Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

Friday, February 22, 2013

Zero Dark Thirty: Maximum Light Propaganda

Caveat lector: Zero Dark Thirty este un film ce tratează propagandistic anihilarea lui bin Laden, unul din duşmanii de serviciu ai SUA (iar SUA au nevoie în permanenţă de astfel de inamici din motive de legitimare). Că producţia e deghizată parţial în documentar cvasijurnalistic n-ar trebui să mire: formula asta de instrumentare a unui subiect a devenit leitmotiv pentru Kathryn Bigelow, Hurt Locker fiind incipitul. Acolo avem povestea unui soldat american anonim care face din război, mă rog, din jobul său în război (dezamorsarea bombelor), însăşi raţiunea sa de a fi.  

Zero Dark Thirty, în schimb, ţinteşte mai sus şi spune/scrie cronica mai mult lăbărţată decât romanţată a capturării lui bin Laden. Similitudinile merg mai departe: şi aici perspectiva e unilaterală. Tot ce vedem, vedem prin ochii unui ofiţer CIA - o femeie - care-şi dedică în întregime timpul şi resursele îndeplinirii misiunii ostăşeşti, una pe care, aşa cum deseori suntem lăsaţi să înţelegem, doar ea se mai încăpăţânează s-o continue. Într-un sens superior, ambele naraţiuni vorbesc despre obsesie ca factor motivaţional, dar dispozitivul de prindere tot maniheist rămâne: obsedaţii binelui împotiva celor obsedaţi de a face rău!   


Tema îi este foarte dragă şi lui Eastwood şi e vizibilă mai ales în filmele sale din perioada de glorie. În paranteză fie spus, nu mi-explic cum a reuşit să rateze acest subiect: i se potrivea la fix. Maya (Jessica Chastain), eroina de care suntem oarecum obligaţi să ne ataşăm, e plămădită din acelaşi aluat (sau pe acelaşi tipar): pistolarul singuratic cu trecut tulbure și viitor vag, incert. E „bărbatul fără nume”, tipologie aplicabilă rolurilor făcute de Clint Eastwood în western-urile anilor 70, doar că întruchipat de o femeie la vreo 30-35 de ani, care-şi adună potera, porneşte în sălbăticie şi ucide băieţii răi. Foarte important: se întâmplă uneori să mai şi plângă. Puţin! E om, nu stâncă incasabilă ca reperul Eastwood. Apoi iese din scenă, dispare, în aceeaşi ceaţă din care s-a întrupat, iar în urma C-130-ului cu care pleacă te-aştepţi, parcă, să auzi pe cineva strigând: „Shane! Come back!  

În realitate, capturarea unui terorist de calibrul (în opinia mea, supradimensionat) lui Osama bL înseamnă ceva mai mult decât lupta înverşunată a unui cowboy căpos! Teoria spune că o vânătoare de 10 ani, cât a durat cea despre care ni se povesteşte în film, implică sute de oameni în teren şi un nucleu decizional mai consisten. Şi că efortul de a găsi un astfel de ipochimen cameleonic este mai degrabă rezultatul muncii de echipă, decât al intuițiilor individuale scăpărătoare. Asta dacă e să ne raportăm la realitatea pe care filmul insinuează că ar reproduce-o!


S-a făcut multă vâlvă în jurul acestui Zero Dark Thirty pe mai multe paliere. S-a spus că scenariul lui Mark Boal foloseşte informaţii vitale din dosarele CIA. Mare brânză! Practic, tot ce este digitalizat este virtual public. E doar o chestiune de timp şi de agendă (politică). S-a mai spus că face apologia torturii şi că scenele respective sunt insuportabile. Oh really? Sunt sute de alte producţii care abuzează de tortură ca derivat al violenţei şi nimeni nu s-a repezit asupra lor să le înfiereze. Şi oricum nu despre includerea acestor secvenţe ar trebui să se vorbească şi nu asta ar fi trebuit condamnat, asta e doar ipocrizie! Discuţia ar fi mult mai amplă şi ar merita purtată din perspectivă juridică: cum a ajuns tortura - pentru jandarmul democraţiei universale - o formă instituţionalizată de a obţine informaţii într-o anchetă?

Din punctul meu de vedere însă, o astfel de abordare e pierdere de vreme şi ar însemna înzestrarea filmului cu valenţe pe care nu le are (şi nici nu s-a dorit a le avea). Nu chestionarea cu privire la fundamentele dreptului, moralei şi politicii Statului american modern e miza! Bigelow nu are astfel de ambiţii, nu e interesată, de pildă, de realismul legal sau de tratarea jurisprudenţei ca ştiinţă exactă, precum teoreticienii din Critical Legal Studies.

În Three Kings (1999), David O. Russell devoalează o parte din mecanismele prin care un alt fost duşman de serviciu, Saddam Hussein, zdrobeşte revolta populaţiei kurde din Irak, revoltă încurajată şi susţinută de americani. Nu până la capăt, însă! La un moment dat kurzii au fost abandonaţi, iar Saddam a rezolvat problema aşa cum a ştiut el mai bine. În acest context e plasată acţiunea şi în acest context îl vedem pe Mark Wahlberg înghiţind petrol cu forţa. O metaforă validă cu trimitere la dependenţa americanilor de petrolul din surse externe şi, desigur, o formă de tortură. Prin comparaţie, Three Kings e mult mai complex şi problematizează la un nivel inaccesibil pentru Zero Dark Thirty. De exemplu, odată ce se plictiseşte de „adăpat” prizonieri arabi, torţionarul ce ne este arătat mereu prin opozabilitate cu Maya se reîntoarce pur şi simplu la munca de birou în Washington. Nu vom mai auzi ceva despre el. Cum nu vom auzi nimic nici despre reacţia Pakistanului faţă de atacul CIA asupra unui obiectiv aflat pe teritoriul său.

Ergo: Indiferent de intenţiile iniţiale, Zero Dark Thirty se concentrează asupra unui singur lucru: impunerea în mentalul colectiv a unei versiuni convenabile despre un eveniment cu puternică încărcătură simbolică, istoricizarea acelui eveniment prin mijloace propagandistice! Nu mai contează că în subsidiar suntem lăsaţi să înţelegem că tortura e un instrument al răzbunării justificate, un instrument „bun” sau, cu vorbele lui Walter Benjamin din a sa Critică a violenţei, un produs natural: „În concepţia dreptului natural (care a servit ca fundament ideologic Terorii în Revoluţia Franceză), violenţa este un produs natural, asemeni materiei prime, a cărui utilizare nu pune nici un fel de problemă, decât în cazul în care violenţa este folosită abuziv în scopuri injuste.” Însă cum spuneam, e prea mult să cerem aici rafinament şi subtilitate în mânuirea unor concepte de filosofie a dreptului. În filmul ex-doamnei Cameron, tortura e strict mijloc diegetic (cam ca la Tarantino): hrană pentru creierul nostru reptilian.

Vă propun un (contra)exerciţiu de imaginaţie: peste câteva sute de ani, într-un posibil viitor distopic în care ordinea social-politică pe planetă ar putea fi alta, de pildă islamică, Bigelow va fi considerată versiunea americană a lui Leni Riefenstahl, slujitoare când pe şest, când la vedere, a unui regim opresiv care a comis crime împotriva umanităţii.