Jesus, Du weisst. Un pseudo(semi)documentar de Ulrich Seidl în care şase personaje sunt acompaniate de o cameră ce încearcă să păstreze distanţa faţă de ele într-un constant exerciţiu de obiectivare. Camera stă chiar la nivelul lor şi le priveşte în faţă, mereu de la aceeaşi distanţă, astfel încât să nu încurajeze nici identificarea spectatorului, dar nici repulsia. Sunt şase personaje privite nici de sus, nici de jos, terre-à-terre, ca în balet, urmărite orizontal, aşadar, în relaţia lor pe verticală cu Dumnezeu. Am fost tentat să spun a la Pirandello, şase personaje în căutarea Creatorului, numai că aici nu e cazul, fiindcă problema asta e rezolvată de multă vreme. Au credinţă (catolici practicanţi) şi, în consecinţă, o formă foarte personală de comunicare cu divinitatea. Acolo unde există, crizele lor sunt mai curând de identitate decât spirituale.
Aş vrea, de pildă, s-o auziţi (şi să nu râdeţi de ea!) pe femeia care, excedată de teleobsesiile soţului bolnav (musulman) îşi împărtăşeşte sub formă de rugăciune, obida: „Trimite-le, Doamne, Duhul Tău Sfânt producătorilor ca să renunţe la emisiune!” Sau, cam din acelaşi registru, pe cea care-l ţine la curent pe Iisus, ca pe un complice, cu ultimele ei manevre din războiul total care este viaţa ei conjugală (are un soţ muieratic împotriva căruia ticluieşte planuri de răzbunare în limitele aprobării tacite ale celui de sus). Dar în primul rând aş vrea să simţiţi cum creşte filmul, cum depăşeşte domol nivelul unei parade de ciudaţi şi însoţeşte cu loialitate şi răbdare, sufletele astea frământate, pe un front pe care nici comedia, nici psihologia nu-l mai pot acoperi. Nu-i nici o ironie aici: vorba aceluiaşi Pirandello pomenit mai sus: aşa e (dacă vi se pare).