Crampe și avataruri cinefile

Ori de câte ori văd filme din anii '30 -'40 mă încearcă o ciudată senzație de disconfort. Nu din cauza filmelor. Filmele sunt bune, foarte bune chiar, mai bune în orice caz decât multe din producțiile contemporane. Cauza e alta și ar putea fi verbalizată așa: contactul cu o lume dacă nu dispărută, oricum aproape extinctă. Gândiți-vă o clipă doar: nu numai că locurile au o cu totul altă înfățișare acum, asta hai să zicem că poate fi pusă pe seama inevitabilului progres sau a diverselor calamități naturale ori istorice, dar oamenii aceia, actorii aceia, atât de expresivi și frumoși în haloul alb-negru care înveșmânta pelicula pe-atunci, ei bine, actorii aceia nu mai sunt. Până și copiii care apar acolo e posibil să fi murit sau să se zbată în decrepitudine.

Această întâlnire mie îmi dă frisoane (dacă spun că am și noduri în gât mă veți considera peste măsură de sensibil? nevermind!). De multe ori fac freeze pe unele cadre, în general chipuri de actori/actrițe, și las așa minute în șir. Întunericul camerei e iradiat firav de albul unei figuri, înconjurată și aceasta, la rândul ei, de firave sau grele umbre de catran. Privesc, cum ar zice Arghezi, la un "ștergar cu brâie de lumină" și în toată această stare de interval, între două lumi(ni) întretăiate, singura ființă vie sunt eu, încercând să acopăr cu gândul mejdina temporală care ne desparte. Gândul nu se sparie, vorba cuiva, gândul își vede de treaba lui, nici eu nu pot spune că sunt speriat, ci cotropit de un hipnotic amestec de bucurie și tristețe. Nedecantabil, bizar incofortabil, dens... Life & afterlife through the lens.

Am găsit pe net descrierea unei experiențe oarecum similare, însă mult mai bine articulată. Autorul e Ray Bradbury, care, în 1967, în urma "revizitării" unui clasic, mulțumea practic celor din American Society of Cinematographers pentru felul în care au îngrijit (puteți citi și deturnat, dacă nu cumva returnat) invenția fraților Lumiere (nu-i pomenește, dar nu poți să nu te gândești, în primul rând și, în cazul acestui post, în ultimul, la ei).

I had a wonderful experience three or four weeks ago that I want to tell you about. I went to the Los Feliz Theatre to see a revival of George Cukor’s Dinner at Eight. My wife and I just wandered into the theatre by accident because we couldn’t get into various other shows around town. I said, “I haven’t seen this film since I was 12 years old. Let’s go in and see it again.” We went in and sat there with a bunch of teenage kids and guys and girls in their twenties, who didn’t know Marie Dressler from the side of a barn, who hadn’t seen Lionel Barrymore or John Barrymore, or Billie Burke in their heydays.

I was in tears by the end of the evening, because, when Billie Burke finished the great scene where she’s mad at the whole world - upset because the food hasn’t been prepared right for the dinner that night, when she finishes her big tirade which ran two minutes in the middle of the film - this audience of teenagers - to a person - broke into applause for this tour-de-force. My hair stood up on the back of my head, and I thought “A thousand years from tonight, the work you people did and that she did and all the people in this industry do will be immortal.” You are all immortal. You have beat death at the game because that scene is going to be repeated a thousand years from tonight and ten thousand years from tonight - and there’ll be other teenagers who don’t know any of you from Adam, but they’re going to break into applause because of something excellent you did once in your life, maybe—or twice, or three times when you had the breaks, and you had a good director, and you had the decent script, and you had these actors working for you and that magical thing happened. So I sat there and I broke into tears. I thought: “everyone in that film has been dead for 20 or 30 years. Marie Dressler died in 1934—but she is still alive!” 

This is the science-fictional business you are all tied into. You’re really tacked onto the future - like it or not—so you’re going to be changing people 100 years from tonight and 500 years from tonight and a thousand years from tomorrow noon. That’s the kind of business you’re in and I’d like to remind you of that, because you’ve been downgraded so often. I’ve been downgraded because of my love for what you do—but I won’t have it because it does work even once in a while - and we all know the moments when it works. So my evening at the Los Feliz was great - we came out and all those people were living that we had seen!