Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

23 aprilie 2015

O reverenţă



Acesta e ultimul film, s-a nimerit să fie un scurtmetraj, din cariera celui mai longeviv cineast pe care l-a dat lumea filmului: Manoel de Oliveira. Portughez. E făcut anul trecut, la 106 ani. În urmă cu două săptămâni omul s-a dus. Nu ştiu dacă mai avea ceva în lucru, dar nu e exclus să fi avut. Un tip energic ca el nu se putea opri aşa, dintr-o dată, de capul lui. Dacă vroia să facă asta, o făcea demult. El a mers mai departe, tot mai departe. Oricum, după 100 de ani ce rost ar mai fi avut punctul?

A fost oprit de servituţile anatomiei umane. Ni se va întâmpla tuturor. Iar unii dintre noi n-au filmat ceva memorabil nici măcar cu telefonul mobil!

20 aprilie 2015

Hyena: shock factor şi clişee de-a valma

Când vine vorba de cea mai proastă combinaţie între două lucruri bune, jazz-rock-ul, fusion-ul, dacă vreţi, e invariabil primul exemplu ce-mi vin în minte. Pe locul al doilea, la ceva distanţă, e mousse-ul de avocado şi banane. În materie de filme, hehehe, dragii moşului, e lung pomelnicul, dar acum mă voi opri asupra celui mai recent item intrat pe listă: Hyena (dir. Gerard Johnson/UK/2014). Filmul ăsta, un fel de light slasher deghizat în thriller hard, e tot ce putea ieşi mai prost din amestecul de visceralitate de tip Refn şi violenţa rococo, operetistică, de tip Ritchie

Problema pe care Johnson (aflat la al doilea lungmetraj, primul - Tony - din 2009, fiind mai asumat fără pretenţii) pare c-o ignoră e că şi Refn, şi Ritchie au împrumutat la rândul lor: primul de la Kubrick, celălalt de la Tarantino (care, guess what?, e fix monarhul fără sceptru al împrumuturilor din surse deopotrivă celebre şi obscure). Dacă lor le-a ieşit calimera nu înseamnă că trebuie să le iasă tuturor, oricât de asiduu le-ar fi mimetismul. Johnson e printre cei care nu cred că realitatea asta (demonstrabilă statistic) i se aplică. El crede că are cu ce! N-are, sărăcuţul, n-are de unde, aşa că la intervale de timp bine alese, plusează fie cu durităţi (de limbaj sau fizice), fie cu false twist-uri care să despotmolească atelajul epic la care trag (la temă) cuminte toate stereotipurile posibile despre poliţişti corupţi şi interlopi sceleraţi. În situaţia de faţă un grup de patru şmecheri din poliţia londoneză, conduşi de un tartor (Michael Ferdinando, vărul regizorului) pe ale cărui mişculaţii şi tribulaţii se şi pune accent, respectiv doi traficanţi albanezi de droguri şi carne vie (+ nişte acoliţi caricaturali). Toţi, scum of the Earth Magna Cum Laudae.

Şi fiindcă Johnson nu depăşeşte nivelul unui imitator limitat, e un l-imitator, dacă doriţi, tot ce se vede aici s-a mai văzut prin alte părţi, însă în versiuni mai reuşite (The Kill List, ca să rămânem în perimetrul britanic indie). A miza aproape hollywoodian pe exploatarea reflexelor pavloviene ale spectatorului, adică doar pe shock factor şi pe soluţii (pre)vizbile de la o mie de kilometri denotă strict aptitudini de copist şi nimic mai mult. Ca spectator nu-ţi trebuie prea multă intuiţie pentru a-ţi da seama că ţeasta unui contabil aflat în slujba duetului de infractori va ajunge, la un moment dat, exact în terariul în care-şi face veacul un piton, căci insistenţa cu care e filmat strict într-acolo bate.

După cum nu trebuie să fii nici cine ştie ce observator acribios pentru a decripta racordurile narative, fiindcă-s vizibile de pe Uranus! Sigur, te poţi întreba de ce dracu' şeful Diviziei Anticorupţie se duce singur să-şi recupereze laptopul, sustras chiar din biroul său de căpetenia muschetarilor corupţi, când e clar că ăla îi va veni de hac, e şi mai smardoi, e şi disperat. Era ceva compromiţător pe acel laptop (pornoşaguri cu animale sau copii, alte nenorociri de care nu trebuia să afle nimeni?) astfel încât posesorul să nu cheme cavaleria pentru că logic aşa ar fi trebuit să procedeze (avea toate motivele din lume s-o facă)!? Nu ştim şi nici nu vom afla! Astea-s detalii de care regizorul nu se împiedică. Important e că tipul se duce... Înarmat cu un telescop electric. Wtf? Sau ca să ce? Celălalt are pistol.


Însă nu se poate vorbi despre Hyena fără a face abstracţie de modul în care Johnson înţelege să închidă odiseea tartorului încolţit din toate părţile. Sunt multe de spus pe tema ambiguităţii în cinema. Ne-am putea gândi, de pildă, la stop-cadrul cu chipul lui Antoine Doinel din finalul Les quatre cents coups. E o imagine care lasă privitorului libertatea de a-şi imagina orice. Nu-l obligă sau condiţionează. Îl invită să meargă mai departe cu gândul (nu contează că Truffaut va reveni asupra personajului, oricum sequel-urile nu s-au mai ridicat la nivelul originalului). Scorsese omagiază acest final deschis (deşi aş putea spune pe şleau că „fură”) în Goodfellas, în timp ce Nolan îi imprimă noi valori cinetice în Inception.

Cea mai importantă treabă/misiune a unui thriller făcut ca lumea e să-şi pună protagoniştii în situaţii imposibile, în faţa unor alegeri morale sau de altă natură aparent fără ieşire tocmai pentru a-i scoate apoi de-acolo, previzibil, surprinzător, mai mult sau mai puţin credibil în raport cu aşteptările publicului. Ori halul în care Johnson gestionează această ultimă parte şi mai ales ultimele minute, după ce pe prima o scoate târâş-grăpiş la capăt, este de neiertat. Atâta autosuficienţă, aroganţă şi îngăduinţă de sine rar am mai văzut într-un singur loc. Sau la un singur individ!

17 aprilie 2015

Cvasimilitudini II.17 [„I'm learning to fly, but I ain't got wings”*]

Screenshot from Grand Canyon (dir. Lawrence Kasdan/1991)

Screenshot from Birdman (dir. Alejandro González Iñárritu/2014)

Dacă mersul e o cădere înainte, atunci zborul, chiar şi imaginar/imaginat, e o tangentă la vid. Cel puţin aşa îmi place să cred. Nu-i, deci, obligatoriu să fie adevărat, dar nu neg că mi-ar plăcea să fie. Ori poate preferaţi vorbele poetei?                               

Orice zbor e o fugă,
Orice fugă o-nfrângere...”

Pe Kasdan s-ar putea să-l ştiţi pentru cultissimul neo-noir Body Heat (Kathleen Turner e bombă sexy cu orologiu elveţian acolo) sau The Big Chill, ambele filme de început, însă ar trebui să fi auzit de el şi ca scenarist căci a tras din greu la căruţa Star Wars (episoadele V şi VI din trilogia originală), plus Raiders of the Lost Ark sau, doamne apără şi păzeşte, The Bodyguard! Ideea e că nu-i vreun fitecine, dar nici cine ştie ce (mare goangă).

* De-aici e versul.

07 aprilie 2015

Cvasimilitudini II.16 [A pencil & a pad of paper]

Screenshot from The Big Lebowski (dir. Ethan & Joel Coen/1998)

Screenshot from Tusk (dir. Kevin Smith/2014)

Ghilimelele sunt la vedere în cazul ăsta cu tot cu indicarea explicită a sursei! Kevin Smith nu are apăsări sau cine ştie ce pretenţii elitiste, deci vine şi ne zice mură-n gură. Ce nu e la vedere, cel puţin nu în imaginea asta, e falusul din cadrul citat, însă el e prezent în film într-un context mult mai spectaculos. Şi hilar, deopotrivă...

05 aprilie 2015

"Four is what...?" (62) [Tusk]

Colaj: cinesseur

The backstory

Ca orice ins multilateral talentat, Kevin Smith ţine şi-un podcast.* Nu singur, ci alături de vechiul său prieten şi producător, Scott Mosier, de unde şi numele show-ului: SModcast. În episodul 259, intitulat The Walrus and The Carpenter, cei doi au vorbit când în dungă, când serios despre un anunţ publicat pe Gumtree, portal britanic de mică publicitate, din care reieşea că oricine e dispus să se costumeze în morsă, at owner's discretion, poate închiria un apartament gratis (cu masă inclusă).

Ideea li s-a părut ghiduşă şi demnă de a fi transformată în film, au supus-o unui mic referendum pe twitter la finalul căruia hashtag-ul  „WalrusYes” a obţinut o majoritate zdrobitoare. La scurt timp după oficializarea deciziei de a face filmul s-a aflat că anunţul era, de fapt, o glumă. Autor: Chris Parkinson, poet şi autor de farse (a se citi glume proaste) din Brighton, dar şi mare fan Kevin Smith. Pe care spera să-l cunoască sau căruia spera măcar să-i atragă cumva atenţia, manevră ce i-a reuşit de minune: Brighton a devenit prin speculaţie omofonică numele de familie al personajului interpretat de Justin Long (Wallace Bryton), iar Parkinson a fost cooptat producător. Mai mult: titulatura site-ului de mică publicitate a fost împrumutată unui personaj off-screen (nu-l vedem, dar se vorbeşte destul despre el): Gregory Gumtree.

The (real) story within the story

The Kill Bill Kid, clipul din film, în care un puşti canadian cretin se mutilează involuntar încercând să-şi dovedească talentele de sabrer, e inspirat de unul real, postat pe Youtube, The Stars Wars Kid îi zice, în care protagonistul nu se răneşte, dar se umple de ridicol, devenind ciuca miştourilor pe net. De ce e importantă chestia asta? Păi pentru că din dorinţa de a face un interviu cu puştiul ciung, podcaster-ul Wallace Bryton dă o fugă în Canada să-l întâlnească, numai că ajungând prea târziu (adolesecentul se sinucide), va nimeri, în tentativa de a-şi scoate cumva pârleala sau pentru a nu fi bătut drumul de pomană, în casa lui Howard Howe (Michael Parks - Jean Renault în Twin Peaks), fost marinar cu trecut tenebros, demn de romanele lui Conrad. Omul îşi racolează clienţii tot prin anunţuri şi tot sub pretextul închirierii unei camere. Practic, de-aici începe povestea.

The storyline

Tocmai v-am spus-o. Printre rânduri! Orice altceva în plus ar însemna să spoileresc, aşa că e mai bine să vedeţi filmul şi eventual vorbim după.

Tag line

Come, come, Mr. Tusk... (cu accentul lui Rob Brydon imitându-l pe Michael Caine în The Trip & The Trip to Italy)

* * *

Dacă e ceva cu adevărat şocant (sau creepy) în Tusk, film în care Kevin Smith se joacă de-a comedia horror, fiind pe rând când una, când alta, dar niciodată combinaţia perfectă dintre cele două (nu că i-ar păsa cine ştie ce de asta), atunci apariţia/prezenţa lui Joel Haley Osment (pe post de sidekick podcaster), îngălat, ca să nu zic aproape obez, e şocul maxim. Şi nu cred că are de-a face cu rigorile rolului!


În rest, aşa cum zice şi Sebastian, „ar trebui să fim mai nebuni decît Kevin Smith pentru a-i spune noului său film că e vreun soi de fabulă sau să-i atribuim vreo funcţie (cît de mică) de film-parabolă.” Nu e cazul, deşi operează cu câteva idei ce ar putea îndrepta gândul într-acolo. E.g: Canada vs. SUA, faza pe stereotipuri mentalitare, Internet vs. cultură clasică. Le bifează, dar e normal: din ce material să fi construit replicile care să susţină  trama? Din ramuri de măslin sau coji de mango? Fireşte că nu! Intertextualizând realul cu imaginarul tangibil, Tusk cochetează cu infrarealitatea, concept declinat recent (ca să aveţi idee despre ce vorbesc), fiecare pe felia sa stilistică, de Quentin Dupieux în Wrong Cops şi Jonathan Glazer în Under the Skin. Să nu uit: noul lungmetraj semnat Dupieux se cheamă chiar... Reality!

End of story!

* Podcast (a definition):