Premiat anul acesta la San Sebastián pentru întreaga carieră (începută tot acolo în urmă cu 50 de ani), Victor Erice (ajuns la 83 de ani) vede și crede mai departe în funcția de agregare comunitară a cinematografului. Crezul acesta transpare cât se poate de manifest în acest film apărut când mai nimeni nu se mai aștepta.
În discursul de recepție de la San Sebastián, Erice a spus că din parcursul istoric al cinematografului, „cel inventat de frații Lumière”, au rămas doar cinematografele, „nimic altceva”. Și chiar și acest bastion este în pericol, „abandonat fiind conceptul original de a vedea filmul ca o experiență civică, împărtășită, ca o artă comunitară contemplativă”.
Pe care el continuă să o susțină, dar nu din postura de legendă, cum este considerat în și de toată lumea.
„Îmi pare rău, nu am încredere în această etichetă, resping ideea de legendă când vine vorba despre mine. Mă simt (la fel de rău) ca atunci când aud că nu am mai făcut filme de 30 de ani. Ba da, am făcut filme, dar în afara sistemului, acolo unde există mai multă viață. Dacă m-aș limita la legendă, nu mi-ar mai rămâne decât 3 direcții: muzeul figurilor de ceară, pensionarea sau cimitirul. Sper că înțelegeți de ce opun rezistență în fața acestei etichete”.
Despre acest Cerrar los ojos refuză să creadă că ar fi un film testamentar (deși sunt destule elemente care...): „Nu sunt nostalgic. Și, apropo, nu fetișizez tehnologia. Știți ce sistem a conservat cel mai bine imaginile? Pictura în ulei. (...) Chiar dacă te lupți ca norocul să nu intervină prea mult, uneori acesta ajută un film, pentru că nu poți face filme prin procese inerte. (...) Iar în procesul de creație devii parte a unei confrerii universale. Aceleași gesturi ale unui regizor din Tokyo vor fi repetate de un altul din San Francisco. Devii parte a unei mari familii. Mi s-a întâmplat asta cu Abbas Kiarostami, care avea o cultură vastă, chiar dacă nu era un mare cinefil. Datorită corespondențelor noastre vizuale, am putut să-l cunosc pe cel pe care îl consider cel mai important cineast contemporan...."
Revenind la filmul său și punând toate astea în context, aș zice că, deși s-a retras din film (a se citi lungmetraj), Erice n-a plecat niciodată din cinema. Iar Cerrar los ojos ne arată în fiecare cadru asta. Care nu e vreun demo de regie, ci exercițiu de generozitate față de un public ce, asemenea personajului său central, riscă să fie lovit ireversibil de pierderea memoriei și a reperelor.