...pentru că nu va aduce nimic. Firește, dacă se va întâmpla vreodată.
Dar ce se întâmplă în filmul de față, dacă tot veni vorba? Well, se întâmplă că drumul ăsta al experimentului cu accente radicale, pe care o apucase la un moment dat Porumboiu, e bătut acum în lung și-n lat de Radu Jude. Și, din ce se vede, cu mai mult folos pentru toată lumea din familia noastră cinefilă/-fagă: variile mijloace de limbaj/exprimare folosite trec și prin perete, lăsând urme (cicatrizabile ori ba).
Se mai întâmplă apoi că Jude combate cu aplomb cam tot ce e nefuncțional, absurd și la modă în autohtonia noastră (sub)liminală, tehnică folosită și de Mungiu în RMN, doar că acolo efectul e copleșitor in a bad way: prea multul înghesuit (fan)tezist chiar așa se simte de dincoace de ecran - prea mult - și, în cele din urmă, cu efecte de sens opus.
Deși Jude pune/adaugă și el cam tot ce intră în raza de acțiune a macaralei - și raza asta e imensă, nene -, structura ține. Găsim aici, în ceea ce aș putea numi efect de almanah 80ist, cam tot ce prinde în câmpul vizual, asemeni „ochiului stufos” al domnului Sammler: de la mindfulness-ul doamnei Cioloș, bancuri de tip #MorningGlory și muzica lui Sandu Ciorbă, etichetat în mod greșit manelist, nu e, până la dialogul plin de admirație și verism cinematografic cu Angela merge mai departe (un film din 1981 de Lucian Bratu), cameo-ul lui Uwe Boll sau rașchetarea lui Godard (prin citare sau omagiu, vezi mai jos).
Ok, la rigoare se poate spune: „E prea mult, domnule”! Se poate, însă afirmația ar fi fără suport: nu e și nici nu se simte tonajul. Putem discuta despre maniheismul unor abordări, de acord, însă senzația pe care o lasă acest construct, tractat în toate direcțiile de personajul infatigabil al Ilincăi Manolache (fratele nostru, Bobiță), este aceea de fluiditate absolută. Wu wei, panta rhei, totul curge. Șuvoielnic, integrat, integral.
Dacă ar fi să mă raportez, tot dialogal/dialogat, la elementul său de referință (Angela merge mai departe; la o adică, am putea vorbi și despre un remake pe axa then and now, Dorina Lazăr și László Miske fiind recuperați & implantați aici), aș alege al doilea cadru de acolo: acest film al lui Jude este ca automobilul ăla ce stă în fața barierelor de nivel cu calea ferată și a barierelor în general.
Diferența?
Nu ține cont de ele și le pulverizează insurgent.
Mai nimic din ce face Radu Jude aici - inter/hiper/metatextualitate - nu e nou sub soare. Tehnic vorbind, în materie de radicalism s-a cam stins lumina. La ora actuală, poți combina orice cu orice, limitele sunt cerul și mai ales dozajul, știința de a face ingredientele să funcționeze, să facă masă critică și să semnifice unitar în noul context. Iar Radu Jude stăpânește această artă a combinărilor și mai ales nu are sau nu lasă se vadă reflexul ăla narcisist de tip „Băăă, da' ce departe stau!” (de reguli, de proști, de -isme etc.).
*ăsta e punchline-ul unui banc pe care filmul nu-l încorporează, lucru care mă miră nespus, fiindcă ai senzația că a prins tot, ție, spectator, rămânându-ți doar formalitatea de a constata: „Maestre, nu te-am prins cu (mai) nimic” (replica vine dintr-o snoavă istorisită de Marcel Iureș).