„The fundamental things apply as time goes by”

Rick's Cafe American. Casablanca. În barul acela se petrece episodul în care Ilsa (Ingrid Bergman) îl revede pe Rick pentru prima oarã după despărţirea lor pariziană. El e rigid şi pare şocat de reapariţia asta intempestivă. Se vede că e stăpânit de emoţii, însă încearcă să şi le dosească sub masca-rictus ce a devenit în timp trademark. Ea e aceeaşi dintotdeauna: un foc de gheaţă suspendat graţios între două stări de agregare antinomice. Dialogul se încheagă din inerţie, nu sunt singuri, dar e cumva protocolar, întemniţat pe teritoriul neutru al politeţii de circumstanţă. „Ultima oară ne-am văzut...”, zice ea, încercând să urnească discret lucrurile pe un făgaş mai familiar. Nu apucă să termine, mingea vine liftat, nici un bărbat cu mintea întreagă n-ar lăsa-o să cadă, şi vorbele ei sună firesc pe buzele lui: „La Belle Aurore”. „Ce drăguţ! Îţi aminteşti!”e replica-balon de oxigen, replierea îndărătul geamului de pe care promoroaca începe să se topească. Fireşte că îşi aduce aminte, cum ar fi putut să uite?, drept pentru care rãspunde,  sigur pe el şi pe situaţie, aparent impasibil: „O să ţin mereu minte ziua aia” (ziua în care nemţii au invadat Parisul). „Ţin minte fiecare amănunt. Nemţii purtau uniforme gri, tu erai în albastru”, continuă el şi tot schimbul ăsta de cuvinte, priviri electrizate şi emoţii sugrumate cu delicateţe e greu de comparat cu tot ce s-a mai făcut ulterior în filmele de gen (poate doar în In the Mood for Love să mai găsim ceva similar în intensitate şi magnetism).

Şi mai e un lucru ce leagă cele două filme: interludiile voluptuoase, spaţiile acelea în care nu se întâmplă nimic şi în care se întâmplă totul şi care ne duc dincolo de farmecul casant al tristeţii, de regretul languros sau de romanţiosul facil. În astfel de contexte, scenele de dragoste sunt inutile. Nu-i nevoie de ele, căci fiecare detaliu este intrinsec erotic.

Later edit: Astfel de momente mai putem găsi în unele filme de Hitchcock (de exemplu, splendida secvenţă din North by Northwest, cu Eva Marie Saint aprinzându-şi ţigara şi Cary Grant oferind focul, iar mâna ei întârziind pe mâna lui, filmată aşa cum o face Hitchcock, face implauzibilă orice situare a noastră într-un orizont de aşteptare clasic).