Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 29 martie 2012

Der Himmel über Berlin (take 1)

director of photography: moa
- all rights deserved -

Lexicon Wong Kar Wai (7)

On board every flight, there's one stewardess you long to seduce. 
(screenshot from Chungking Express/1994)

P.S.: Generalizarea e forţată, evident. Şi falsă! Dacă n-ar fi WKW autorul ei ar merita atacată din tot felul de unghiuri. De exemplu, eu, astăzi, pe traseul Bucureşti-Zurich-Berlin, nu am simţit nici o clipă pornirea asta. Din n motive.

luni, 26 martie 2012

Cinecultura: festival de film la Timişoara

Selecţia filmelor care vor fi proiectate în perioada 26-30 martie în Aula Magna a UVT şi la Galeria Mansardă a Facultăţii de Arte şi Design aparţine lectorilor străini ai universităţilor timişorene: un om, o ţară, un film. Şi, indirect, viziunea despre propria-i ţară pe care acest om doreşte s-o transmită celor printre care conjunctural/circumstanţial trăieşte. E o idee cel puţin originală care a prins, dovadă că festivalul a ajuns deja la a III-a ediţie. În consecinţă, cred că un lucru pe care şi-l doresc organizatorii e ca numărul ţărilor din care provin aceşti profesori să crească. Asta ar atrage automat o arie de selecţie mai largă, recte diversificată. Nu că acum ar fi penurie, ba dimpotrivă: 11 pelicule more or less celebre îşi aşteaptă publicul în cele 4 zile de program! Intrarea este liberă.

În afară de producţiile germană şi austriacă, ambele subtitrate în limba română, celelalte sunt subtitrate în limba engleză.

My picks:

El laberinto del fauno (dir. Guillermo del Toro/Spania/2006)
Central do Brasil (dir. Walter Salles/Brazilia/1998)
Die Fälscher (dir. Stefan Ruzowitzky/Germania/2006)
Offside (dir. Jafar Panahi/Iran/2006)

Detalii suplimentare: www.cinecultura.ro

duminică, 25 martie 2012

vineri, 23 martie 2012

„The fundamental things apply as time goes by”

Rick's Cafe American. Casablanca. În barul acela se petrece episodul în care Ilsa (Ingrid Bergman) îl revede pe Rick pentru prima oarã după despărţirea lor pariziană. El e rigid şi pare şocat de reapariţia asta intempestivă. Se vede că e stăpânit de emoţii, însă încearcă să şi le dosească sub masca-rictus ce a devenit în timp trademark. Ea e aceeaşi dintotdeauna: un foc de gheaţă suspendat graţios între două stări de agregare antinomice. Dialogul se încheagă din inerţie, nu sunt singuri, dar e cumva protocolar, întemniţat pe teritoriul neutru al politeţii de circumstanţă. „Ultima oară ne-am văzut...”, zice ea, încercând să urnească discret lucrurile pe un făgaş mai familiar. Nu apucă să termine, mingea vine liftat, nici un bărbat cu mintea întreagă n-ar lăsa-o să cadă, şi vorbele ei sună firesc pe buzele lui: „La Belle Aurore”. „Ce drăguţ! Îţi aminteşti!”e replica-balon de oxigen, replierea îndărătul geamului de pe care promoroaca începe să se topească. Fireşte că îşi aduce aminte, cum ar fi putut să uite?, drept pentru care rãspunde,  sigur pe el şi pe situaţie, aparent impasibil: „O să ţin mereu minte ziua aia” (ziua în care nemţii au invadat Parisul). „Ţin minte fiecare amănunt. Nemţii purtau uniforme gri, tu erai în albastru”, continuă el şi tot schimbul ăsta de cuvinte, priviri electrizate şi emoţii sugrumate cu delicateţe e greu de comparat cu tot ce s-a mai făcut ulterior în filmele de gen (poate doar în In the Mood for Love să mai găsim ceva similar în intensitate şi magnetism).

Şi mai e un lucru ce leagă cele două filme: interludiile voluptuoase, spaţiile acelea în care nu se întâmplă nimic şi în care se întâmplă totul şi care ne duc dincolo de farmecul casant al tristeţii, de regretul languros sau de romanţiosul facil. În astfel de contexte, scenele de dragoste sunt inutile. Nu-i nevoie de ele, căci fiecare detaliu este intrinsec erotic.

Later edit: Astfel de momente mai putem găsi în unele filme de Hitchcock (de exemplu, splendida secvenţă din North by Northwest, cu Eva Marie Saint aprinzându-şi ţigara şi Cary Grant oferind focul, iar mâna ei întârziind pe mâna lui, filmată aşa cum o face Hitchcock, face implauzibilă orice situare a noastră într-un orizont de aşteptare clasic).

marți, 20 martie 2012

„All good people read good books” (1)

Screenshot from Apocalypse Now (dir. Francis Ford Coppola/1979)

All good people read good books”: un vers dintr-un hit al anilor 90 şi o nouă rubrică pe acest blog. Deşi nu-mi place formularea, îi puteţi spune şi recomandări de lectură, chit că e departe de mine gândul de a vă îndemna să mai puneţi mâna pe-o carte (sau pe cărţile găsite de mine prin filme)

luni, 19 martie 2012

Monday Monologues (LIX)


They say most of your brain shuts down in cryo-sleep. All but the primitive side, the animal side. No wonder I'm still awake. Transporting me with civilians sounded like 40, 40-plus. Heard an Arab voice. Some hoodoo holy man, probably on his way to New Mecca. But what route? What route? I smelt a woman. Sweat, boots, tool belt, leather. Prospector type. Free settlers. And they only take the back roads. And here's my real problem. Mr. Johns... the blue-eyed devil. Planning on taking me back to slam... only this time he picked a ghost lane. A long time between stops. A long time for something to go wrong... (Vin Diesel as Riddick in the decent character-driven, action packed Sci-Fi Pitch Black, dir. David Thowy/2000)

Încă un link (înainte de monologul de luni)

Am dat peste o bijuterie de text dedicat la un prim nivel de lectură unui tablou chinuit de pasiunile oarbe şi ignoranţa semenilor cu care a avut de-a face. Pictorul e Dürer („un neamţ care nu a pictat ca un neamţ”, observă cu multă tandreţe autorul - şi observaţia poate fi translatată fără emoţii spre alt neamţ, Murnau, care a făcut filme, dar nu le-a făcut ca un neamţ) iar tabloul-subiect-de-articol a stat aproape 20 de ani în bătaia nemiloasă a ploii, soarelui şi ninsorii. În Praga. La castel. Acoperea o spărtură.

Cum a ajuns acolo şi de ce, astea-s alte poveşti. Fascinante şi triste, deopotrivă!

sâmbătă, 17 martie 2012

Woody Allen e original chiar şi când se pl(ag)iază pe sine

A primit chiar şi-un Oscar pentru asta. În justificata şi necesara discuţie „merită sau nu merită premiul?” Roger Ebert nu se bagă. Eu nici atât! I'll let you be the judge of that.

Off topic:

Prin facultate aveam carneţele în care îmi notam tot felul de cuvinte sau expresii ce îmi încântau nervul optic/auditiv etc. Care de care mai vernaculare (ştiu pe cineva care jubilează şi-acuma când dă de astă vorbă, cinevaul în cauză fiind la vremea aceea, răspândacul ei de jure, facto & ipso facto), mai breze, mai complicate şi mai implauzibil de folosit în vorbirea de zi cu noapte (mai ales noapte, cu Vulturu' în Club M din Piaţa Muzeului - Cluj). La capătul zilei, alcătuiam un top 3 al celor ce-mi plăceau în mod special. Ulterior, într-un efort de (foto)sinteză desemnam un singur câştigător (e un fel de-a zice, desigur). Acela era cuvântul zilei/săptămânii/lunii. De ce toată această poveste? Deoarece cuvântul sâmbetei de faţă e obsolescenţă. L-am regăsit cu aceeaşi plăcere ca atunci pe un blog remarcabil pe care n-am mai călcat de secole. The time is now. And up!

joi, 15 martie 2012

Cvasimilitudini (XXXI): Special Edition - The Falling Men**

René Magritte: Golconde (1953)
(oil on canvas)

 Screeenshot from Foreign Correspondent (dir. Alfred Hitchcock/1940)

Screenshot from Vertigo (dir. Sir Alfred Hitchcock/1958)

 AP Photo/Richard Drew/9/11/2001

Screenshot from the opening title sequence of Mad Men (tv series created by Matthew Weiner/2007-?)

Screenshot from Extremely Loud & Incredibly Close (dir. Stephen Daldry/2011)

 The poster for the fifth season of Mad Men (2012)

miercuri, 14 martie 2012

Conversaţii la Catedrală (iar „ă”-ul nu-i pus deloc aiurea)

Jesus, Du weisst. Un pseudo(semi)documentar de Ulrich Seidl în care şase personaje sunt acompaniate de o cameră ce încearcă să păstreze distanţa faţă de ele într-un constant exerciţiu de obiectivare. Camera stă chiar la nivelul lor şi le priveşte în faţă, mereu de la aceeaşi distanţă, astfel încât să nu încurajeze nici identificarea spectatorului, dar nici repulsia. Sunt şase personaje privite nici de sus, nici de jos, terre-à-terre, ca în balet, urmărite orizontal, aşadar, în relaţia lor pe verticală cu Dumnezeu. Am fost tentat să spun a la Pirandello, şase personaje în căutarea Creatorului, numai că aici nu e cazul, fiindcă problema asta e rezolvată de multă vreme. Au credinţă (catolici practicanţi) şi, în consecinţă, o formă foarte personală de comunicare cu divinitatea. Acolo unde există, crizele lor sunt mai curând de identitate decât spirituale.


Aş vrea, de pildă, s-o auziţi (şi să nu râdeţi de ea!) pe femeia care, excedată de teleobsesiile soţului bolnav (musulman) îşi împărtăşeşte sub formă de rugăciune, obida: „Trimite-le, Doamne, Duhul Tău Sfânt producătorilor ca să renunţe la emisiune!” Sau, cam din acelaşi registru, pe cea care-l ţine la curent pe Iisus, ca pe un complice, cu ultimele ei manevre din războiul total care este viaţa ei conjugală (are un soţ muieratic împotriva căruia ticluieşte planuri de răzbunare în limitele aprobării tacite ale celui de sus).  Dar în primul rând aş vrea să simţiţi cum creşte filmul, cum depăşeşte domol nivelul unei parade de ciudaţi şi însoţeşte cu loialitate şi răbdare, sufletele astea frământate, pe un front pe care nici comedia, nici psihologia nu-l mai pot acoperi. Nu-i nici o ironie aici: vorba aceluiaşi Pirandello pomenit mai sus: aşa e (dacă vi se pare).

luni, 12 martie 2012

Monday Monologues (LVIII)


You know the story of that accordion? The tale of that instrument is that Guerra, Ignacio's master, won a duel with the devil. The devil, to get his revenge, put a curse on it. Whoever plays it is doomed to be a troubadour. Wandering, playing and singing, till the day they die. lgnacio got married and swore he'd stop playing, but now look at him... lt is said that the only one who can undo the curse is Master Guerra. Did you play it? Did you play it? (laughing) Still believe that shit? At your age! (Agustin Nieves as Ninz Carrillo in Los viajes del viento, dir. Ciro Guerra, 2009)


Cu alte cuvinte, imagini memorabile, admirabile şi delectabile din paginile istoriei acordeonului (versiunea columbiană).

joi, 8 martie 2012

Câteva gânduri (fantomatice) despre Tatăl fantomă

1. Tatăl fantomă, debutul în lungmetraj al fostului critic Lucian Georgescu, e un film fără miză. Stăteam cufundat în scaun şi pe măsură ce meandrele tramei îşi desfăceau aripile mi-era tot mai puţin limpede ce vrea filmul ăsta de la mine. Să mă amuze? Să mă ţină în suspans? Să mă atragă în plasa - firavă - a unei poetici de tip Tarkovski meets Kusturica? Sau să mă aburească oferindu-mi câte ceva (puţin şi de mântuială) din fiecare? E atâta derută conceptuală aici încât e nevoie de o supradoză de indulgenţă pentru a trece cu vederea erorile (naivităţile, scăpările?) de construcţie dramatică şi indecizia identitară structurală. M-am străduit din greu să mi-o procur/autoadministrez, dar nu am reuşit. Rândurile de faţă sunt o dovadă.

2. Am apreciat pe de o parte că nu s-a bătut prea mult monedă pe stereotipurile culturale sau de mentalitate ale personajelor şi că s-a făcut economie de mizerabilism. Pe de altă parte, n-am fost în stare să diger nici semănătorismul din cadrele cu plaiuri bucovinene şi nici interludiile onirice cu substrat vampiroid. E bine că nu s-a exagerat cu ele, cu atât mai mult cu cât în jurul lor nu se coagulează nimic, însă la fel de bine puteau să lipsească. Cât despre preţiosul timp pierdut în partea mediană a filmului în căutarea unui proiecţionist ce nu vrea în ruptul capului să-şi abandoneze îndeletnicirea (sau poate în căutarea unei idei de rezolvare a conflictului) nu mai merită discutat din moment ce toate iţele astea sunt descâlcite rapid, forţat şi cvasihilar în ultimele 10 minute.

2. Personajele secundare care ar trebui să susţină şubredul ax narativ nu fac altceva decât să contribuie la degringolada identitară a filmului. Cu o singură excepţie (recepţionerul unui hotel moldav), întâlnim doar copii nefericite, schematizate, ale unor clişee ambulante (vezi trioul de gangsteri ucraineni, preluat parcă din filmele asiatice de serie B şi C).

3. Cum s-a ajuns aici? Nu ştiu, însă e ciudat, pentru că ambii autori ai scenariului au pregătire sau experienţă în domeniu (dobândite nu la şcoala de ucenici). Unul - Lucian Georgescu - e profesor de scenaristică, iar celălalt - Barry Gifford - are în CV  realizări remarcabile alături de David Lynch (Wild at Heart & Lost Highway). Altfel spus, mă aşteptam ca măcar Gifford, autoritate incontestabilă în materie de mindfuck movies, să fie garantul (girantul) unui demers coerent. Eroare.

4. Prestaţia lui Marcel Iureş în acest amalgam exotic este decentă spre rezonabilă. Ca actor, sfinţeşte locul/cadrul, ca vorbitor de engleză se descurcă onorabil în rol de american rătăcit într-o Europă de Est butaforică. Nu exagerează cu accentul străin (pre)fabricat, nu şarjează, rămâne mai mereu în apele teritoriale şi sigure ale limbii de împrumut. Sigur că din când în când unele cuvinte sună british, dar cine se mai împiedică de un astfel de amănunt?

5. Introducerea unui şlagăr din anii 80 (Breakfast in America - Supertramp) e o manevră facilă, artificială şi destul de departe de efectul scontat. Nu am nostalgizat, nu am plonjat mai uşor în poveste, nu am fredonat alături de protagonişti. Ca să parafrazez un vers din melodia în speţă, not much of a song in a not much of a movie. Tatăl fantomă e un fel de entertainment (vorba unuia dintre gangsteraşi) cu glazură groasă de poncif.

marți, 6 martie 2012

Un fel de exasperare

Sunt atât de mulţi idioţi şi snobi care mâzgălesc despre filme că pur şi foarte simplu spus mi se face greaţă. Pe ultimii i-am descoperit accidental într-o revistă de (pseudo?in?) cultură urbană (nu-i spun numele că nu merită, dar - spoiler alert - e acolo unde e oraşul).

luni, 5 martie 2012

Monday Monologues (LVII)


You pay me to go get guys like Wigand, to draw him out. To get him to trust us, to get him to go on television. I do. I deliver him. He sits. He talks. He violates his own fucking confidentiality agreement. And he's only the key witness in the biggest public health reform issue, maybe the biggest, most-expensive corporate-malfeasance case in U.S. history. And Jeffrey Wigand, who's out on a limb, does he go on television and tell the truth? Yes. Is it newsworthy? Yes. Are we gonna air it? Of course not. Why? Because he's not telling the truth? No. Because he is telling the truth. That's why we're not going to air it. And the more truth he tells, the worse it gets! (Al Pacino as Lowell Bergman in The Insider, dir. Michael Mann, 1999)

duminică, 4 martie 2012

Decalogul lui Abel. Ferrara.

Sistemul, industria, mogulii de la Hollywood, Matrixul, fabrica sau mai ştiu eu ce altă formă de establishment cinematografic american pe care am putea-o numi generic Cain nu l-au ucis pe Abel. Adevăratul rege al indie-ului trăieşte bine merci şi face filme în legea lui ghidându-se exclusiv după propriile-i principii (apucături). Ultimul - 4:44 Last Day on Earth - cu Willem Dafoe şi o mai veche pasiune de-a mea, Paz de la Huerta, va fi pus în circulaţie abia în 2013, deşi e gata de anul trecut.

Aşadar, nu-i uşor, o admite el însuşi („Being independent now is like being the loneliest man in the world”), însă după o vreme nu mai contează fiindcă avem nevoie de singurătate în aceeaşi măsură în care avem nevoie de ceilalţi (asta e de la mine). Nici unul dintre cele două moduri de a fi nu poate fi gândit şi înţeles fără registrul celuilalt. Orice prelungire abuzivă a singurătăţii (atâta timp cât nu eşti ascet sau sfânt) abrutizează/alienează. Orice exces de colectivitate - aşijderea.


Am divagat.

Doamnelor şi domnilor, decalogul lui (sau supravieţuitorului?) Abel. Ferrara. După ce citiţi, întrebaţi-vă cinstit câte filme de-ale lui aţi văzut şi dacă nu cumva e cazul să...

1. New game, new rules.
 2. Don’t be dependent on anyone.
3. Stay away from the factory.
4. All you need is a vision.
5. Just pick up the camera and go.
6. Shoot From Your Heart.
7. Get your shit together. No excuses.
8. The Internet is your best friend.
9. Avoid the spotlight.
10. There is only one language in cinema.

„Hitchcock said this to Truffaut back in the day. You know, when they scream in that shower they’re screaming in Tokyo the same way they’re screaming in Paris. It isn’t the language that’s making them scream. It’s not the words, man. It’s the pure cinema that is effective. And when you’re speaking with the images, and you’re putting those images together, they way they’re supposed to be put together, then you’re speaking the language. It doesn’t matter if you’re in Serbia, or in a fucking igloo with Eskimos. You’re speaking that one universal language, and that’s the language of the cinema. And that’s holy.” 

Dacă vreţi explicaţii (la fel de spumoase şi neprotocolare) şi pentru celelalte 9 puncte, please ride the wild wind and go where they are.

sâmbătă, 3 martie 2012