Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 28 februarie 2013

Cvasimilitudini (LII): Double H (sau unde se întâlnesc discipolul şi maestrul)

Pe terenul suspansului paroxistic şi-al naturalismului visceral, insuportabil.

Hitchcock. „Always make the audience suffer as much as possible.”

Screenshot from Psycho (dir. Alfred Hitchcock/1960)

Haneke: „The ideal film scene should force the spectator to look away.”

Screenshot from Amour (dir. Michael Haneke/2012)

miercuri, 27 februarie 2013

Trei mituri americane fondatoare, o singură personificare:

Daniel Day-Lewis. Un actor european. Britanic. Irlandez. Şi o troică regizorală transetnică de pus în ramă: Mann - Scorsese - Spielberg. Fără pretenţia de a reinventa roata şi în acelaşi timp fără a simplifica excesiv lucrurile se poate spune, totuşi, că asta e, în esenţă, America!

The Last of the Mohicans (1992)

Gangs of New York (2002)

Lincoln (2012)

După cum se poate vedea, câte un rol de genul ăsta la zece ani. Pentru Lincon a fost răsplătit cu un Oscar, al treilea din carieră, performanţă deocamdată singulară la secţiunea rol principal masculin. La feminin, ştacheta e şi mai sus, Katharine Hepburn fiind deţinătoarea a patru statuete (1934, 1968, 1969, 1982)!

luni, 25 februarie 2013

[Update] Prono-stick: Unchiul Oscar şi Tanti Mov (ediţia 2013)

Chiar dacă îmi era destul de limpede că „Argo să te spargo”, un film bănăluţ despre o situaţie excepţională (sechestrarea unor diplomaţi americani în timpul revoluţiei din Iran, din 1980, şi extragerea lor de-acolo, via mână lungă a CIA, deghizaţi în cineaşti), va primi Oscarul pentru Best Motion Picture of the Year, tot pot spune că evenimentul mi-a stricat planurile de „primă pagină”. Mai precis, sperând eu magic la o răsucire de situaţie, pregătisem o fotografie şi un titlu pentru cazul în care Lincoln ar fi ieşit marele câştigător la proaspăt repauzata ediţie a Oscarurilor. N-a fost să fie, dar fotografia tot o public! Pour la beauté du geste...

credit foto: http://images.google.com/hosted/life

În materie de prono-stick-uri, am înregistrat un scor mai bun ca în alţi ani (7-5), dar se impun două precizări: 1. am dat chix în special la secţiunile tehnice şi 2. găsesc abominabilă desemnarea lui Ang Lee ca Best Director pentru Life of Pi. Dacă vreţi neapărat să-mi verificaţi isprava, postul anterior vă aşteaptă (am marcat rateurile ca atare) deşi cred că mult mai interesantă e lista completă a câştigătorilor (după chipul, mintea şi asemănarea votanţilor). The whole shebang, cum ar veni.

Şi în timp ce eu prestam live sleeping, cel mai sever, dogmatic şi astuţios eagle eye cherry al blogului (în sensul că vânează la sânge fieştece virguliţă sau accent scăpate aiurea sau scăpate de tot, cerându-mi apoi note explicative), l-am numit aici pe V (V for Vendetta), cel mai amic cinefil dintre prieteni şi cel mai prieten dintre amicii cinefili, se ocupa cu live messaging-ul (pe mess). Din motivul obiectiv expus mai sus, n-am putut să-i ţin hangul, însă postez monologul lui ca atare fiindcă e mai bun decât şase gale Oscar făcute grămadă.

„Ca-vit Lecter
Ang Lee pentru un fan Wong Kar Wai ca tine must be such a pain in the ass
oricum, la Oscăruiala din noaptea asta eu am avut alte dileme
cum ar fi: de ce a venit schioapa pe scena si reeking of sexual discharge Kristen Stewart
sau care ar fi fost sansele sa se dea doua Oscaruri pentru cacat de sound editing catre 3 persoane blonde cu parul lung, dintre care 2 erau barbati
parca erau clone tustrei... brrr!
dar faptul ca Jennifer Lawrence a matrasit-o pe a ta Chastain
e un fel de victorie a filmelor pe care eu le vad
asupra filmelor despre care tu scrii [Spot on, boy!]
daca tii minte, era singurul meu pariu despre Oscaruri, lasat tie pe mess 
o actrita care reuseste sa se bucure intr-o emisiune TV
ca l-au prins si ucis pe Obama
in locul lui Osama :)))
merita sa o faca praf pe cea care l-a urmarit pe cel din urma
sincer, ca persoana e... non grata, dar in Silver piece of shit m-a convins
poate pana la vara vezi si tu filmul ala... [L-am văzut, chico, l-am văzut, dar nu scriu despre tot ce văd din varii motive] 
hai ca acuma anunta cel mai bun film: ARGO fuck each other, alegerea mea fuse si ghiceala ta! 
merita sa-i vezi pe scena oscarizati simultan pe cei doi barbosi sexosi, Affleck si Clooney,

P.S.: nu pot sa nu ma amuz de Life of Piss vazuta acuma prin perspectiva ta... :D 

Caveat emptor!”

duminică, 24 februarie 2013

Prono-stick: Unchiul Oscar şi Tanti Mov (ediţia 2013)

Din capul (spart) al locului: predicţiile pe care le voi face sunt pe marfa clientului. Dacă ar fi fost după mine (sau după alte reguli), altele ar fi fost nominalizările, deci altele şi pronosticurile. Recte, câştigătorii!

Ceremonia decernării desuetelor statuete va începe la 3.00 AM (ora României) şi va fi transmisă live de HBO. Pentru cei care n-au posibilitatea asta, există internetul şi toate năzdrăvăniile aferente.

N.B.: Nu am făcut predicţii la toate categoriile! Mi-am exersat talentul doar pe cele mai importante sau care mi s-au părut mai ofertante...

Best Picture

Cine va câştiga: Argo
Cine aş vrea eu să câştige: Beasts of the Southern Wild (sau Amour)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Zero Dark Thirty
Cine a fost lăsat pe dinafară (Rainy Dog): The Master & Moonrise Kingdom
Cine a câştigat în 1980 (anul în care se întâmplă povestea din Argo): Ordinary People

Directing

Cine va câştiga: Steven Spielberg (Lincoln) Ang Lee (Life of Pi)
Cine aş vrea eu să câştige: Michael Haneke (Amour)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Ang Lee (Life of Pi)
Rainy Dogs: Paul Thomas Anderson (The Master) & Wes Anderson (Moonrise Kingdom)
Când ar fi trebuit să câştige Spielberg, dar a fost trimis la plimbare: 2006 (pentru Munich/2005) 

Make-up and Hairstyling

Cine va câştiga: trupa care a lucrat la The Hobbit: An Unexpected Journey Les Misérables
Cine aş vrea eu să câştige: nu prea mă interesează
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: -
Cine a câştigat în 1969 un Oscar onorific „for his outstanding make-up achievement in the movie”: John Chambers (Planet of the Apes/1968). E unul şi acelaşi cu omul care va avea un rol esenţial în povestea (reală) din Argo, unde personajul său va fi interpretat de... John Goodman!

Actor (in a Leading Role)

Cine va câştiga: Daniel Day-Lewis (Lincoln)
Cine aş vrea eu să câştige: Joaquin Phoenix (The Master)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Hugh Jackman (Les Misérables)
Rainy Dogs: John Hawkes (The Sessions) & Denis Lavant (Holy Motors)
Cine a câştigat în 1990: Daniel Day-Lewis (pentru My Left Foot/1989)

Actress (in a Leading Role)


Cine va câştiga: Jessica Chastain (Zero Dark Thirty) Jennifer Lawrence (Silver Linings Playbook)
Cine aş vrea eu să câştige: Emmanuelle Riva (Amour) sau Quvenzhané Wallis (Beasts of the Southern Wild)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Naomi Watts (The Impossible)
Rainy Dog: Rachel Weisz (The Deep Blue Sea)
Cine a câştigat în 2003 (anul în care s-a născut Quvenzhané Wallis, cea mai tânără nominalizată so far): Renée Zellweger (pentru Cold Mountain/2002)

Actor (in a Supporting Role)

Cine va câştiga: Christoph Waltz (Django Unchained)
Cine aş vrea eu să câştige: Ch. Waltz sau Philip Seymour Hoffman (The Master)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Robert De Niro (Silver Linings Playbook)
Rainy Dogs: Garrett Hedlund (On the Road), John Goodman (aveau de unde alege: Flight sau Argo) şi Javier Bardem (Skyfall)
Cine a câştigat în 1975: Robert De Niro (pentru The Godfather: Part II/1974)

Actress (in a Supporting Role)

Cine va câştiga: Anne Hathaway (Les Misérables)
Cine aş vrea eu să câştige: Amy Adams (The Master)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: nu e cazul
Rainy Dog: Doona Bae (Cloud Atlas)
Cine a câştigat în 1936 (primul an în care s-a acordat acest premiu): Gale Sondergaard (pentru Anthony Adverse)

Cinematography


Cine va câştiga: Janusz Kaminski (Lincoln) Claudio Miranda (Life of Pi)
Cine aş vrea eu să câştige: Roger Deakins (Skyfall)
Ce nominalizare n-ar fi trebuit făcută nici sub tortură: Seamus McGarvey (Anna Karenina)
Rainy Dog: Mihai Mălaimare Jr. (The Master)
Cine a câştigat în 1949 (anul naşterii lui Roger Deakins, directorul de imagine cu cele mai multe nominalizări - 10 - şi nici o statuetă primită): Winton C. Hoch (She Wore a Yellow Ribbon)

Undisputed winners: Quentin Tarantino la categoria Writing - Original Screenplay, Skyfall din acelaşi film, interpretat de Adele (cu accentul ei vulgar, detectabil mai ales când vorbeşte) la categoria Music - Original Song, Paco Delgado (Les Misérables)* la categoria Costume Design şi Amour la Foreign Language Film.

Best case scenario: Oscar pentru No (dir. Pablo Larrain) la Foreign Language Film şi automat culoar pentru Amour la Best Picture plus Haneke la Directing (regie)!

Most outrageous snub: (după The Master) The Imposter la categoria Documentary Feature.

* Jacqueline Durran (Anna Karenina)

vineri, 22 februarie 2013

Zero Dark Thirty: Maximum Light Propaganda

Caveat lector: Zero Dark Thirty este un film ce tratează propagandistic anihilarea lui bin Laden, unul din duşmanii de serviciu ai SUA (iar SUA au nevoie în permanenţă de astfel de inamici din motive de legitimare). Că producţia e deghizată parţial în documentar cvasijurnalistic n-ar trebui să mire: formula asta de instrumentare a unui subiect a devenit leitmotiv pentru Kathryn Bigelow, Hurt Locker fiind incipitul. Acolo avem povestea unui soldat american anonim care face din război, mă rog, din jobul său în război (dezamorsarea bombelor), însăşi raţiunea sa de a fi.  

Zero Dark Thirty, în schimb, ţinteşte mai sus şi spune/scrie cronica mai mult lăbărţată decât romanţată a capturării lui bin Laden. Similitudinile merg mai departe: şi aici perspectiva e unilaterală. Tot ce vedem, vedem prin ochii unui ofiţer CIA - o femeie - care-şi dedică în întregime timpul şi resursele îndeplinirii misiunii ostăşeşti, una pe care, aşa cum deseori suntem lăsaţi să înţelegem, doar ea se mai încăpăţânează s-o continue. Într-un sens superior, ambele naraţiuni vorbesc despre obsesie ca factor motivaţional, dar dispozitivul de prindere tot maniheist rămâne: obsedaţii binelui împotiva celor obsedaţi de a face rău!   


Tema îi este foarte dragă şi lui Eastwood şi e vizibilă mai ales în filmele sale din perioada de glorie. În paranteză fie spus, nu mi-explic cum a reuşit să rateze acest subiect: i se potrivea la fix. Maya (Jessica Chastain), eroina de care suntem oarecum obligaţi să ne ataşăm, e plămădită din acelaşi aluat (sau pe acelaşi tipar): pistolarul singuratic cu trecut tulbure și viitor vag, incert. E „bărbatul fără nume”, tipologie aplicabilă rolurilor făcute de Clint Eastwood în western-urile anilor 70, doar că întruchipat de o femeie la vreo 30-35 de ani, care-şi adună potera, porneşte în sălbăticie şi ucide băieţii răi. Foarte important: se întâmplă uneori să mai şi plângă. Puţin! E om, nu stâncă incasabilă ca reperul Eastwood. Apoi iese din scenă, dispare, în aceeaşi ceaţă din care s-a întrupat, iar în urma C-130-ului cu care pleacă te-aştepţi, parcă, să auzi pe cineva strigând: „Shane! Come back!  

În realitate, capturarea unui terorist de calibrul (în opinia mea, supradimensionat) lui Osama bL înseamnă ceva mai mult decât lupta înverşunată a unui cowboy căpos! Teoria spune că o vânătoare de 10 ani, cât a durat cea despre care ni se povesteşte în film, implică sute de oameni în teren şi un nucleu decizional mai consisten. Şi că efortul de a găsi un astfel de ipochimen cameleonic este mai degrabă rezultatul muncii de echipă, decât al intuițiilor individuale scăpărătoare. Asta dacă e să ne raportăm la realitatea pe care filmul insinuează că ar reproduce-o!


S-a făcut multă vâlvă în jurul acestui Zero Dark Thirty pe mai multe paliere. S-a spus că scenariul lui Mark Boal foloseşte informaţii vitale din dosarele CIA. Mare brânză! Practic, tot ce este digitalizat este virtual public. E doar o chestiune de timp şi de agendă (politică). S-a mai spus că face apologia torturii şi că scenele respective sunt insuportabile. Oh really? Sunt sute de alte producţii care abuzează de tortură ca derivat al violenţei şi nimeni nu s-a repezit asupra lor să le înfiereze. Şi oricum nu despre includerea acestor secvenţe ar trebui să se vorbească şi nu asta ar fi trebuit condamnat, asta e doar ipocrizie! Discuţia ar fi mult mai amplă şi ar merita purtată din perspectivă juridică: cum a ajuns tortura - pentru jandarmul democraţiei universale - o formă instituţionalizată de a obţine informaţii într-o anchetă?

Din punctul meu de vedere însă, o astfel de abordare e pierdere de vreme şi ar însemna înzestrarea filmului cu valenţe pe care nu le are (şi nici nu s-a dorit a le avea). Nu chestionarea cu privire la fundamentele dreptului, moralei şi politicii Statului american modern e miza! Bigelow nu are astfel de ambiţii, nu e interesată, de pildă, de realismul legal sau de tratarea jurisprudenţei ca ştiinţă exactă, precum teoreticienii din Critical Legal Studies.

În Three Kings (1999), David O. Russell devoalează o parte din mecanismele prin care un alt fost duşman de serviciu, Saddam Hussein, zdrobeşte revolta populaţiei kurde din Irak, revoltă încurajată şi susţinută de americani. Nu până la capăt, însă! La un moment dat kurzii au fost abandonaţi, iar Saddam a rezolvat problema aşa cum a ştiut el mai bine. În acest context e plasată acţiunea şi în acest context îl vedem pe Mark Wahlberg înghiţind petrol cu forţa. O metaforă validă cu trimitere la dependenţa americanilor de petrolul din surse externe şi, desigur, o formă de tortură. Prin comparaţie, Three Kings e mult mai complex şi problematizează la un nivel inaccesibil pentru Zero Dark Thirty. De exemplu, odată ce se plictiseşte de „adăpat” prizonieri arabi, torţionarul ce ne este arătat mereu prin opozabilitate cu Maya se reîntoarce pur şi simplu la munca de birou în Washington. Nu vom mai auzi ceva despre el. Cum nu vom auzi nimic nici despre reacţia Pakistanului faţă de atacul CIA asupra unui obiectiv aflat pe teritoriul său.

Ergo: Indiferent de intenţiile iniţiale, Zero Dark Thirty se concentrează asupra unui singur lucru: impunerea în mentalul colectiv a unei versiuni convenabile despre un eveniment cu puternică încărcătură simbolică, istoricizarea acelui eveniment prin mijloace propagandistice! Nu mai contează că în subsidiar suntem lăsaţi să înţelegem că tortura e un instrument al răzbunării justificate, un instrument „bun” sau, cu vorbele lui Walter Benjamin din a sa Critică a violenţei, un produs natural: „În concepţia dreptului natural (care a servit ca fundament ideologic Terorii în Revoluţia Franceză), violenţa este un produs natural, asemeni materiei prime, a cărui utilizare nu pune nici un fel de problemă, decât în cazul în care violenţa este folosită abuziv în scopuri injuste.” Însă cum spuneam, e prea mult să cerem aici rafinament şi subtilitate în mânuirea unor concepte de filosofie a dreptului. În filmul ex-doamnei Cameron, tortura e strict mijloc diegetic (cam ca la Tarantino): hrană pentru creierul nostru reptilian.

Vă propun un (contra)exerciţiu de imaginaţie: peste câteva sute de ani, într-un posibil viitor distopic în care ordinea social-politică pe planetă ar putea fi alta, de pildă islamică, Bigelow va fi considerată versiunea americană a lui Leni Riefenstahl, slujitoare când pe şest, când la vedere, a unui regim opresiv care a comis crime împotriva umanităţii.

joi, 21 februarie 2013

Flight: drama unui erou alcoolic

De mâine, în cinematografe. Oscar timing, cică!

Flight e filmul care i-a adus lui Denzel Washington a cincea nominalizare la Oscarul pentru rol masculin principal (mai are două şi la supporting). Jumătate live action (conţine, de altfel, una dintre cele mai bune şi inventive şi credibile scene de profil din ultimii doi-trei ani), jumătate rehab drama, Flight pivotează mereu pe muchie, în buna tradiţie a unui gender-bending în care Robert Zemeckis, renumit îndeobşte pentru Forrest Gump, excelează.  Pentru cei interesaţi, review-ul in extenso e aici.

P.S.: Din cele 7 nominalizări la Oscar (5+2), Denzel s-a ales cu două statuete (una la fiecare categorie).

luni, 18 februarie 2013

Berlinala de sub pleoapă (V) [epilog]

În 1993, borna temporală pe care Letiţia a atins-o în cinevoiajul ei cu crono-cupeul, doi cineaşti români au răzbătut în selecţia Berlinalei: Daneliuc Mircea (cu Patul conjugal) în competiţie şi Gulea Stere (cu Vulpe vânător) în Panorama. Micro-disclaimer: i-am strigat ca la catalog pentru că mi se pare funny formula!

Cloroticul potenţial absurd-erotic al filmului în care Coca Bloos recurge la un fel de bungee jumping de pe dulap pentru a avorta a fost ignorat de juriul condus de Frank Beyer (unul din cei mai interesanţi regizori est-germani). Cam la fel s-a întâmplat şi cu restul peliculelor provenind din ţările fostului bloc comunist! Se poate spune că în acea perioadă festivalul se cam săturase de Estul Europei, dovadă palmaresul în care doar Kusturica îşi găsise loc, dar şi el cu un film făcut în State, Arizona Dream. Altfel spus, direcţia era clar mainstream cu Hollywoodul azimut imuabil: „Urşii” petru interpretare s-au dus la Michelle Pfeiffer pentru un rol de care nu-şi mai aduce aminte nimeni în filmul Love Field, respectiv la Denzel Washington care rupea lanţul în Malcolm X! Cireaşa de pe tort a fost un Golden Bear (decernat ex-aequo) pentru The Wedding Banquet al lui Ang Lee, nimic mai mult decât apă de trandafri după reţetă hollywoodiană (citiţi review-ul şi vă veţi convinge).

Cu totul altfel stau lucrurile după 20 de ani! Recent încheiata ediţie reconfirmă revenirea la Estul Europei şi socio-convulsiile/nevrozele sale! E o destinaţie pe care o gratifică di granda: Ursul de Aur unui film românesc, un Urs de Argint pentru un film bosniac, premiul pentru interpretare „unui ţigan din Bosnia, care nu-i actor profesionist, e ţigan şi-atât” (citat din Radu Banciu, care aseară, pe B1, din „tâmpenie”, „mizerie” şi „porcărie” n-a scos filmul lui Netzer; zicea că l-a văzut, dar tare mă îndoiesc)!

Ceea ce urmează e un foarte inspirat PS trimis de Letiţia, imediat după racordarea la prezent. În mod normal, locul lui era la coada acestui text, însă fiindcă se leagă perfect de paragraful anterior here it is: „Dupa discursul Adei Solomon mi-am dat seama de o chestie: toate filmele pe care le-am vazut la Berlinala din 93 au fost exclusiv cu barbati in rolurile principale - geniali, congeniali sau mai putini geniali -, si ca poate astia 20 de ani intre festivaluri au consolidat, incetisor, pozitia femeii.

***********************************************************************************************************

Şi-acum, după tot acest preambul, ultimele notiţe de le Berlinala din 93. Frecvenţa pe care am comunicat a fost rezonabilă, paraziţi puţini, mai degrabă microbi, aşa că şi aceste din urmă relatări îşi păstrează farmecul intact.


«Impresiile astea ar trebui sa vina la pachet cu invitatia urmatoare: „Kids, don't try this at home“. Zic asta pentru ca dincolo de un exercitiu de exprimare, efortul de a decodifica limbajul proaspat iesit din comunism (deci nu inca eliberat de figuri de stil aproape nedecriptabile) sau acela de a incerca sa vad dincolo de inserturile comerciale care vand filmul unui public imberb (in cazul productiilor americane), m-au facut sa ma simt inadecvat echipata pentru sarcina asta.

Gorilla Bathes at Noon (dir. Dusan Makavejev) mi-a parut un cantec sinistru creat spontan la cadarea comunismului. Nu stiu daca a fost vreodata in terminologia subversiva, dar pentru mine Lazutkin a fost de la inceput (de cand zice, cu candoare, muscand dintr-un mar, „I just love fruit”), gorila: un maior al Armatei Rosii, ramas singur dupa caderea zidului, „abandonat” de colegii sai, dar, mai degraba, atat de ingenuu incat nu a indraznit (sau dorit?) sa plece. fara ordine clare de mai sus, din Berlinul eliberat.

El traieste intr-un fel de purgatoriu, dormind pe unde apuca, furand fructe de la animalele de la zoo, gata sa se imprieteneasca cu oricine, iar actiunea e plina de absurd, de intamplari comice si suprarealiste, de la fapte spontan-eroice pana la intamplari tragi-comice (escaladarea statuii lui Lenin pentru a o curata de vopsea). E un fel de marioneta intr-o lume care joaca dupa alte reguli decat cele pe care le cunoaste, dar asta nu-i schimba directia si nici sensul interior. Weltanshauung-ul sau e atat de interconectat la comunism incat, ajuns intr-un fel de lume interlopa unde o cunoaste pe Miki Miki, aceasta ii apare in vis drept Lenin care ii croseteaza ciorapi de lana!


Un complot sau un compot post-comunist, in film apar si secvente din Caderea Berlinului (1949) si imagini documentare de la dezmembrarea unei statui a lui Lenin din Berlin, iar vocea de la final, interventia directa a regizorului, atat de Welles-iana, consolideaza impresia generata de-a lungul fimului: totul este o farsa. Mai ramane doar sa decida, privitorul, ce anume vrea sa considere a fi farsa.

Wittgenstein, in schimb, nu e o gorila, e un rinocer. Nicidecum iepurele-rata. Prea mult din omul care poate a fost, poate nu a fost Wittgenstein, apare in filmul lui Derek Jarman si e la fel de mult produsul imaginatiei si al interpretarilor regizorului pe cat e Mr. Green, martianul verde cu care Wittgenstein cel mic, din film, poarta discutii despre logica.


La inceput, lucrurile sunt expuse sa para drept ceea ce apar [(sic) cand micul Wittgenstein isi descrie familia aristocratica si dominatoare, toti sunt imbracati in togi romane], dar gonesc spre un derizoriu fortat, derizoriu despre care am senzatia ca cineva din spatele filmului asta si-ar fi dorit sa fie perceput ca un fel de glorie a omului. Cu toate astea, nu e un film biografic ci mai mult un eseu, o interpretare a unei interpretari de viata, mai ales ca vizual pare sa se alinieze cumva, sa sustina filosofia lui Wittgenstein (asa cum e rezumata in film): scene scurte, hiper-ornamentate, pe un fundal negru, teatral, desprins de lumea reala.

 (E ea, e Tilda! - in rolul Ottolinei Morrell) 

Asa cum zice Johnny (iubitul lui Wittgenstein din film), referindu-se la filmul din film, pe care il vad impreuna: „There is no plot”. Afirmatia poate fi fara probleme extinsa catre filmul pe care il vedem si apoi, de mine, catre Gorilla Bathes at Noon. Nu incerc sa simplific nici unul din cele doua filme prin a le infunda in acelasi borcan pentru ca nu aveam decat o eticheta, dar cred ca ambele sunt mai usor de apreciat odata ce asteptarile sunt directionate astfel. Ca sa-l parafrazez pe Wittgenstein si sa inchei cu un fel de harakiri: „About art it is hard to say anything as good as saying nothing.” (Letiţia)

duminică, 17 februarie 2013

Berlinalles gute (IV): The Grandmaster (de Wong Kar Wai)

Acum că lucrurile sunt clare, iar Berlinala 2013 e filă de istorie, una în care un film românesc şi-a câştigat o poziţie privilegiată - repet pentru cei care au deschis laptopurile/tabletele mai târziu: Poziţia copilului de C.P. Netzer a primit Ursul de Aur - ne putem vedea liniştiţi de treburile noastre şi de filme care au făcut mai puţine valuri chiar dacă sunt semnate de somităţi precum Wong Kar Wai, Gus van Sant sau Steven Soderbergh! Să luăm, de pildă, The Grandmaster, come back-ul lui WKW, proiectat chiar în deschiderea festivalului, dar în afara competiţiei, regizorul fiind şi preşedintele juriului! A fost aşteptat şi primit cu surle şi trâmbiţe pentru a fi tratat post festum cu suliţe critice, trâmbe şi priviri strâmbe... 

- credit imagini: The Grandmaster (fb page) -

Iată ce au notat (cu multă gentileţe, totuşi!) Simon Born şi Dennis Vetter, trimişii Negativ-Film la festival (ca de obicei, traducerea din germană şi adaptarea, Ciprian David):

«În scris, explică Ip Man, Kung Fu se compune din două grafeme: unul e vertical, celălalt orizontal. Pierzi la pământ şi câştigi în picioare. Pe cât de simplă şi concisă e filosofia lui, pe atât de minuţios e transpusă vizual în filmul lui Wong Kar Wai. Imagini bidimensionale, montate în succesiuni rapide, o sumedenie de close-up-uri supraimprimate pe fundaluri pierdute în ceaţă, lipsite de contur sau de culoare. Chipuri, mâini şi picioare sunt prinse într-un dans ritmat de mişcările fine din Kung Fu. Ne dăm seama destul de repede că The Grandmaster are un aer clasic şi că e mult mai previzibil decât eposul wu-xia Ashes of Time


Un pic mai la vale remarcăm că alături de cele două componente ale filosofei lui Ip Man mai există una, probabil cea mai importantă: temporalitatea. Între noi fie vorba, nu există cadru care să nu fie în slow motion sau care să nu conţină timpi morţi! Totuşi, la nivel stilistic, repertoriul e deja cunoscut din celelalte filme ale lui Wong Kar Wai şi destul de redus, chestiune care denotă o abordare oarecum neinspirată a timpului. Protagoniştii funcţionează ca nişte actori care îşi amintesc fizic un episod istoric alterat de trecerea timpului, servit uneori în blocuri mai mult sau mai putin coerente din punct de vedere al conţinutului şi presărat cu fraze filosofice scoase parcă din fortune cookies. Mai mult, totul stă sub semnul predestinării: nu există luptă în film al cărei deznodământ să nu fie pecetluit dinainte!


În loc de a ne transporta în trecut (ca şi cum acesta s-ar derula în faţa ochilor noştri ca prezent) The Grandmaster ne oferă trecutul, redus din punct de vedere al conţinutului şi servit în imagini copleşitoare, dar la rece, în prezent. Ar putea suna dur, însă Wong Kar Wai, el însuşi un Maestru pentru câteva cohorte de cineaşti, nu are sau a pierdut sensul prezentului. Astfel ar putea fi rezumat modul în care acest film a fost primit de criticii germani.

Prin alte părţi, lucrurile stau altfel: „Venturing into fresh creative terrain without relinquishing his familiar themes and stylistic flourishes, Hong Kong auteur Wong Kar Wai exceeds expectations with THE GRANDMASTER, fashioning a 1930s action saga into a refined piece of commercial filmmaking. Boasting one of the most propulsive yet ethereal realizations of authentic martial arts onscreen, as well as a merging of physicality and philosophy not attained in Chinese cinema since King Hu’s masterpieces, the hotly anticipated pic is sure to win new converts from the genre camp. Wong’s Eurocentric arthouse disciples, however, may not be completely in tune with the film’s more traditional storytelling and occasionally long-winded technical exposition.“ (Maggie Lee/Variety)

Pentru a nu relua cu alte cuvinte ce au spus alţii, ce ziceţi de această analogie: Wong Kar Wai este un Tim Burton asiatic. O comparaţie care, la prima vedere, pare trasă de păr (luând în considerare background-ul şi playground-ul lor). Totuşi, felul lor de a privi lumea, de a căuta şi de a găsi o identitate mizând pe opulenţa imaginii, resemnificarea individualităţii şi a originalităţii în ultimă instanţă, sunt elemente care îi apropie.


Ambii regizori operează cu o gramatică vizuală a citatelor, a ironiei, a neconcordanţelor şi a codării multiple a imaginilor. Ansambluri de semne din cinema, televiziune, publicitate etc. formează un câmp de tensiune între prezent şi trecut şi ne povestesc despre singurătate, alienare sau dragoste. Pe lângă look-ul eclatant un rol important îl are şi colaborarea repetată cu aceiaşi actori (Johnny Depp/Tony Leung) sau compozitori (Danny Elfman/Frankie Chan, Shigeru Umebayashi) [şi parţial, directori de imagine: Philippe Rousselot/Christopher Doyle - s.m.].

Şi totuşi, pe cât de asemănătoare mijloacele, pe atât de diferite rezultatele. Personajele lui Wong Kar Wai transcend spaţiu, timp şi conştiinţă în căutarea unei identităţi a Hong-Kong-ului, undeva în fricţiunea dintre modernitate, vest şi est, avangardă şi mainstream. Burton, pe de altă parte, îşi plasează personajele în conflict cu societatea, dar întoarce rolurile clasice pe dos: binele devine rău, normalul anormal ş.a.m.d. Ambii regizori optează pentru vizual pentru a-şi expune tezele şi ambii refuză obiectivitatea sau spaţiile neutre. Ce oferă în schimb sunt stările generate de imagini (prin mişcarea camerei, prin ton, prin culori sau decoruri).


The Grandmaster trădează o anumită oboseală artistică a autorului său (vizbilă, de altfel, şi la Burton). Ceea ce era considerat iconoclast în operele lor e acum rutină, elementul-surpriză s-a transformat într-o carte de vizită a previzibilului. Lumile lor aparte au devenit de mult ale noastre. Şi, în timp ce ambii îşi împodobesc construcţiile cu brizbrizuri digitale, noi ne plictisim. Caz clasic de efect pervers: urmărirea consecventă a unui vizionarism cinematic insular le-a transformat identitatea artistică în temniţă. Şi fiindcă în exterior nu există scăpare, amândoi au încercat să evadeze spre înlăuntru, în propria fantezie, prin suprastilizarea esteticii.

La fel ca Alice in Wonderland sau Dark Shadows, nici The Grandmaster nu a avut vreo şansă în faţa criticilor. Nu pentru că amprenta autorilor e prea vagă, ci tocmai pentru că e prea abundentă. O teză probabil nu prea optimistă, dar care lasă speranţa unei implozii, a unui nou început, cândva!»

sâmbătă, 16 februarie 2013

One step forward: încă un premiu major pentru o cinematografie abulică

Mi-aduc aminte ca acum: când scriam de Medalia de onoare că e un film de toată isprava am fost luat la trei păzeşte şi privit cu destulă reticenţă de diverşi băgători de seamă, dar şi de voci avizate! Cum adică laud un film „aşa şi-aşa”, dar tratez ireverenţios un film - în opinia mea - slab (Marţi, după Crăciun) al unui regizor altfel eminent (Radu Muntean)?? Nu aveam criterii estetice, cam asta era ideea.

Poate că nici acum nu le am, cert e că dacă-i aşa, sunt în aceeaşi categorie cu Wong Kar Wai şi ceilalţi membri ai juriului de la Berlin care au văzut în Poziţia copilului, al treilea lungmetraj al lui Călin Peter Netzer, cel mai valoros film din competiţie şi, în consecinţă, l-au premiat. Cu Ursul de Aur, distincţia supremă la Berlinală! Un mare pas înainte atât pentru Netzer (implicit o confirmare a talentului şi progresului său), cât şi - colateral! - pentru vitregita cinematografie naţională, după performanţa out of the blue reuşită de Florin Şerban cu Eu când vreau să fluier, fluier, în 2010 (Jury Grand Prix - Silver Bear + Alfred Bauer Award). Iar dacă mergem şi mai în urmă, îl găsim şi pe deschizătorul de drumuri Cristi Puiu printre laureaţi, taman în 2004, cu scurtmetrajul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (Ursul de Aur).

Evident, acest prestigios premiu nu schimbă cu nimic datele problemei: cinemaul românesc continuă să fie în moarte clinică. Performanţele acestea sunt şi trebuie privite ca sumă a eforturilor individuale, fiindcă în absenţa unei forme coerente de resuscitare, filmul românesc ca întreg e „un mort frumos, cu ochii vii”. Şi e mai bine să rămână aşa decât să dea haotic din picioare, speriind degeaba mesenii/asistenţa...

Pun trailerul acum şi voi reveni cu o cronică la momentul potrivit (înţeleg că premiera româească va fi pe 8 martie). 

vineri, 15 februarie 2013

Berlinalles gute (III)

Parteneriatul negativ-film.de - cinesseur continuă cu un nou episod din seria corespondenţelor de la ediţia curentă a Berlinalei. De data asta, textul (tradus &  adaptat de Ciprian David, parţial reorganizat de mine) e scris de Dennis Vetter şi pune în oglindă două filme aparent diferite, dar în esenţă extrem de apropiate (nu doar de şansele la „medalii”): Gloria şi Paradies: Hoffnung. Despre acesta din urmă, trebuie să spun că e punctul terminus al unei trilogii graţie căreia Ulrich Seidl a bifat the three biggies: Cannes, Veneţia şi, acum, Berlin)!

P.S.: Ca să fiu corect 100%, trebuie să spun că articolul lui Dennis conţine şi analiza unui film canadian, Vic + Flo ont vu un ours, însă din raţiuni de dimensiune a postului am operat un censor's cut forţat!


«Gloria a fost primit cu aplauze, atât de public, cât şi de critici, iar imaginile sale stăruie în minte după zile întregi de la prima proiecţie. Şi nota bene: în tot acest răstimp numărul filmelor vizionate de mine a continuat să crească. Spre deosebire de Vic + Flo ont vu un ours şi de alte producţii din competiţie, acest al patrulea film al chilianului Sebastian Lelio reprezintă, pe lângă Paradies: Hoffnung al lui Seidl, un candidat serios la Ursul de Aur.

Gloria are 58 de ani, e divorţată şi departe de a-şi fi consumat viaţa. Îşi preţuieşte libertatea, iese des în cluburi, trăieşte felurite aventuri erotice pasagere. Toate acestea însă, au un numitor comun: găsirea acelui „chelcăşoz” care să-i redimensioneze existenţa. E o femeie fermecătoare, observator sensibil al lucrurilor din jurul său, o fiinţă care caută să înţeleagă experienţele radicale ale fiicei sale, disperarea fostului soţ şi situaţia complicată a noului partener, Rodolfo. Cel din urmă, care i se aseamănă în multe privinţe, îi aduce şi speranţa unei noi iubiri, a unui început de la 0 şi a unui viitor mai fericit. Într-un peisaj dominat de resturi de trecut şi într-un Santiago răvăşit de protestele studenţeşti, cei doi îşi oferă timp pentru a se descoperi reciproc şi a se debarasa de tabuurile asociate de moravurile brugheze cu vârsta lor, mai ales în privinţa sexualităţii.


Purtat de energia şi căldura actriţei din rolul principal, Paulina Garcia, Gloria invită - tocmai prin căutarea aceasta a dragostei şi individualităţii pe fondul conservatorismului din Chile - la o revoluţie a privirii. Una care să devină mai matură, mai flexibilă şi mai ironică şi să devină astfel un statement umanist. În acest context, farmecul filmului e dat de forţa lui alegorică, însuşire care-l plasează deopotrivă într-un discurs social, dar şi în orizontul de aşteptare al publicului, cel din urmă reuşind să citească lesne printre rândurile ţesute de priviri, dialoguri, râsete şi plânsete. E remarcabilă uşurinţa cu care Sebastian Lelio construieşte dramaturgic în spaţiile de reflecţie lăsate spectatorului. Scurtele dispariţii inopinate ale lui Rodolfo după convorbiri telefonice cu fiica lui sau cu fosta soţie o lasă pe Gloria în aer (şi pe noi, de altfel)! Pisica (fără păr) a protagonistei, un duh care apare şi dispare în/din apartamentul acesteia, se asortează comportamental cu Rodolfo. Cu astfel de analogii operează regizorul...

Seidl, #3: If you're happy and you know it, clap your fat!


Coordonatele sociale ale poveştilor lui Seidl sunt din ce în ce mai drastic formulate. Paradies: Liebe o trimite pe Teresa (Margarethe Tiesel) în concediu în Kenya, departe de un acasă neprimitor, unde, ca femeie plinuţă trecută de vârsta a doua, şi-a pierdut stima de sine sub privirile dispreţuitoare ale celor din jur. Nici în Kenya nu găseşte altceva: partenerii ei privesc sexul din perspectivă funcţională (sursă de bani). În situatia asta tot ce-i rămâne de făcut e să se identifice progresiv cu străina înstărită, dominatoare şi ignorantă. Pe Ana-Maria, sora Teresei şi credincioasă fanatică, o întâlnim în Paradies: Glaube, într-un setting asemănător. Frustrată şi resemnată, vede doar ceea ce vrea să vadă. Căutând aprecierea, Ana-Maria e la fel de introvertită ca Teresa, numai că spre deosebire de sora sa, ceea ce nu a reuşit în căsnicie nu va căuta în braţele altora, ci în privirea pioasă a sfinţilor de pe icoane. Cu preţul unei căinţe obţinută prin flagelare constantă îşi ia libertatea de a vedea în Iisus iubitul perfect, opţiune personală pe care Seidl o disecă prin binecunoscută privire nemiloasă a camerei.

În sfârşit, Paradies: Hoffnung, filmul care închide trilogia, ne-o prezintă pe fiica Teresei, Melanie, care, asemeni mamei, are de luptat cu kilogramele. Nu pe cont propriu, ci instituţionalizat, într-o tabară de copii obezi unde îşi întâlneşte prima iubire: Joseph Lorenz, un tip de 40 de ani, conducătorul taberei. Avem de-a face în primele două părţi ale tripticului cu figuri împinse de propriile dorinţe spre activităţi-surogat. În Hoffnung, Seidl schimbă niţel locul accentelor. Nici iubirea lui Melanie pentru acest bărbat şi nici reacţia lui nu sunt influenţate de contexte sociale. S-ar putea chiar afirma că, în fază incipientă, cei doi trăiesc o dragoste naivă, chiar infantilă, şi într-un fel, curată şi fără vină. Conflictul pubertar al fetei cu societatea aduce însă, un element serios, dramatic, în idilă, şi deopotrivă o noţiune de autencititate eliberată de constructe precum religia sau banii în primele două părţi.


Cu alte cuvinte, după ce ne-a arătat lumea în care trăim ca o mănuşă întoarsă pe dos, Seidl ne arată şi cine suntem. Ne stoarce rânjete când fetele grăsune se dau de ceasul morţii să execute comenzile unui instructor macho dar nu pentru a obţine un efect comic, ci pentru a ne demonstra cât de solid ancorate în societate sunt tendinţele de a ridiculiza marginalul şi cât de mic e pasul de la ironie la respingere şi stigmatizare. Ajungând în tabără, Melanie află în primul rând despre ce e vorba acolo: „Comunitate prin disciplină! Disciplina prin comunitate!“. Şeful taberei e doar un bărbat derutat, un tip oarecum iresponsabil care nu ştie cum să procedeze confruntat cu o relaţie atipică. Dacă ar fi sincer cu el însuşi, ar recunoaşte că se află cu un picior în afara regulilor sociale, Melanie fiind minoră. Dar nu e şi merge pe burtă, încalcând regulile lui Seidl: sugrumă dragostea interzisa şi disperă. Ceea ce face şi Melanie. Şi acum, toţi împreună:

If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it, clap your fat!
If you're happy and you know it and you really wanna show it, if you're happy and you know it, clap your fat!“»

joi, 14 februarie 2013

Best of Berlinale 2013 Critics' Picks



Ei impun trendul! Sau îl surprind... Şi din păcate, contrar a ceea ce se spune prin patrie, Poziţia copilului nu e printre favoriţi. Sper ca juriul să aibă altă părere. In the end, decizia ei, juraţii adică, o vor lua!

miercuri, 13 februarie 2013

Berlinala de sub pleoapă (IV)

Calendar se situează cam pe la mijlocul filmografiei lui Atom Egoyan. Înaintea sa e The Adjuster (pur şi simplu minunat), după el - Exotica, adică una din cele 3 capodopere personale. În 1993, la Berlin, Calendar a fost proiectat în Forum, de regulă secţiunea cea mai atractivă a festivalului. Acolo l-a reperat/văzut şi Letiţia şi cum experienţa a impresionat-o, a decis s-o capitalizeze într-o capsulă cine-temporală de un subiectivism aparte. În ce mă priveşte, am detectat destule similarităţi tematice cu Patagonia, un film din 2010, semnat de galezul Marc Evans.


«Pana sa pun prima fraza pe hartie (care nu e asta) m-am holbat mai mult in ecranul alb-murdar decat atunci cand am vazut filmul. Filmul este Calendar. Un film ca o boaba de fistic doar putin deschisa - parca ii vezi miezul, il vrei, mult de tot, dar nu prea poti sa ajungi la el.

In ciuda primei scene, in care o masina este prinsa in mijlocul unei turme de oi, scena care m-a dus cu gandul ca poate e o aluzie la marsul fortat al armenilor spre desertul sirian, nu este un film despre genocidul de acum 100 de ani. In ciuda cadrelor fixe, nu este un film plicticos. In ciuda nivelului sugestiv la care opereaza, nu este un film criptic. Totul (sau ceva) se incheaga pe parcurs.

Un sot fotograf si o sotie traducatoare calatoresc prin Armenia sa faca poze pentru un calendar cu biserici vechi. Cei doi sunt in compania unui sofer, om de-al locului, care devine si ghid, ad-hoc.


Cadrele-s tintuite, in ele intra si din ele ies sotia si soferul. Cateodata imaginile devin albastre, reci, indepartate - sunt imaginile filmate de el si se scurg mereu catre ea, ca si cum o descopera pentru prima oara, indragostit. Ii cauta zambetul, gesturile, formele corpului, cauta sa si-o apropie si sa o pastreze, pentru ca urmeaza sa o piarda. Zice el, intr-un flash-forward, peste imagini cu o fortareata in ruine si o biserica: „All that's meant to protect us is bound to fall apart. All that's meant to protect us is bound to isolate. All that's bound to isolate is bound to hurt.”

Sotul, iubitul pasiv din calatorie, se uita la imaginile albastre filmate de el, poate din dorinta de a sesiza acum ce nu a putut atunci: cum s-a infiripat iubirea dintre sotia lui si soferul-ghid: „I pointed the camera at you and waited to see how long until you notice me. 2 minutes and 54 seconds.”


Intrerupand periplul lor din Armenia il vedem in sfarsit pe el (care e mereu ascuns in spatele camerei, spectator ca si noi), in flash-forward-uri, luand cina cu diferite femei. Toate raspund la fel la ceea ce pare a fi un semnal predefinit prin a cere sa foloseasca telefonul. Telefonul e langa calendar, „just on top of the water cooler”. La fel, e o conditie prestabilita ca ele sa vorbeasca in alte limbi (rusa, hindi, italiana, greaca etc.) si sa spuna, afectat, cam aceleasi fraze languroase. Calendarul e mereu deschis la alta luna, la alta biserica, la care ne intoarcem sa vedem evenimentele din timpul calatoriei.

Fiecare femeie e o noua biserica (eu am spus asta).


Desi, din dorinta mea de „rezolva misterul”, am mers pana la a crea analogii intre rolurile lor in calatorie si rolurile lor in relatia de cuplu - el e fotograf, observa, asteapta, nu intervine; ea este traducator: traduce, dar il si traduce („traduttore, traditore”) - simt ca filmul asta e ca o iubire care nu-i a ta: imposibil de patruns si inteles pe deplin. Asta e! Filmul asta este mai intai o iubire care nu-i a ta, si apoi, intamplator, este si film.

(cred ca asa incepe nebunia unui meta-spectator)»

marți, 12 februarie 2013

Berlinalles gute (II)

Dragostea, pasiunea şi sexualitatea sunt trei constante în programele Berlinalei de anul acesta, iar Don Jon’s Addiction, debutul în lungmetraj pentru Joseph Gordon-Levitt, confirmă această orientare. O spune şi Simon Born într-o nouă corespondenţă de la Berlin, tradusă/adaptată pentru Cinesseur de colegul său, Ciprian David
Cu mulţumiri!

Credit imagini: © Berlinale

 «Regizor, scenarist şi personaj principal: combinaţia asta declanşează în Germania un buton de panică. Prea s-au întipărit nume ca Till Schweiger sau, mai nou, Matthias Schweighöfer pentru ca formula să nu trezească suspiciuni... Din fericire, astfel de reguli vin şi cu excepţii. E cazul lui Joseph Gordon-Levitt, care şi-a plasat debutul regizoral în cadrul Panoramei, iar ceea ce vedem ne arată că se pricepe şi în spatele camerei. Filmul său - Don Jon - nu vine cu nimic nou, însă e amuzant, proaspăt, coerent şi destul de deştept cât să evite clişeele indie din ultimii ani, dar şi destul de cuminte încât să fie etichetat un film promiţător după standardele Combinatului Sundance. O mică perlă!

Specia asta de mascul e arhicunoscută: tricou mulat, gel cu bidineaua, şliţul umflat. Pedala de acceleraţie în „blană” şi claxonul sincronizat cu schimbătorul de viteze. Nu duc fiarele cât ar trage el. În club, o agaţă pe tipa cea mai tare. Jon Martello (Levitt) e o bombă de testosteron pe două picioare. De-aici şi porecla previzibilă de Don Jon, un Don Juan modern, un sociopat dependent de sex, mai degrabă star porno decât seducător. În ciuda vieţii sale sexuale hiperactive, Don Jon-ul nostru e obsedat de pornografie pe net. În ecuaţia lui, sexul pe bune e inferior celui virtual. Nici măcar omologul său feminin (Scarlett Johansson) nu reuşeşte să-l desprindă de ritualul computeristic lipicios. Până apare Esther (Julianne Moore)!

E incredibil câtă energie mobilizează Levitt în portretizarea procletului antipatic. Cele şase kilograme de masă musculară pe care le-a pus sunt o nimica toată pe lângă schimbările radicale din mimica sa, altminteri simpatică. Chipul copilului adult din Inception sau The Dark Knight Rises e istorie şi repetat pus sub semnul întrebării de căutătura camp-stupidă de Don Juan. În loc de băiatul din vecini avem de-a face cu una din gorilele lui Tony Soprano sau cu pumpbuddy-ul lui Mac din It’s Always Sunny in Philadelphia. Şi totuşi, undeva în privirea asta a lui îşi face cuibuşor un fel de şarm care ne atrage în bizarul univers al filmului. 

Punctul forte al acestei producţii de autor este, bineînţeles, distribuţia. Scarlett Johansson alias Barbara pe post de Don Jon feminin are şi ea o relaţie funcţională cu propriul corp: un outfit strâmt ici, o coapsă la înaintare dincolo şi sângele lui Jon migrează din cap spre regiunile sudice. Şi dacă nu primeşte ce vrea, redefineşte superlativul pentru „bitch“! Showul adevărat ne este prezentat de-abia în sânul familiei protagonistului, în cauzele problemelor sale de comunicare. Mamei Angela (Glenne Headly) îi merge gura ca o meliţă. Desigur, ea vrea binele copiilor... Ideea ei despre bine, in fact. Sora, Monica (Brie Larson), nu vorbeşte deloc. Având o relaţie specială (şi permanentă) cu celularul e prezentă doar fizic. Tatăl, Jon Sr. (Tony Danza), vorbeşte prea tare. Emisiile sale verbale se reduc la răgete şi înjurături, cel mai des asociate cu meciurile de fotbal american. Un ansamblu de sketch, dotat cu exact atâta profunzime cât să placă spectatorului.


Dragostea, sexualitatea şi pasiunea sunt trei constante în programul Berlinalei de anul acesta. În Don Jon’s Addiction, dragostea e un bun de consum, night-clubul e bursa, valoarea e măsurată în sex-appeal-ul tipelor (pe o scală de la unu la zece). Sentimentalismul se pierde între reclame explicite pentru sandvişuri şi pornografie online. Tendinţei generale de nivelare a sexualităţii i se opune doar fetişul, ca ultima dovadă de autenticitate a acestei sexualităţi. De unde şi ritualizarea excesivă a consumului de pornografie în cazul lui Jon care, omniprezentă în film, se traduce astfel: pronografia e pentru sexualitate ceea ce romance-ul hollywoodian e pentru dragoste. Ambele urmăresc satisfacerea imediată a nevoilor stringente. Şi dacă Jon caută adevărata plăcere în consumul excesiv de pornografie, Barbara îşi configurează concepţia despre dragoste cu „siropuri” în care joacă Anne Hathaway şi Channing Tatum. Consumul, ca metodă, îi transformă pe ambii în egomaniaci.

Levitt surprinde cu fler şi destulă ironie nivelarea din viaţa lui Jon: după o săptămână de onanie, tras de fiare şi înjurături pe autostradă, duminica merge la biserică. La spovedanie, mărturiseşte de fiecare dată aceleaşi păcate. X masturbări plus x acte sexuale egal canon cu y de Tatăl Nostru plus z Ave Maria. Mântuire de la automat. Şi totuşi, se întrezăreşte o luminiţă la capătul tunelului: de redundanţă se scapă prin varietate. Chiar dacă asta înseamnă doar un nou club de fitness. Primii paşi sunt întotdeauna mici.»

luni, 11 februarie 2013

Berlinala de sub pleoapă (III)

Nu ştiu vouă, dar mie îmi prinde bine (nu mai spun că-mi şi place, it's understood) pendularea asta între două epoci berlineze via cinema. Iar filmul despre care se face vorbire mai jos accentuează senzaţia de trecut fluid.

«Belle Epoque (dir. Fernando Trueba) m-a luat pe sus si mi-a zis, usor indecent, tie o sa-ti placa de mine. De la primul cadru cu valiza pana aproape de sfarsit, am trait intens in expectativa.

(valiza e acolo, mica, intre E si P)

Suntem in Spania, in 1931, in toiul frictiunilor dintre regalisti si republicani, iar filmul incepe cu cel mai grozav opening shot [(double entendre ;)]. Fernando, proaspat dezertat, capturat si eliberat in primele minute ale filmului, ajunge in Arcos unde se imprieteneste cu Manolo, pictor, „rebel, infidel si libertarian prin natura, dar care traieste ca un burghez circumspect”.

Manolo are patru fete. Fernando pare ca se amorezeaza instantaneu de toate patru si de fiecare pe rand si, in contextul potrivit, e gata sa le cunoasca mai bine. Intr-un fel, ele sunt aspecte diferite ale aceleiasi femei: Violeta, usor masculina si independenta, Rocio, superficiala, hachitoasa si cu tendinte de parvenire, Clara, grijulie si delicata, si Luz, virginala, pura si naiva. Impresia mea initiala ca nu o sa aiba succes cu nici una a primit lovitura de gratie destul de rapid, iar Manolo, care pare un pater protector pentru fetele sale, se dovedeste a fi mai ingrijorat de soarta lui Fernando... Si pe buna dreptate.

Atmosfera din sat e condimentata de personaje cu haz (aduce putin cu atmosfera din Nunta Muta a lui Malaele), iar replicile mi-au amintit adeseori de istorioarele din Cercul Mincinosilor: „- Ce frig e! / - Ei bine, e iarna!”. Sau: atunci cand e chemat pentru o ungere de urgenta, preotul, mai nonconformist de fel, e gasit la un joc de carti intr-un bordel iar el le explica enoriasilor veniti sa-l caute: „Da, sunt aici. Aici unde e pacatul e cea mai mare nevoie de mine.”

Desi filmul e plin de farmec si incepe foarte in forta, finalul e putin anticlimax, lucrurile se asaza destul de sec, fara sa ma faca sa suspin sau sa ma intreb „oare ce o sa se intample de aici incolo?”. Dar il aplaud pentru asta: e potrivit si oarecum veridic, pentru ca de obicei povestile de dragoste in filme se incheie cu un inceput si ne lasa dorindu-ne sa aflam mai mult, insa finalul asta sincer parca alunga impresia de basm, de fantastic, pe care o exuda filmul. Si ce frumos stiu spaniolii sa rada de ei insisi!» (Letiţia)

duminică, 10 februarie 2013

Berlinalles gute (I)

Back in the present days...

Aceasta e prima corespondenţă de la Festivalul de Film de la Berlin, ediţia curentă, graţie lui Ciprian David (negativ-film.de), care a asigurat traducerea şi adaptarea textului scris de colegul său, Simon Born. Credit imagini: © Berlinale.

W Imie.../In the Name Of - e unul dintre cele mai bine primite filme atât de public, cât şi de critici la actuala ediţie a Berlinalei (a fost proiectat în Competiţia oficială).


«Adam e preot, undeva în provincie. În parohia pe care o păstoreşte, înfiinţează un adăpost pentru tineri (bărbaţi) cu trecut violent. Oameni, în fond, care nu mai găsesc cu uşurinţă un drum în viaţă. Ewa e măritată, dar se simte singură. Soţul ei, Mihal, învăţător, îl ajută pe Adam. Ar fi devenit şi el preot, dacă nu ar fi întâlnit-o pe ea. Ewa îl iubeşte pe Adam. Acesta o respinge. Nu pentru că aşa îi dictează regulile preoţeşti, ci pentru că ea nu-i trezeşte nici un fior erotic.

W Imie.../In the Name Of, candidatul polonez la Ursul de Aur, e construit nu în jurul abstinenţei sexuale a unui preot, ci al ambivalenţei acestei funcţii: prelat şi fiinţă umană (cu nevoi de tot soiul). Preoţia lui Adam e, de fapt, o fugă de aceste nevoi, o reprimare a atracţiei pe care o simte faţă de bărbaţi. Asta până în momentul în care îl cunoaşte pe Lukasz, poreclit Humpty. De aici încolo viaţa lui Adam va lua o turnură haotică. 

Regizorul e o femeie, Malgorzata Szumowska. În viziunea ei, lumea acestor bărbaţi e una cât se poate de brutală, fără fasoane. E o comunitate ce musteşte de hipermasculinitate şi vedem asta în tuşe nu neapărat groase, cât solid conturate. Salahorie ziua, socializare bahică seara. Corpuri năduşite ciocnindu-se la fotbal. Strângeri viguroase de mâini şi consum de narcotice ca dovezi de forţă şi virilitate. Muncă, hrană, spălat, somn - totul la comun. Cine se simte incomod în această claustrare homosocială are ca armă agresivitatea. Sau evadarea. Bătăi, sudalme, ură faţă de străini. Sexualitatea (par)e tabu, dar în limbajul colorat al tinerilor prinde aripi: My sausage is on fire, scapă porumbelul unul dintre ei, în timp ce prăjesc cârnaţi şi toţi izbucnesc în râs, prinzând aluzia. În cele din urmă, până şi cei mai puternici dintre ei vor cădea pradă ispitelor cărnii. 


E o contrapondere faţă de universul delicat al lui Adam şi Lukasz, sugerat şi de pletele celor doi fluturând într-o mare de capete rase. Ambii suferă. Lukasz e marginalizat din cauza handicapului fratelui său. Sensibilitatea sa e în permanent conflict cu asprimea confreriei ce are tendinţa de a elimina tot ce e diferit de frica de a nu se transforma în acest „diferit”. Adam, în schimb, se refugiază în pădure, singur. Suprasolicitarea corpului e metoda lui de a-şi tempera impulsurile trupeşti. Epuizarea ca extaz, surogat al orgasmului. Fuga lui e o căutare a echilibrului, a împlinirii, a lui Dumnezeu. O rugăciune. O formă de a vorbi divinităţii. Doar că aceasta nu răspunde. 

Şi comunicarea cu Lukasz e preponderent corporală. Îngrijeşte corpul schingiuit al tânărului snopit în bătaie, îl susţine în timpul lecţiilor de înot, aleargă împreună printr-un lan de porumb urlând ca maimuţele. Intimitatea lor e mai mereu una fără vorbe, alimentată de siguranţa pe care şi-o oferă reciproc într-un labirint al emoţiilor nearticulate. Împreună înseamnă armonie la toate nivelurile, stare inaccesibilă bărbaţilor din jurul lor.


W Imie.../In the Name Of atinge intensităţi nebănuite pentru un astfel de story, purtându-şi spectatorii de mână printre convulsiile emoţionale ale protagoniştilor. De fapt, filmul e exact ca ei: aspru, delicat, zgomotos, liniştit, disperat, exuberant. Imagini tremurânde trase din mână se desprind lent în planuri-secvenţă armonioase care explorează mediul natural în care se desfăşoară acţiunea. Muzica dramatică alternează cu acordurile chill. Conflictele interioare ale personajelor se reflectă, pe rând, conform tradiţiei melodramatice, fie în mediul lor, fie în exterior sau suprafeţe metalice etc. Recursiv, acestea se răsfrâng asupra tinerilor şi îi definesc. Adam şi Lukasz sunt asociaţi, mai mult sau mai puţin discret, cu natura şi tumultul ei, dar de fiecare dată în cadrul unui schimb de mingi între realitate şi transcendenţă. Iar dacă unele imagini sunt mai puţin sigure stilistic decât celelalte, totalitatea lor de ansamblu eterogen reuşeşte să acapareze.»

sâmbătă, 9 februarie 2013

Berlinala de sub pleoapă (II)

Letiţia îşi continuă periplul cine-temporal la Berlinala din 93. Filmul despre care scrie astăzi e ceea ce se poate numi a feel good movie. Sau comedie cu evrei newyorkezi la sfârşitul anilor 60, oarecum vitregită de soartă, în ciuda distribuţiei de calibru. Dar asta e deja altă poveste.

«Used People! Ce titlu urat! Nu doar semantic, ci si simbolic. Si sonor. As fi preferat mai degraba ceva ridicol, precum Queens of Queens, sau chiar si titlul piesei de teatru din care e inspirat The Grandma Plays, decat Used People. Altfel, este un ospat vizual a la Wes Anderson si Todd Solondz, prajit bine in aceeasi tematica a familiei disfunctionale: „Better have chicken than kids. At least you can eat them when you're hungry”.

E destul de nepotrivit ca folosesc comparatia cu cei doi regizori, cand filmul asta precede cu cativa ani filmele lor. Dar tocmai de-aia, pentru ca mi se pare o situatie similara cu Girlfriends (regizat tot de o femeie, Claudia Weill) care a fost numit „the female Annie Hall”. Desi a fost turnat in '76 (cu un an inainte de Annie Hall), a fost terminat abia in '78 din cauza lipsei de fonduri. E un film excelent, cu probabil cel mai grozav personaj feminin EVER, dar aproape complet obscur, cum pare sa fie si cazul lui Used People. (Ca sa maresc panza de paianjen in care am cazut, Girlfriends este unul din cele 10 filme despre care Wes Anderson a spus ca i-au format viziunea despre New York).


Povestea e un old-age fairytale (de unde si titlul, probabil): Joe (Marcello Mastroiani fara cateva din farmecele-i cunoscute) o iubeste pe Pearl (Shirley MacLaine plina de pizzazz) de 23 de ani si acum, afland de moartea sotului ei dupa o casnicie de 37 de ani, simte ca poate sa isi faca aparitia impreuna cu cele mai sincere sentimente. Evident ca ea e reticenta, dar povestea se deruleaza simpatic (si, pe alocuri, isteric), iar Beeban Kidron s-a jucat frumos cu toate personajele, facandu-le sa para mai mult niste copii cu riduri, permanent sau prea mult machiati, fiecare avand ciudateniile si hazul lui, dar Freida (mama lui Pearl) si prietena ei Becky m-au facut sa imi doresc ca filmul sa fi fost mai mult despre ele. De la pseudo-certuri legate de datorii de 50 de centi, discutii despre Tupperware si daca poti sau nu sa le pui in congelator si semi-ofense („All your children are weird” -„Yeah, well your daughter is a Jew for Jesus!”) au fost cel mai bun lucru care i se putea intampla filmului asta, mai ales ca ele ii poarta, foarte direct, mesajul plin de instigari la companie, prietenie si iubire pentru cand nu mai speri la ele.


In cuvintele lui Pearl catre Joe (ca raspuns la invitatia lui la cina): „Not too spicy, we're jewish. We take gas very seriously”, this film's a gas! Dar am acelasi vag sentiment ca si fata de The Wedding Banquet, ca e puuuutin prea Hollywood pentru Berlinala.» (Letiţia)

vineri, 8 februarie 2013

Berlinala de sub pleoapă (I)

Letiţia is back! Back in the (early) 90s. The year is 1993, to be precise. The time is now...

În clipa de faţă e la Berlin, la festival. Vede filme. Plăcută îndeletnicire! Aceasta e prima relatare, una de excepţie despre un film mai puţin excepţional, The Wedding Banquet (de Ang Lee). Textul e fără diacritice din vrerea autoarei, iar eu îi respect opţiunea. Teoretic, n-ar trebui să fie un inconvenient major pentru cei ce vreau/vor cu adevărat să citească...


«Am rezolvat problema cu strugurii: pentru a nu cadea in pacatul vulpii si a face pronosticuri gustative vizavi de calitatile „fructelor” la care nu am avut acces, mi-am construit un crono-cupeu care sa ma duca la Berlinala, o alta Berlinala. E cald si bine, cam inghesuit, dar la mine in cupeu nu e coada la bilete (un fel mai putin ciudos de a zice ca nu-mi trebuie struguri, pentru ca am mancat prea multi anul trecut, multumesc).

Am inceput calatoria aseara, cu The Wedding Banquet, al doilea film al lui Ang Lee. Ea, Wei Wei, e chiriasa pictorita fara slujba si green card al lui, Wai, care e si taiwanez si cetatean american si locuieste cu iubitul sau american, Simon cel stereotipic, care poarta chiar si cercel in urechea dreapta. Parintii lui Wai traiesc in Taiwan si isi ocupa timpul cu petitul de fete si visat la nepoti. E usor, din titlu, sa simti unde vrea sa te duca filmul, mai ales dupa ce Wei Wei exclama, deprimata, „No stupid American will ever marry me!


Astfel ii pica fisa lui Simon cel afabil sa orchestreze un mariaj din care sa rezulte cel putin un Wai mai linistit (ca si-a bucurat parintii) si mai dispus sa mearga in vacante (care e of-ul on-screen al lui Simon). La scurt timp vin parintii lui Wai si, pe fondul - serios - al diferentelor dintre generatii, dar si al conflictelor dintre culturi, dintre individualismul vestic si traditionalismul estic, filmul se umple de poante, montaje muzicale si rasturnari de situatie si coincidente (care au amuzat copios publicul in fiecare film hollywoodian de la Look Who's Talking incoace - asta n-am verificat-o). 

Banchetul in sine e absurd, pentru ca pare organizat impecabil intr-un timp extrem de scurt plus ca e plin ochi de invitati poznasi. Cine sunt si de unde au venit? se intreaba mintea mea care a refuzat sa-si „suspendeze neincrederea”,  invitati care se explica pentru comportamentul lor iesit din stereotipul asiaticului cuminte si bun la mate prin „5000 years of sexual repression”.


Tatal taiwanez, tacut si prefacut ursuz, e de fapt marele jucator, un manipulator extraordinaire, care nu are probleme cu orientarea sexuala a fiului lui cum lasa sa se inteleaga, dar isi joaca rolul de parinte care trebuie menajat pentru a putea avea nepotul pe care si-l doreste. E simpatic si prietenos, in esenta, si intelepciunea sa e comasata intr-un fel de confucianism americanizat: „You can't put your foot in your mouth if you keep it closed”.

Iarta-ma ca nu stiu multe despre domnul Lee (am vazut si placut deosebit The Ice Storm), dar despre el  in raport cu filmul asta nu simt decat ca ori isi dorea sa aiba clac! la Hollywood, ori n-a reusit sa scape de biciuirea filmului de catre cerintele comerciale. L-am receptat cu multe critici, pe care am incercat sa le estompez putin, dintr-o nostalgie caraghioasa pe care o pastrez anilor 90 si filmelor lui hollywoodiene-reteta, dar uneori m-am intrebat daca nu cumva e invers si eu rad degeaba de el, pentru ca de fapt el rade de mine. Inca nu m-am hotarat.


Zic ca a fost un inceput bun pentru experimentul asta, pentru ca mi-am dat seama ca nu poti calatori cu adevarat inapoi in timp decat daca e vorba despre un timp pe care deja l-ai cunoscut intim. Iar eu cu anii 90 am fost colega de banca. Doar ca acum ii vad de sub pleoapa.

P.S.:.N-am putut/stiut/avut rabdare sa includ asta in text, dar mi-a placut tare mult o replica pe care o suspectez ca detine esenta intregului film (plus o usoara critica a vremurilor): cand cei doi isi fac fotografiile de nunta, fotograful le striga „Show your white teeth like you love each other!”» (Letiţia)

miercuri, 6 februarie 2013

Berlinala de sub pleoapă (prolog)

Ediţia a 63-a a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin se deschide mâine seară cu un film aşteptat cu sufletul la gură, The Grandmaster, primul lungmetraj semnat Wong Kar Wai în ultimii 6 ani. Personal, i-am cam simţit lipsa şi chiar dacă e cu şi despre arte marţiale, clasa nu are cum să-i lipsească.


Despre competiţie, numai de bine! Mult mai echilibrată şi mai sonoră decât anul trecut. Nu am favoriţi, dar mi-ar plăcea ca Marele Premiu să fie luat de Pardé (Closed Curtain) de Jafar Panahi şi Kambozia Partovi. Nu-i vorbă, avem şi noi un concurent - Poziţia copilului de Călin Peter Netzer - un David printre Goliaţi, prin urmare premisele unei surprize sunt create! Nu fac pronosticuri, însă. Medalia de onoare, precedentul  a fost un film mai mult decât rezonabil


În ce priveşte acoperirea pe acest blog a primului eveniment cinematografic major al anului, nu trebuie să vă îngrijoraţi: e rezolvată! Ciprian David, unul din redactorii de la negativ-film.de, va intermedia relatări de la faţa locului, iar Letiţia, corespondentul cinesseur la Berlinala de anul trecut, va face o incursiune cu Maşina timpului fix până în '93, pentru a recupera câteva din filmele selectate atunci de venerabilul director al festivalului, Moritz de Hadeln. Nu-i va scăpa mai nimic din ceea ce e esenţial şi ne va povesti în consecinţă! Cum îi spuneam şi ei: orice e permis! O călătorie în timp nu garantează desfăşurarea cronologică a lucrurilor, ci experienţa. De unde şi denumirea capitolului pe care-l va scrie: Berlinala de sub pleoapă! Să-nceapă balul, aşadar...

P.S.: La fel ca acum, şi în urmă cu 20 de ani un film românesc era prezent în competiţie: Patul conjugal al lui Daneliuc. Nu a fost reţinut în palmares. Unde e Daneliuc la ora actuală nu ştiu, dar mă voi interesa. În plus, într-una din secţiunile adiacente (Panorama), a fost proiectat şi Vulpe vânător (dir. Stere Gulea).

luni, 4 februarie 2013