Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

31 decembrie 2023

Title desing*: Crème de la crème 20/23

Fontul e bun? Are culoarea potrivită? Se vede și pentru dioptriile din fundul sălii? Aș putea încerca și varianta asta:

Fghvsdasadațfa, doi, zece, doi, zece...

Cam prea supradimensionat, nu?

Bine, revenim la ăsta, e elegant, subțirel, inteligibil, medium rare, la urma urmei băgați un Ctrl + dacă simțiți că fuge pagina de voi. Pe telefon e și mai simplu, nu trebuie să vă învăț eu chestii, le știți.

Așadar, totul e sub control...

Un scurt ghid de parcurgere a acestui text ce se dorește a fi un top. Habar nu am, poate e de la vr...âstă (am vrut să zic vreme, m-am sucit pentru a face un joc de cuvinte, nu sunt chiar atât de incult, cel mult neinspirat), thing is: mi se pare așa o treabă superfluă și fără viitor întocmirea unui clasament strictamente subiectiv, nici n-aveți idee, îmi vine să las totul baltă și să merg să dorm. Partea aiurea e că am apucat să anunț.

Ce vreau să mai spun, că de-aia am scris mai sus ghid, este că am structurat această construcție după bunul meu plac și în mare parte după cum urmează: screenshot cu titlul filmului și poziția pe care i-am repartizat-o, pros + cons și, acolo unde situația o cere, link sau câteva cadre adiționale. Eventual un video via vimeo. Unde nu am simțit nevoia să adaug ceva, am lăsat așa. 

Plus ceva extrem de important: nu îmi consum timpul cu o întreprindere care să placă unora și altora. Dacă e cineva care se așteaptă să flatez gusturi, orientări și orgolii, tough shit, visează frumos. De asemenea, dacă e cineva care își va da ochii peste cap, vai, nu e x în top, again, regrete eterne (sanchi!). Scriu tot ce scriu din capriț și mai ales pentru mine, aide memoire. Dacă este de folos și altcuiva, mă bucur. Dacă nu aranjează diverși? E ok și așa, pe mine nu mă deranjează. 

Pe scurt, regula ar fi să nu ne complicăm viețile sub nicio formă, așa e fair!

Gata, destul cu introducerea (probabil useless), să purcedem, dară!

An: 2023

Pros: Nanni Moretti și delicioasele lui hachițe auctoriale, referințele și citatele (Kieslowski, în special), genericul de final defilat godardian & cu Gramsci pe diverse pancarte, bașca punchline-ul alb pe roșu (tot la final), Franco Battiato cu Voglio vederte danzare și versurile sale ce azi par fără noimă:
E Radio Tirana trasmette
Musiche balcaniche mentre
Danzatori bulgari
A piedi nudi sui bracieri ardenti 
Nell'Irlanda del Nord
Nelle balere estive
Coppie di anziani che ballano
Al ritmo di sette ottavi.
Plus, dacă nu vă deranjează, șoferul român Petrișor Gherghescu, un truditor anonim în echipa de producție, merită să-l amintesc măcar eu, oricum nu stă nici dracu' să citească generice. Cu excepția mea, iată!

Cons: Nu-s la adresa lui Moretti, ci a lui Scorsese, care avea telefonul închis când a fost sunat (la fel ca McLuhan în Annie Hall, mă gândesc că gagul e, de fapt, o parafrază). Mi-ar fi plăcut ca Marty să fi preluat apelul ăla, să vedem o schemă de tip Jennifer Beals și Alexandre Rockwell în Caro diario. Ar fi mers chiar și după ultima literă de pe generic un bonus track de genul: Alo, caro amico, te rog să mă ierți, eram cu Thelma la montaj, da' uite pot vorbi acum, hai să-ți zic cum e cu violența... Bine, apar amichevole Alice Rohrwacher, Jasmine Trinca și alții, nu se compară cu mere. 

Apropo de jurnale, check this out!
An: 2023

Pros: implicarea lui Cioran pe principiul cui pe cui se scoate (din depresie), autoeliminarea regizorului din propria narațiune, echivalentă cu best midpoint plot twist văzut recent, Catalina Saavedra, genericul șucar (nu e primul, nu e nici ultimul în lista de față) și mai ales karaoke-cover-ul care curge peste el (Total Eclipse...), moment de pură fascinație trăit la TIFF.

Cons: „(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”

An: 2023

Voi trișa un pic, pentru prima oară, la a doua nu mai anunț, vă prindeți voi. 

Full disclosure: sunt fan Dustin Guy Defa. El ocupă la ora actuală spațiul lăsat gol de plecarea unor Duplass, Safdie și DG Green (am scris Greed inițial, oare de ce?) într-o lume mai bună (a se citi mai bine plătită). Aici, pe terenul indie-ului fără multe compromisuri, au mai rămas Bujalski și Ross Perry dintre veterani, iar Defa, deși face parte din generația relativ nouă, are un stil abraziv & incomod, lucru pe care-l apreciez enorm. Adică, na, să te faci antipatic în mod asumat este tot mai rar în lumea de azi. 

Apoi sunt fan Michael Cera: nu-s mulți actori care știu să joace cringe-ul fără dureri de dinți. El n-are nicio treabă, e ca Ricky Gervais, king of the turf. Michael Cera apare-n The Adults din prima până în ultima secundă, spectacol pe care nu puteam să mi-l refuz. Să mai spun că ăsta nu e singurul film de aici în care l-am văzut? 

Pro bonus: această minunată secvență pe ritmul și versurile unei piese (Overkill) de Men at Work
I can’t get to sleep
I think about the implications
Of diving in too deep, 
And possibly the complications”.

Uplifting. Și funcționează doar în contextul forjat în film. 

An: 2022

Pros + Cons = the whole shebang here

An: 2023

Regizor: Yohei Kotsuji. Debutant pe lung. Nu vine chiar de nicăieri, a mai făcut niște scurtmetraje cu tracțiune înaltă.

A Foggy Paradise este ozn-ul ediției curente. Nu-i pledez suplimentar cauza. O face singur (las un link spre trailer până veți apuca să-l vedeți). 

An: 2023

Am zis pe fb niște chestii, mai am o idee pe care o rumeg, revin cu un link (la un moment dat).



Pro: Maestrul (particulă de noblețe) de Lynch vine, ca de obicei, cu un rezumat perfect. De altfel, ideea pe care o prelucrează acest film îi este tare dragă și lui: doppelgängers. Umbre persane. E titlul pentru piața franceză și, la fel ca rezoluția de mai sus, lovește direct la esență. 

Pro +: În ce film, altul decât Se7en, mai știți voi că plouă în continuu, realmente în continuu? Și tot aici aș mărturisi că o ador pe Taraneh Alidoosti, al cărei chip are o expresivitate de tip Maria Falconetti. 

Cons: Again„(...) n-am, băi, jupuitule? Dacă n-am, de unde?”


An: 2023

Cronica subiectivă a unui dezastru bine pus la punct: dispariția sălilor de cinema din Recife, orașul în care trăiește Kleber Mendonça Filho. O lume a fantomelor și relicvelor cartografiată antropologic la persoana I. Năucitor.

An: 2023

Joel Barish, Caden Cotard, Jake (porniți din mintea lui Charlie Kaufman), Josef K., personajele lui Roy Andersson, romanul mexicanului Rulfo, diverși eroi de graphic novels, La casa loboLa vaca que cantó una canción hacia el futuro / The Cow Who Sang a Song Into the Future (filmul Franciscăi Alegria) și lista ar putea să mai includă cel puțin o duzină de asocieri pe care Ari Aster te invită și te obligă să le faci.

Beau is Afraid este un film-coliziune: ce știi vs. ce crezi sau și mai bine zis ce sau cât vrei să crezi din ce ți se arată. Nu e nici primul nici ultimul de genul ăsta, mi se pare a fi, totuși, printre puținele care nu se pierd și nu te pierd pe traseu.

Pentru mine, Beau is Afraid este și un guilt trip sau film-misiune despre misiunea tot mai grea, se pare, de a funcționa nu normal, ci de a funcționa pur și simplu într-un spațiu marcat de atrofie emoțională și de insecuritate de toate soiurile. Asta, firește, dacă plecăm de la premisa că lumea a fost vreodată un spațiu safe.

Câte vieți are Beau? Câte vrea el sau câte vrei să-i dai. Merită să-l iei ca avatar sau măcar să-l însoțești, discret-îngrijorat, în drumul către casă? It's your call. Dacă nu, ask Jeeves și dă-i comanda: Rip him apart! Apropo: vă spune ceva replica asta cândva celebră: „Mama ta e bine?”

An: 2023

Apropo de întrebarea de mai sus, mai am una: Copiii voștri sunt ok? Știți cu ce se mai ocupă? Ar fi indicat, poate, să aflați, altfel, cine știe, îi vrăjește vreun guru hieratic și nu doar că nu mai mănâncă nimic, dar dispar cu toții la apus... într-un tablou idilic. Pour toujours.


Exact: The wth film of the year!

Ajuns în acest punct simt nevoia să vă comunic cum arată familia disfuncțională ideală, bazându-mă pe filmele din acest top: mama lui Beau, tatăl Anei din Cerrar lor ojos (îl găsiți mai jos) și copiii din acest fundamental film despre alienare & going completely berserk.

An: 2022

Tutto bene?

Pros: Aici (text) și dedesubt (o giumbușlucărie muzicală)

 
Cons: Really? I love Gigi!

An: 2023

X-quisite: de la genericul de început la cel de final. 


An: 2023

Film-dialog meta, uber & bolt pe tema căruia am înfășurat niște gânduri pe un mosor. Motor!

An: 2023

Pros: Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, Hafsia Herzi, titulara rolului principal. Și povestea: excepțional spusă și ținută în frâu de o regizoare, Iris Kaltenbäck, aflată la primul ei film. O maturitate ce realmente m-a descumpănit. 

Cons: Glumiți?

An: 2022

Mister :)

I-am spus lui Andrei B. că-l voi cita, iată, îl citez. In extenso.

«(Trenque Lauquen) e un fel de Twin Peaks de Argentina (Trenque Lauquen e o suburbie din Buenos Aires care, în traducere din limba mapuche, înseamnă “lacul rotund”). E un obiect prețios pentru orice iubitor de film care a trecut prin cinema de la nașterea sa din aparatul fraților Lumière până la post-modernismul lui Tarantino, pentru că apetitul genului acesta de film de a șterge toată tabla, a-și aroga idiosincrazii de pionier și a rescrie totul după bunul plac, ca și cum doar Méliès mai pornește camera în afară de tine, este esența cinefiliei. Și e o esență, părerea mea, uitată, așa că s-o redescoperi îți aduce bucurie și te face să speri la un viitor plăcut.

E un mister în formă de păpuși rusești în care e loc de ficțiune ce devine meta odată ce personajele se auto-proiectează în povestea din poveste, dar și de supranatural. Ne aflăm cot la cot cu Apichatpong Weerasethakul, cu o narațiune mai solidă în spate, dar același spirit ludic. Printr-una din multele idiosincrazii, Citarella refuză să-și înfrumusețeze cadrele și filmează cu lumină naturală (sau cel puțin așa mi s-a părut mie) și pe vreme mai degrabă posacă. Am luat-o ca pe un omagiu adus naturalismului, cu lipsa lui de vino-ncoa’ pentru cineaștii tradiționali (alții mai mult ca sigur ar fi crescut saturația culorilor, ar fi filmat mai mult la “ora magică” etc).
Joaca are loc și cu amestecul de genuri, țopăind prin love story, mister, dar mereu întorcându-se la melodramă – care pare să fie genul de bază al cinematografului, mă tot gândesc, nu ? Că prea mulți din cineaștii mari l-au abordat (Dreyer, Hitchcock, Sirk, Ray, Almodóvar, Lynch and counting) și prea puțini dintre toți care l-au abordat l-au și executat bine. Or joaca te face să te simți ca un copil (chit că în cazul de față trebuie deja să-ți cunoști playground-ul), si ce compliment mai bun poți face cinema-ului decât că te mai poate face să te simți ca un copil?»

An: 2023

Un film pe care nu-l poți separa de melodia în jurul căreia este, de fapt, construit.


An: 2023

Am încercat să (sur)prind câteva idei aici

An: 2023

Anul ăsta francezii au avut ceva de împărțit cu The Beast in the Junglenuvela lui Henry James: au adaptat-o foarte liber în două producții atât de diferite încât e un spectacol în sine să le găsești (puținele) puncte comune. Prima (regizor Patric Chiha) păstrează titlul ca atare, strict revendicativ, și - plasată fiind într-un club de noapte de tip hangar - ia forma unei cronici-mărturie a evoluției muzicii disco și tehno. Boring!

A doua, lansată la Veneția, este un spectacol de adaptare în sine: costume, design, imagine, scenariu & muzică. 


An: 2023

Hipnotic, straniu și meditativ. Jauja la un alt nivel și la fel ca acolo, trecerea de la un mediu la altul, dintr-o stare în alta, dintr-un spațiu în altul și mai ales trecerea prin timp sunt filigranate în registru senzorial: simți diferența, nu simți șocul. 

Și-acum, gata, over & out!


P.S: Cadou de an nou: am grupat câteva din piesele din filmele astea într-un playlist pe spotify. Enjoy!

24 decembrie 2023

Cvasimilitudini III.74 : Ingesting insects. The time is near...

Poftă bună și sărbători fără co-incidențe, inferențe și diferențe. De opinie. Sau de a(l)titudine.

Screenshot from Spider Baby, or the Maddest Story Ever Told (dir.: Jack Hill/1967)

And sweet dreams as well

03 decembrie 2023

And just like that it's December again

Iar Crăciun, iar an nou, iar an bisex :D

Ce veți găsi în decembrie aici?

În principiu, aproape nimic. 

Cel mult acel top pe care mi-e tot mai lene să-l fac. Fiindcă, truth be told, topurile-s irelevante. Sau se cufundă în irelevanță din ce în ce mai repede.

Totuși, anul ăsta mă agit să-l produc. De fapt, să-l închid, că altfel e cam gata. Doar 20 de poziții vor fi, 0 adaosuri, 0 trucuri de încărcat bradul. Doar 20 de poziții, dintre care vreo două se prefigurează a fi ex-aequo

Și apropo de (anul bi)sex, am mai făcut poanta aia p-aici, o reiau: take this if you're in Payne!


În termenii postulați de Morcheeba, friction is turning to fire, friction is burning much higher.

06 noiembrie 2023

Jurnal de noiembrie. Vezi să nu!

Conform uzanțelor, luna asta ar fi urmat un maraton diaristic, doar că ce să vezi, am hotărât că nu (mai) este cazul. 

Nu spun că în acest noiembrie aici va fi empty as vacant, nu, spun doar că nu urmează nimic special. Pwp!

(găsită pe net) 

22 octombrie 2023

Albastrul ultramarin al memoriei pierdute




Premiat anul acesta la San Sebastián pentru întreaga carieră (începută tot acolo în urmă cu 50 de ani), Victor Erice (ajuns la 83 de ani) vede și crede mai departe în funcția de agregare comunitară a cinematografului. Crezul acesta transpare cât se poate de manifest în acest film apărut când mai nimeni nu se mai aștepta.
În discursul de recepție de la San Sebastián, Erice a spus că din parcursul istoric al cinematografului, „cel inventat de frații Lumière”, au rămas doar cinematografele, „nimic altceva”. Și chiar și acest bastion este în pericol, „abandonat fiind conceptul original de a vedea filmul ca o experiență civică, împărtășită, ca o artă comunitară contemplativă”.
Pe care el continuă să o susțină, dar nu din postura de legendă, cum este considerat în și de toată lumea.

Îmi pare rău, nu am încredere în această etichetă, resping ideea de legendă când vine vorba despre mine. Mă simt (la fel de rău) ca atunci când aud că nu am mai făcut filme de 30 de ani. Ba da, am făcut filme, dar în afara sistemului, acolo unde există mai multă viață. Dacă m-aș limita la legendă, nu mi-ar mai rămâne decât 3 direcții: muzeul figurilor de ceară, pensionarea sau cimitirul. Sper că înțelegeți de ce opun rezistență în fața acestei etichete”.
Despre acest Cerrar los ojos refuză să creadă că ar fi un film testamentar (deși sunt destule elemente care...): Nu sunt nostalgic. Și, apropo, nu fetișizez tehnologia. Știți ce sistem a conservat cel mai bine imaginile? Pictura în ulei. (...) Chiar dacă te lupți ca norocul să nu intervină prea mult, uneori acesta ajută un film, pentru că nu poți face filme prin procese inerte. (...) Iar în procesul de creație devii parte a unei confrerii universale. Aceleași gesturi ale unui regizor din Tokyo vor fi repetate de un altul din San Francisco. Devii parte a unei mari familii. Mi s-a întâmplat asta cu Abbas Kiarostami, care avea o cultură vastă, chiar dacă nu era un mare cinefil. Datorită corespondențelor noastre vizuale, am putut să-l cunosc pe cel pe care îl consider cel mai important cineast contemporan...."
Revenind la filmul său și punând toate astea în context, aș zice că, deși s-a retras din film (a se citi lungmetraj), Erice n-a plecat niciodată din cinema. Iar Cerrar los ojos ne arată în fiecare cadru asta. Care nu e vreun demo de regie, ci exercițiu de generozitate față de un public ce, asemenea personajului său central, riscă să fie lovit ireversibil de pierderea memoriei și a reperelor.

18 octombrie 2023

The Marquee (13)

Screenshot from Mean Streets (dir.: Martin Scorsese/1973)

THE most impressive marquee ever seen!

17 octombrie 2023

Le voyage du ballon rouge (IV)

Mi-a comunicat D. că nu am mai scris nimic pe blog de fix două luni. 

Bine, am zis, mai degrabă mi-am zis, voi lăsa un semn că mesajul a fost recepționat.

Iată-l, sub forma unui nou episod dintr-un serial (mișcare deja clasică aici) pe care l-am lăsat deoparte deși am marfă pentru el pe vreo trei laptop-uri (sau hard-uri externe, memory stick-uri whatever). 

Faza funny cu obsesiile mele este că au ajuns să-i obsedeze și pe alții. Nu de puține ori primesc pe mail sau pe fb, la post restant, cadre înghețate pe diverse obiecte privilegiate temporar în postări succesive(de la cărți la uși sau scaune). 

Nu e cazul acum, astea-mi aparțin și au fost decadradate dintr-un film pe care nu-l recomand. 

E violent, genul ăla de revenge movie în stil sud-coreean și vigilante 70ist, în fine, dur. Și relativ implauzibil. Iar în peisajul ăsta discrepant apar câteva momente oarecum lirice. Ca astea de mai jos. Preludiu pentru răzbunarea ce va să vie.


Previous installment: aici. Iar de-acolo vă duce drumul.

04 octombrie 2023

Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii...

...pentru că nu va aduce nimic. Firește, dacă se va întâmpla vreodată.

Dar ce se întâmplă în filmul de față, dacă tot veni vorba? Well, se întâmplă că drumul ăsta al experimentului cu accente radicale, pe care o apucase la un moment dat Porumboiu, e bătut acum în lung și-n lat de Radu Jude. Și, din ce se vede, cu mai mult folos pentru toată lumea din familia noastră cinefilă/-fagă: variile mijloace de limbaj/exprimare folosite trec și prin perete, lăsând urme (cicatrizabile ori ba).

Se mai întâmplă apoi că Jude combate cu aplomb cam tot ce e nefuncțional, absurd și la modă în autohtonia noastră (sub)liminală, tehnică folosită și de Mungiu în RMN, doar că acolo efectul e copleșitor in a bad way: prea multul înghesuit (fan)tezist chiar așa se simte de dincoace de ecran - prea mult - și, în cele din urmă, cu efecte de sens opus.

Deși Jude pune/adaugă și el cam tot ce intră în raza de acțiune a macaralei - și raza asta e imensă, nene -, structura ține. Găsim aici, în ceea ce aș putea numi efect de almanah 80ist, cam tot ce prinde în câmpul vizual, asemeni „ochiului stufos” al domnului Sammler: de la mindfulness-ul doamnei Cioloș, bancuri de tip #MorningGlory și muzica lui Sandu Ciorbă, etichetat în mod greșit manelist, nu e, până la dialogul plin de admirație și verism cinematografic cu Angela merge mai departe (un film din 1981 de Lucian Bratu), cameo-ul lui Uwe Boll sau rașchetarea lui Godard (prin citare sau omagiu, vezi mai jos).

Ok, la rigoare se poate spune: „E prea mult, domnule”! Se poate, însă afirmația ar fi fără suport: nu e și nici nu se simte tonajul. Putem discuta despre maniheismul unor abordări, de acord, însă senzația pe care o lasă acest construct, tractat în toate direcțiile de personajul infatigabil al Ilincăi Manolache (fratele nostru, Bobiță), este aceea de fluiditate absolută. Wu wei, panta rhei, totul curge. Șuvoielnic, integrat, integral.

Dacă ar fi să mă raportez, tot dialogal/dialogat, la elementul său de referință (Angela merge mai departe; la o adică, am putea vorbi și despre un remake pe axa then and now, Dorina Lazăr și László Miske fiind recuperați & implantați aici), aș alege al doilea cadru de acolo: acest film al lui Jude este ca automobilul ăla ce stă în fața barierelor de nivel cu calea ferată și a barierelor în general.

Diferența?

Nu ține cont de ele și le pulverizează insurgent.

Mai nimic din ce face Radu Jude aici - inter/hiper/metatextualitate - nu e nou sub soare. Tehnic vorbind, în materie de radicalism s-a cam stins lumina. La ora actuală, poți combina orice cu orice, limitele sunt cerul și mai ales dozajul, știința de a face ingredientele să funcționeze, să facă masă critică și să semnifice unitar în noul context. Iar Radu Jude stăpânește această artă a combinărilor și mai ales nu are sau nu lasă se vadă reflexul ăla narcisist de tip „Băăă, da' ce departe stau!” (de reguli, de proști, de -isme etc.).

*ăsta e punchline-ul unui banc pe care filmul nu-l încorporează, lucru care mă miră nespus, fiindcă ai senzația că a prins tot, ție, spectator, rămânându-ți doar formalitatea de a constata: „Maestre, nu te-am prins cu (mai) nimic” (replica vine dintr-o snoavă istorisită de Marcel Iureș).