Am publicat clasa asta de cvasi... doar pe fb, între timp se tot adună (exan)tematic, așa că e vremea unui wrap-up. Totul a început cu filmul lui Desplechin pentru că, până la urmă, de acolo a pornit seria. Există și versantul celălalt: cea mai apropiată de figura lui Michael e secvența din scurtmetrajul lui Paul Thomas Anderson, coregrafică și coregrafic prin excelență.
Hello, stranger...
This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!
17 august 2023
Un 32 août sur terre (6) || Cvasimilitudini III.74: I got the moves like Jacko
15 august 2023
Un 32 août sur terre (5) / 'll take you to the Greek (Weird Wave)
06 august 2023
Un 32 août sur terre (4)
04 august 2023
Un 32 août sur terre (3)
02 august 2023
Un 32 août sur terre (2)
01 august 2023
Un 32 août sur terre (1)*
Aveam de gând să revin la însemnările zilnice pe durata unei întregi luni dintr-un anotimp. Cum din vara asta n-a mai rămas decât august, well, e cam clară treaba.
Nu știu dacă mai am de gând.
Deocamdată mă limitez la a consemna doar intențiile antagonice.
* Titlu de lucru, practic titlul unui film de Villeneuve. Mai puțin cunoscut, dar la fel de important pentru filmografia lui și în general aș zice.
27 iulie 2023
Cvasimilitudini III.73 + „Vă rog, nu staţi între scaune!” (6)
24 iulie 2023
Fire in Ba(r)bylon
- minor spoilers ahead -
Deștept & amuzant construit pe axa subvert - advert, Barbie depășește perimetrul unui blockbuster umanist țintind direct spre statutul de fenomen cultural. Rămâne de discutat ce mai înseamnă fenomen cultural într-o epocă a volatilizării paroxistice și a viralizării debilitante, două efecte perverse și perfect convergente ale societății lichide în care ne bălăcim de ceva vreme. Ținta este însă clară (și era chiar înainte de lansare).
Dincolo de asta, (îmi) rămâne o certitudine (ce nu exclude certitudinile altora): filmul Gretei Gerwig, cândva o divă a producțiilor mumblecore, funcționează ca obiect hibrid: spectacol kitsch asumat și reflecție meta-filmică asupra culturii pop în varianta sa modernă (radical diferită de varianta Warhol, de exemplu).
În aceeași măsură, strălucește ca artefact feminist care chestionează frontal miturile fondatoare (toate masculine) ce întrețin the American dream. Pentru că, datorită background-ului realizatorilor (scenarist este Noah Baumbach, convertit și el la mainstream după o prodigioasă carieră indie), Barbie îmbină sensibilitatea din acest areal cu ingredientele produsului de masă, iar mixul se ține și ne ține în convenție.
Una anunțată din start: filmul începe cu o lungă secvență în care ne este prezentată perfecta lume Barbie. Un ecosistem pink-ificat (Barbieland) în care (a fi în) viață înseamnă să defilezi în bikini, să bei margarita pe plajă după o partidă de volei și să te distrezi pe rupte seara. Nu-i un univers realist și nici nu se pretinde a fi, este doar un mediu „ca-n reclame” - desăvârșit și roz - din care tristețea și celulita au fost evacuate și în care bătrânețea sau moartea nu sunt nici măcar abstracțiuni rumegabile într-un moment mort.
Pentru că nici așa ceva nu există într-un continuum al fericirii. Iar de aici încolo, intriga devine clasică: eroina are o cădere pe care am putea-o numi existențială, apare a glitch in the Matrix, o cădere dintr-o stare de grație, singurul remediu fiind o altă cădere: descinderea în lumea reală, „murdară" și confuză, în care femeile nu sunt președinți și sunt încă tratate ca obiecte, în timp ce fetele din generația Z consideră „fasciste” păpușile de tip Barbie. Acolo ar fi eroarea de sistem.
Bineînțeles, protagonista, în coborârea sa în noroi (comparabilă cu a lui Pinocchio), va afla ce înseamnă a fi o „femeie adevărată”. Într-unul dintre cele mai puternice momente ale filmului, un personaj feminin din lumea reală citează toate contradicțiile cu care femeile trebuie să se confrunte:
- să fie frumoase, dar nu arogante,
- să fie îndrăznețe, dar nu nu prea mult,
- să fie „empowered”, dar la fel de reprimate ca întotdeauna ș.a.m.d.
Le știți sau ar trebui să. Mă rog, le las aici, că le-am găsit între timp.
It is literally impossible to be a woman. You are so beautiful, and so smart, and it kills me that you don’t think you’re good enough. Like, we have to always be extraordinary, but somehow we’re always doing it wrong.
You have to be thin, but not too thin. And you can never say you want to be thin. You have to say you want to be healthy, but also you have to be thin. You have to have money, but you can’t ask for money because that’s crass. You have to be a boss, but you can’t be mean. You have to lead, but you can’t squash other people’s ideas.
You’re supposed to love being a mother, but don’t talk about your kids all the damn time. You have to be a career woman but also always be looking out for other people. You have to answer for men’s bad behavior, which is insane, but if you point that out, you’re accused of complaining. You’re supposed to stay pretty for men, but not so pretty that you tempt them too much or that you threaten other women because you’re supposed to be a part of the sisterhood.
But always stand out and always be grateful. But never forget that the system is rigged. So find a way to acknowledge that but also always be grateful. You have to never get old, never be rude, never show off, never be selfish, never fall down, never fail, never show fear, never get out of line. It’s too hard! It’s too contradictory and nobody gives you a medal or says thank you! And it turns out in fact that not only are you doing everything wrong, but also everything is your fault.
I’m just so tired of watching myself and every single other woman tie herself into knots so that people will like us. And if all of that is also true for a doll just representing women, then I don’t even know.
Patriarhatul (citat în mod constant, deoarece Ken, înfuriat când vede că în lumea reală bărbații sunt pe cai, vorba aia, lucru care nu se întâmplă în Barbieland) devine un punct nodal, în jurul căruia Gerwig se întreabă cu rigurozitate și profunzime ce fel de societate o poate înlocui pe cea actuală, dacă machism-ul dominant poate fi lăsat în urmă în favoarea unei formule de conviețuire în care însăși ideea de „putere” să fie pusă by default sub semnul întrebării, dacă va fi vreodată pregătită societatea pentru o egalizare altfel decât de formă...
Dacă Pinocchio este unul dintre pilonii structurii narative, celălalt este Brave New World. Paginile scrise de Huxley se transformă în filmul lui Gerwig în imagini pastelate și pline de fantezie, care amintesc de începuturile cinematografiei și de decorurile sale papier-mâché.
Nu aș numi asta o dovadă, ci un simptom: la un moment, Ken (Ryan Gosling), iubitul perpetuu al lui Barbie, o spune răspicat: „Gândirea este plictiseală”. Iar când același ins pronunță cuvântul „moarte”, moment cathartic al filmului, toată lumea se blochează tetanizată.
Ideea este, în esență, aceeași: impunerea fericirii, obligația de a fi fericit, fericirea cu orice preț.
Dar să nu uităm că pretenția goală și distructivă că este posibil să fim permanent mulțumiți este iadul in nuce. Toate sectele sinistre din istoria omenirii, de la Colonia Dignidad la Mount Carmel și-au propus și au acționat în numele acestei idei. However, în era (BD)SM (pun intended!), Barbie, într-un fel, suntem noi. Pentru că toți, absolut toți, odată imersați în păienjenișul rețelelor sociale, ne prefacem că trăim într-o feerie continuă, într-o stare de fericire absolută, consumată și consumabilă pe Instagram, Facebook sau la așa-zisele „evenimente” unde suntem invitați. Amusing Ourselves to Death, ca-n textul clasicizat și vizionar al eseistului Neil Postman (tradus și-n românește la o editură cu un nume predestinat: Anacronic). A apărut în 1985 (în State), dar nu s-au schimbat prea multe de atunci nicăieri, cel puțin nu pe contrasens cu ideile expuse acolo (titlul un pic schimbat l-a preluat și Roger Waters în albumul din 1992).
Mi-am început anul cu La Reine Margot Robbie luând cu asalt (în Babylon-ul lui Damien Chazelle) establishment-ul eminamente macho din Hollywood-ul presonor și, iată, un pic dincolo de mijlocul anului, întâmplarea (vezi să nu!) face să o reîntâlnesc taking by storm patriarhatul modern insinuat mișelește în Barbieland. Aștept cu încredere finalul de an, ar trebui să existe o închidere pe măsură.
„Fire on BabylonOh yes, a change has come...” (Sinead O' Connor)
01 iunie 2023
Enchanted April [Day 30]
Da, da, vedeți bine, nu e nicio greșeală acolo!
Pentru că de ce, vorba unui tâmpit din fotbal. Uite de-asta: pentru că nu ne uităm în gura tâmpiților, ci a deștepților, iar Prince sigur se califică în superliga lor:
„A sister killed her baby 'cause she couldn't afford to feed it
And yet we're sending people to the moon
In September, my cousin tried reefer for the very first time
Now he's doing horse, it's June!”
Din ghemul (game-ul) deșirat în luna aprilie s-au răzlețit câteva fire, două sau trei, așa că acum le aduc la matcă pentru a închide totuși o lună jurnalieră din care am sărit o singură zi de însemnări (fie și doar o imagine și tot a fost ceva).
Primul fir, rohmerian de felul său, l-am deșirat și rupt aici. Acum fac nod cu acest cadru pe care-l aveam în minte de la bun început.
Al doilea fir e mai lung, începuse cu această April și ar fi trebuit să continue cu cel puțin alte două:
- April O'Neil din (șoc și groază) Țestoasele ninja/TMNT, desenele alea de la începutul anilor '90 care ne țineau lipiți de tv în fiecare seară de la 7:30 (parcă)
- April Ludgate din Parks and Recreation
și (din nou șoc și groază)
- April Stevens din... Dallas (îmi căzuse cu tronc la vremea aia actrița Sheree J. Wilson, o remarcasem în Crimewave, văzut pe video cam în aceeași perioadă în care era Dallas-ul rupea la TVR și am rămas agățat de ea o vreme, am mai văzut-o apoi și-n Walker, polițist texan, dar deja trecuse flama). A apărut și pe coperta revistei Noul Cinema, don't blame me too hard!
Ultimul fir e legat de Uriburu și așa va rămâne, îl voi întinde pe fb sau poate tot aici într-un alt jurnal. Posibil în august. Now it's June and I'm doin' horse :))
21 mai 2023
Jurnal de FFE: We’re going slightly blind
Două personaje masculine, unul orbit de o pasiune intelectual-erotică toxicizantă, celălalt pe cale de a-și pierde vederea din cauze cât se poate de fizice/anatomice și un melanj de psihosomatizări cu reverberații tragice în ambele cazuri: acesta ar fi numitorul comun al celor două filme văzute vineri seara @ FFE: Vous ne désirez que moi/I Want to Talk About Duras (dir.: Claire Simon/2021) și Music (dir.: Angela Schanelec/2023).
Subnumitorul lor comun ar fi personajele-fantomă ce le populează sub formă de zgomote și bruiaj de fundal, personaje pe care le (re)construim din absențe și relatările altora, fatalmente subiective. Și dacă am zis re/construcție, aș mai putea introduce un liant între cele două lungmetraje, supranumitor comun i-aș zice: „Destroy, She Said”! (îndemnul-titlu de roman, citat în Vous ne désirez que moi, ce funcționează ca motor al proceselor de re/construcție).
Aș pune, totuși, un bemol, în sensul că această distrugere despre care se face vorbire o asociez mai degrabă cu deconstrucția: în filmul lui Claire Simon întâlnim o ființă umană ce pretinde că a fost supusă unui dur exercițiu metamorfotic de o Duras eminamente dominatoare, în timp ce în Music, Angela Schanelec tratează/deconstruiește mitul lui Oedip într-o manieră extrem de liberă.
Printr-un hazard al programării sau poate deliberat, cele două filme au rulat unul după celălalt: este și motivul pentru care analogiile mi se par atât de frapante.
Mă voi referi mai departe la Music, pentru mine clou-ul serii. Cum spuneam, filmul Angelei Schanelec este o transpunere liberă a mitului oedipian în cadre bressoniene, Bresson știind ca puțini alții cum să asambleze un film din fragmente de corpuri, cum să genereze o izotopie sensică din acest tip de materie primă.
În acest outfit, Music se (re)prezintă ca un fragmentarium de corpuri în mișcare (glezne rănite & bandajate - sursa obligă: în sens literal Oedip înseamnă „picioare umflate”, mâini, ochi care-și pierd treptat utilitatea, iarăși sursa obligă, sau chipuri scăldate de lumină), dublat de un fragmentarium narativ din care sunt eliminate aluziile/interpretările freudiene.
Este un context potrivit pentru a remarca și neașteptata, inteligenta citare a unui stil de actorie lansat în Italia secolului al XVII-lea și adoptat mai apoi pe scenele europene de teatru [descris de Franciscus (Franz) Lang într-un tratat despre arta actoriei, faimos în spațiul mittel-european]. Principiul de bază al acestui joc actoricesc este că mișcările corpurilor pe scenă sunt strict formalizate și reglementate într-un set de coduri ce ajută la transmiterea mesajului, făcând vizibile procesele interioare descrise de autori.
Music mai este și un film cu o textură sonoră în care momentele de liniște organică (în mare parte povestea curge într-o Grecie insular-muntoasă arsă de soare) alternează cu interludii muzicale care, uneori, par atât de mismatched că schimbă complet dinamica vizionării (un playlist baroc - Monteverdi, Bach, Pergolesi, Vivaldi, Purcell, Scarlatti - este juxtapus unor piese cu tracțiune locală).
În acest format labirintic și eliptic din care dialogurile sunt eminamente evacuate, Schanelec livrează o poveste fizic-senzuală în care mitul-bază este descris ca o rețea profundă și misterioasă de relații interumane eratice. Ajută la asta și stilul ei formal(ist), centrat pe contemplare profundă și pe o ruptură pe alocuri radicală de convențiile narative.
Ce m-a disonat oarecum a fost inserarea lui Fabio Grosso prin comentariul tv din off al meciului Italia - Germania de la Mondialul din 2006. La
acea ediție, Grosso a fost un erou temporar și circumstanțial al Squadrei
Azzura, salvatore della patria, cum îi zic ei, prototip lansat și făcut celebru
chiar de italieni. Paolo Rossi, Toto Schillacci sau Berardi, mai
recent, sunt câțiva inși din galeria fotbaliștilor providențiali pe durată limitată. Încă o dată zic, nu m-am lămurit de ce e acolo. Poate o fi având
Schanelec vreun regret privind eliminarea nemților, nu știu.
Știu, în schimb, că alături de Gigi la legge (dir.: Alessandro Comodin/2022), văzut sâmbătă, este the best
în FFE pentru mine (înainte de ultimele două cartușe din zilele ce vin).
05 mai 2023
Cvasimilitudini III.71: Hands up, hands down, hands off
29 aprilie 2023
28 aprilie 2023
Enchanted April [Day 28] What's in a frame?*
Ziua pornește de la acest splendid cadru fassbinderian și - inevitabil, inconturnabil, irevocabil - se sfârșește tot cu el. E nec plus ultra-ul zilei.
27 aprilie 2023
Enchanted April [Day 27] Kawashima
26 aprilie 2023
Enchanted April [Day 26] „All good people read good books”: He's our Shepard through the hard times and the good
So... we have to praise him like we should.
Ăsta e genul de semnal editorial pe care nu-l veți băga în seamă. Că așa sunteți voi. Prinși cu viețile voastre. Your problem(s), not mine!
25 aprilie 2023
Enchanted April [Day 25] Eleganță & stil de adresare, circa 1924
Nu te duci peste om cu parul să-i rupi oasele, îl întrebi frumos!
24 aprilie 2023
Enchanted April [Day 24] A bit too Mu(n)ch
Mi-a arătat/trimia Andrew posterul unui film chinezesc anunțat recent în completarea selecției din Un Certain Regard 2023.
I-am zis că-l găsesc très munchian. A fost de acord. Putea să nu fie?
23 aprilie 2023
Enchanted April [Day 23] Red, red dot, stay close to me
22 aprilie 2023
Enchanted April [Day 22]: When Clarke met Kubrick
Pe 22 aprilie 1964, Kubrick și Clarke se întâlnesc în New York, la Plaza Hotel. Potrivit acestuia din urmă, au vorbit vreme de opt ore bune despre science fiction și cărțile sale, în particular, din care SK voia să scoată un film. Întâlnirea a fost propusă de Kubrick într-o scrisoare trimisă pe 31 martie:
21 aprilie 2023
Enchanted April [Day 21] De/cadență
20 aprilie 2023
Enchanted April [Day 20] Monica, noaptea, după eclipsă, în plină aventură
19 aprilie 2023
18 aprilie 2023
Enchanted April [Day 18] Cvasimilitudini III.70: Despre cele ascunse vederii
17 aprilie 2023
Enchanted April [Day 17] Florinda
La primul ei film.