și pline de fantezie, care amintesc de începuturile cinematografiei și de decorurile sale papier-mâché.
Nu aș numi asta o dovadă, ci un simptom: la un moment, Ken (Ryan Gosling), iubitul perpetuu al lui Barbie, o spune răspicat: „Gândirea este plictiseală”. Iar când același ins pronunță cuvântul „moarte”, moment cathartic al filmului, toată lumea se blochează tetanizată.
Ideea este, în esență, aceeași: impunerea fericirii, obligația de a fi fericit, fericirea cu orice preț.
Dar să nu uităm că pretenția goală și distructivă că este posibil să fim permanent mulțumiți este iadul in nuce. Toate sectele sinistre din istoria omenirii, de la Colonia Dignidad la Mount Carmel și-au propus și au acționat în numele acestei idei. However, în era (BD)SM (pun intended!), Barbie, într-un fel, suntem noi. Pentru că toți, absolut toți, odată imersați în păienjenișul rețelelor sociale, ne prefacem că trăim într-o feerie continuă, într-o stare de fericire absolută, consumată și consumabilă pe Instagram, Facebook sau la așa-zisele „evenimente” unde suntem invitați. Amusing Ourselves to Death, ca-n textul clasicizat și vizionar al eseistului Neil Postman (tradus și-n românește la o editură cu un nume predestinat: Anacronic). A apărut în 1985 (în State), dar nu s-au schimbat prea multe de atunci nicăieri, cel puțin nu pe contrasens cu ideile expuse acolo (titlul un pic schimbat l-a preluat și Roger Waters în albumul din 1992).
Mi-am început anul cu La Reine Margot Robbie luând cu asalt (în Babylon-ul lui Damien Chazelle) establishment-ul eminamente macho din Hollywood-ul presonor și, iată, un pic dincolo de mijlocul anului, întâmplarea (vezi să nu!) face să o reîntâlnesc taking by storm patriarhatul modern insinuat mișelește în Barbieland. Aștept cu încredere finalul de an, ar trebui să existe o închidere pe măsură.
„Fire on Babylon
Oh yes, a change has come...” (Sinead O' Connor)
