Hello, strangers!

Hello, stranger...

This is a private (from time to time) blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

10 iulie 2024

Caro Diario (23) [Throwback, back to square 1]



A fost prima reacție: ce naiba e acolo și de ce a intrat aia în lista freatică a postărilor cu vârf de accesări? 

La a doua parte a întrebării nu am răspuns, la prima da.

Este un text din 2007 (a existat anul ăla în viața noastră, ce să vedeți?!), data e 30 iulie, așadar peste 20 de zile s-ar împlini 17 ani în cap și coadă, iar eu scriam agasat și cu o furie abia reținută pe alt blog, din fericire închis acum, unde #cinesseur era doar o secțiune în care adăugam sporadic texte despre filme sau ceva de genul. Am importat postarea când #cinesseur s-a mutat la casa lui, o las mai departe aici, cu un bemol, totuși.

30 iulie 2007 era ziua în care mureau Bergman și Teoctist, ce mai potriveală, geolocal, desigur, în Suedia nu știa nimeni cine e fostul Patriarh, cu excepția românilor ortodocși rătăciți p-acolo, și m-am gândit (nu prea mult, mi se pare) să marchez momentul în cheie (cin)etică, apelând în acest sens la un text de Liiceanu (astăzi n-aș mai face-o). Bine, Jurnalul de la Păltiniș mi se pare mai departe o carte bună, subliniabilă, în privința autorului am rezerve de ceva vreme, however, e fără relevanță remarca (strict aici, în context, firește).

Scriam, așadar, un pic excesiv, dădeam cu barda mai degrabă, deși unele formule îmi plac și acum (paratrăsnet cu leduri, well, not too bad 😏), nu puneam titlu, nu foloseam diacritice, nu spațiam ca lumea, în fine, am mai intervenit acum pe text, aranjându-l în pagină, deși ă-uri & ț-uri tot nu am pus, enfin, lectura curge și așa, putem trece cu vederea.

Bun, astea ca astea, dar comentariile, nene! O nenorocire! Știți, în 2007 explodase blogging-ul, toată lumea scria și toată lumea comenta pe bloguri, online-ul era o extensie a discuțiilor sterile de la tv, unde se vorbea în neștire, blogurile fiind un fel de rețea socială -1.0 în care oricine putea fi oricine și se manifesta ca atare. Și nici asta nu mi se pare cine știe ce dramă, cât nivelul discuțiilor... Low, low, low, skid low, vorba aia. Pur și simplu, citind acum acele reacții (afectate, mimetice, căznit ironice), senzația e de jenă pură (nu, nu neapărat pentru ale mele, în secțiunea de comentarii eram moderator). 
Le-am ascuns să nu le mai vadă nimeni, niciodată, sper ca nici eu să nu mai am vreodată curiozitatea de a le tranzita.
In this respect: ar trebui să dau off tuturor comentariilor din dreptul postărilor, mai ales celor din perioada 2007 - 2010, realmente de necitit. Cu mici & puține excepții, doar goz. Până în 30 iulie curent mă ocup sistematic de treaba asta. No regrets, what's there to regret? 

04 iulie 2024

Caro Diario (20)

And not just a(nother) movie. This is real as well as a lot of good and bad things happening out there.

Happy 4th of July, everybody!

02 iulie 2024

14 iunie 2024

27 mai 2024

Caro diario (11)

 


I you're tryin' to figure what is goin' on here, well, try no mo'!

What you're seeing here is an ongoing process of being cryptic. 

24 mai 2024

Caro diario (10)

Stârnit de rezultatul cel puțin amuzant obținut de Mark Racz în interacțiunea cu un braț al macaralei AI, am replicat oarecum experiența interogând altă interfață AI pe tema acestui blog. Ce a întors este mult mai prozaic, deși tot un fel de fușereală. Că dacă scana tot, tot, tot, sigur venea cu altceva. Bine că măcar a nimerit-o și nu s-a pronunțat în privința autorului ;)

Oricum, îmi place de el că nu e sigur, folosește verbul pare, verb des folosit de oamenii inteligenți. Măcar atât a luat de la bipezii sapiens cu instrucție superioară.

17 mai 2024

FG

Ați vrut să știți cine e Francis Galluppi, nu-i așa?

Normal, de ce-ați fi aici otherwise.

Ok, iată cine e Francis Galluppi.

Pentru un debutant în regie, Galluppi abordează curajos și în forță un gen în care sunt toate șansele de a-ți rupe dinții. Ei bine, el rămâne cu the 32 full display ceea ce, dați-mi voie să cred, este o realizare.

12 mai 2024

Cvasimilitudini III.75: Ena Sendijarević (1)

Cei care ajung fără context la postarea asta, găsesc aici context ;)

Screenshot from Take Me Somewhere Nice (2019)

Screenshot from Sweet Dreams (2023)
Later edit: pentru a evita orice eventualitate am adus contexul aici
Are doar două filme la activ, dintre care unul - Sweet Dreams se poate vedea la Festivalul Filmului European, în vreme ce pe celălalt, Take Me Somewhere Nice, adică debutul din 2019, vă sugerez să-l căutați (mă rog, vă pot îndruma dacă nu există repere).

Take Me Somewhere Nice este un road movie printr-o Bosnie în tranziție (ca-n bancul cu broasca țestoasă), parcurs și văzut prin ochii unei fete ce vine în țara natală a părinților pentru a-și vizita tatăl pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată. În timp ce ea și mama ei s-au refugiat în străinătate, el a rămas în Bosnia fără a se mai putea integra într-un peisaj ce i-a dat reject și l-a cazat pe un pat de spital cu o afecțiune în fază terminală.

Sweet Dreams, în schimb, este ceva mai static, deși tot o deplasare propune: în timp (începutul secolului trecut) și spațiu (Indonezia, colonie olandeză la acea vreme). Este tot o explorare a originii, a celei noi, pe care încearcă s-o înțeleagă prin filtrul alteritarului ce o adoptă forțat de împrejurări. Dacă vă aduce aminte de Pacifiction și tot ce a însemnat el, nu greșiți: stilul Enei Sendijarević aduce un pic cu al lui Serra, minus afectarea/artificialitatea (la care, de altfel, și el a renunțat parțial).

Ena Sendijarević are origini bosniace și trăiește la Amsterdam. În mod normal aș fi sărit acest detaliu biografic, nu-l sar pentru că este important: el funcționează nu ca o condiționare culturală, cât mai degrabă ca un adjuvant de perspectivă, fiindcă Ena Sendijarević mizează în ambele filme pe o abordare ce te lasă paf în anumite momente. Inițial am crezut că vinietele ei vizuale, unghiurile și viziunea ce le însoțesc sunt niște semne de punctuație într-o narațiune ce trebuie din când în când ranforsată. Am greșit!

Miza asta e prea mică, de fapt acele acolade ce schimbă dinamica dau seamă despre originalitatea și modul extrem de personal în care ea înțelege să facă film - realist (cu accente ușor grotești), pictural, distanțat, offbeat, sarcastic-satirizant - totul împachetat într-un clasic 4:3. 

Mie mi se pare o voce puternică, bine conturată în europeisajul actual și confortabil instalată în propria abordare, altfel spus confortabil înstilată. 

13 martie 2024

Jean-Lorin Sterian: „Starshitting este numele viitoarei revoluții”

Tehnic vorbind s-a dorit a fi un interviu legat de lansarea acestui film pe care-l știu cam de când se pritocea. Știu pentru că atunci autorul m-a întrebat una, alta și i-am zis niște lucruri așa cum m-a dus și pe mine capul. Atunci înseamnă, de fapt, 2020 sau/și 2021, avea niște planuri cu el, toți avem un plan până vine primul pumn în falcă, vorba lui Mike Tyson, doar că, iată, trecură anii și filmul nu s-a mai lansat. 

Finalmente a ieșit un mediumetraj ce a ajuns un fel de lest și rest de care autorul, nu chiar la debut, dar prin zonă, vrea să scape. Să închidă o etapă și să vadă el ce-o mai face. Se întâmplă acum, afișul vă lămurește.


Iată ce l-am întrebat eu și iată ce a răspuns el. Două blocuri de text, unul mai mic, altul mai mare, ce se întâlnesc și se îmbină fără a fi nevoie de un liant special. 

C.:

1. Eu știu care-i faza cu Starshitting, dar tot mai bine e dacă vine de la sursă. so, (re)definește conceptul și odată cu el explică un pic geneza.
2. Din ce cunosc eu, filmul acesta, un mediumetraj la limita de sus a genului, a stat multă vreme în proces de coacere so to say. de ce și care au fost fazele prin care ați trecut împreună până să îl lansezi?
3. Ești un exponent marcant al teatrului indie în RO. Din experiența asta a rezultat un film, un hibrid. Vei face un nou film-film sau e un detour one time only?

Jean-Lorin Sterian:

Starshitting-ul s-a manifestat pentru prima oară într-un capitol al romanului Lorgean. Personajul principal întâlnește un starshitter american specializat în căcări în reședințe de dictatori, pasiune care îl adusese la București. În carte, care a apărut în 2007, e descris momentul zero al mișcării: 

„Cred că la început au fost niște fani dezamăgiți de lipsa de atenție din partea idolilor lor. Unul a reușit să pătrundă în casa lui Luke Perry și, în loc că scrie mesaje pe oglindă cu rujul, s-a căcat în wc-ul lui. Și n-a tras apa. Apoi a făcut o poză pe care a postat-o pe blogul ei.”

Tot în Lorgean apar niște texte scrise de prieteni, în care sunt descrise căcări în casa lui Coelho, Creangă, Paris Hilton, Woody Allen.

Pe culmile revărsării/starshitting a devenit apoi titlul unei piese de teatru dezvoltate în urma unui workshop de dramaturgie desfășurat la UNATC prin 2008 - 2009. Personajele principale sunt doi publicitari care ajung într-o gașcă de squatteri care practicau starshitting-ul, plot pe care l-am păstrat și în film. În perioada când am scris piesa, aveam mulți cunoscuți care lucrau în publicitate și țineam și o rubrică săptămânală în 24Fun unde cam scriam la mișto despre lumea aia. Însă impulsul de maculare îndreptat spre stardom vine din perioada în care am fost jurnalist de life-style și eram nevoit să interacționez cu tot felul de vedete față de care trebuia să am o atitudine corespunzătoare job-ului. Am detestat profund anii ăia de jurnalism pe care-i consider ani pierduți din viață.

În 2014, piesa de teatru a fost pusă în scenă de regizorul Alexandru Nagy, după un casting făcut împreună la lorgean theatre, teatrul de la mine din garsonieră. După premieră, actorul principal a crezut că joacă la Teatrul Național și a părăsit distribuția. Regizorul mi-a propus să-i preiau rolul și am acceptat, mai ales că în perioada aia începusem să fac performance-uri și descopeream o lume nouă prin ceea ce se întâmpla regulat la mine în casă. Dar mi-a fost greu. Nu aveam nicio experiență de actor și era și destul de straniu să joc un rol pe care nu intenționasem să-l scriu pentru mine, ori în performance-uri eram 100% eu. Pe culmile revărsării s-a jucat aproape un an de zile într-un alt teatru de apartament, 8pt. De emoție, cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, vomitam, de obicei în curtea barului Underground, unde se petrecea prima scenă, o dată chiar și în sală, chiar înainte de intrarea spectatorilor.

La câteva luni după ce spectacolul n-a mai fost programat, adică în 2016, mi-am spus că aș putea să încerc să-l transform într-un film. 

Aveam o oarecare experiență pentru că regizasem două scurtmetraje si două documentare (în prezent trei) și, mai ales, eram obișnuit să fac lucruri pe cont propriu cu bani foarte puțini la fel ca în teatrul de apartament. M-a ajutat mult Ana Drăghici care a fost și DOP pentru că a avut încredere în entuziasmul meu de atunci. Acum n-aș mai putea să fac asta, iar experiența de a regiza și juca în același timp (unul foarte scurt) n-a fost deloc plăcută. Am lucrat cu aceiași actori din spectacol, cu excepția unui prieten, un artist englez, care a venit din Londra pentru trei zile de filmare. 

Din păcate, la momentul respectiv scriptul cu care am lucrat a fost influențat de piesa de teatru care era încă foarte proaspătă în memoria tuturor. A fost o greșeală pentru că la montaj am constatat că ceea ce funcționează în teatru nu funcționează și în film. Și mi-e foarte ok să recunosc acum că eu n-am mintea/viziunea unui regizor de cinema. Aș fi avut nevoie de timp, să experimentez cu actorii, să petrecem timp împreună, să tragem duble în stiluri diferite de joc ș.a.m.d. Acest lucru era imposibil pentru că am avut bani să închiriez apartamentul din film doar pentru 4 zile, de fapt, 4 nopți. 

Scenele din apartament au fost trase de 4 ori din 4 unghiuri diferite care reproduceau poziția unor camere de supraveghere. Voiam să le montez random, ca și cum s-ar vedea pe ecranul de control al unui supraveghetor. N-a ieșit chiar așa, dar nici foarte departe, dar modalitatea asta de filmare e unul dintre lucrurile care încă îmi plac la film, de care în momentul de față mă simt complet detașat. 

După 2016, am început să petrec mult timp în rezidențe artistice prin Europa și interacțiunile cu arta contemporană și reprezentanții ei au început să prevaleze atât în viața personală, cât și profesională. Am început să regândesc filmul mai mult ca un video performance auto-referențial, în care apar și eu, cel real, ca personaj, în casa căruia urmează să se petreacă un starshitting. În 2018 am mai tras câteva scene în care apar niște artiști din Palestina și Germania care au mai adus filmului un layer, ba chiar două. Într-una dintre ele povestesc filmul pe care tocmai l-au văzut (în același timp cu spectatorii), cam ca în cartea a doua din Don Quijote. Astfel, vizionarea filmului este o condiție obligatorie pentru oricine are intenția de a deveni starshitter (ficțional sau nu).

Ultima scenă, care e și ultima din film am tras-o în 2019, în casa nouă, încă în renovare, a Anei Drăghici și a lui Paul Negoescu. Tot în 2019 am compus și piesa Starshitting pe care o cântăm acum cu pj.lo and the accidentals și care apare pe genericul final. Apoi filmul a intrat la colorizat și doi ani mai târziu era tot acolo. A venit și pandemia și a ieșit cu totul din viața mea. 

Desi e proiectul artistic pentru care am consumat cei mai mulți bani, energie și timp, odată terminat, n-am mai avut energie să mă ocup de partea de promovare, trimis în festivaluri, pupat în fund personalități ale lumii filmului. L-am trimis la două festivaluri, n-a fost acceptat, aia e. 

Poate își va găsi o viață a lui după ce-l pun online și îl urc pe karagarga și torenți. E un film gândit și destinat vizionării online. La un moment dat mă gândisem că, dacă i-aș face o lansare clasică, la care să invit critici de film, vedete și mai știu eu cine vine la premiere, aș scrie în invitație să-și aducă laptopurile în sala de cinema și să-l vadă online în același timp. Cel mai mult mi-ar plăcea să-l prezint în formula asta bifronsă, care se întâmplă pe 16 martie, în Control: vizionare + concert.

Încercând un tagline aș zice așa: Starshitting este numele viitoarei revoluții. Vine șuvoi.

29 februarie 2024

Special Guest Post: Dune: Part Two / Cititor vs. spectator. Din nou.

Dune - partea a doua. Ce am văzut?

Am comis păcatul suprem: NU m-am dus la IMAX, că am omis aspectul „refresh zilnic la pagina cu rezervări” și adio locul meu preferat (rând 8 loc 20). Ca atare, obligat-forțat, m-am urnit la avanpremieră la cineplexxul local (15 minute pe jos, cum să nu profiți). Și încă nu sunt lămurit ce am văzut sau care sunt implicațiile pe viitor. Capul mi-e plin de întrebări și speculații

Mai întâi, filmul (mild spoilers).

În mare, falca mi-e căzută. Ca cititor, am niște dubii sau „dezamăgiri” - minore, în comparație cu MASTODONTUL ăsta de film. Există momente, multe, în care scenele (și replicile) sunt scoase direct din carte. Atmosfera, spiritul ei, sunt acolo. Denis, pe lângă „superacțiune SF” (cum se categoriseau casetele video pe vremuri, când te duceai la Închirieri Casete Video), acordă și momente de respiro. Știm că se pricepe la contemplativ.

Totul este și intim și imens. Avem de-a face cu un blockbuster de artă. 

Chalamet se face mare, își asumă rolul de lider si trăiește cu dilema: știe că îi manipulează pe fremeni, dar și că altă soluție nu are, iar această soluție va duce, în timp, la enorme atrocități cauzate tocmai de imaginea sa mesianică. Confruntarea asta interioară se vede pe ecran. Chani e și ea duală (și o strașnică luptătoare), stăpânită în același timp de iubire și de scepticism. Mulți spun că personajul doamnei Zendaya a fost amplificat față de carte, dar io vă zic că nici în carte nu te joci cu Chani :).

Doamna Jessica devine aproape un villain în anumite scene. Mai calculată și mai manipulatoare. Rebecca Ferguson e top, desigur. Scena pe care o așteptau toți, când bea Apa Vieții, este tot ce mi-aș fi putut dori. Și ne prezintă un nou personaj esențial: Alia, copilul născut cu toate abilitățile și „celelalte memorii” ale unei Cucernice Maici. „Monstruozitatea”, cum îi spuneau doamnele Bene Gesserit. Nu apare aici decât sub formă de fetus, care vorbește din burta mamei. 

E o soluție care m-a dezumflat un pic, având în vedere că ea e prezentă fizic în carte, iar Lynch a găsit cumva o fetiță creepy numa' bună pentru Alia (fetiță care, fun fact, a fost și sora lu` Donna în Twin Peaks). Deoarece, in afară de starea fetală, Alia nu e prezentă în film decât ca o viziune matură din viitor (Anya Taylor Joy, trei secunde la final). Villeneuve a trebuit să facă niște schimbări. Nu m-au deranjat chiar așa de tare, nu sunt un „purist”, dacă tema merge cum trebuie.

Feyd Rautha.

Antagonistul lui Paul, nepotul psihopat al baronului Harkonnen. Austin Butler ne oferă un monstru, de fugi mâncând pământul. Departe de chiloții lui Sting. Foarte tare.

Stilgar - un portret deopotrivă comic, stoic și trist, frumos expus de Bardem. Vezi limpede, după încercarea lui Paul (călăritul viermelui), momentul în care se transformă din prieten/mentor în venerator. E un lucru punctat emoționant și în carte - Paul își dă seama că a pierdut un prieten și s-a ales cu un fanatic. M-a înlăcrimat momentul „Nu-mi pasă ce crezi tu! Eu cred!”. Știind ce va implica această credință: războiul sfânt în tot universul.

Distribuția e uniform grozavă, indiferent de câte secunde au pe ecran (Walken ca împărat, Florence Pugh ca Prințesa Irulan, care va avea un rol important pe viitor).

Nu am ce să comentez la nivel de producție. Efecte? Hellooo! Ezit un pic să menționez Lord of the Rings (nici nu e prea originală mențiunea), dar nu-i așa că-i mișto să înțelegi ce se petrece pe ecran, cine unde e și așa mai departe? În loc să stai tâmp la un asalt CGI de megabuget, din care nu pricepi mare lucru? LOTR a stabilit un standard la care Dune aderă. În peisajul megafilmelor, l-aș putea menționa aici și pe James Cameron - știi întotdeauna la ce te uiți. Scenografie, costume, imagine, sunet? Să vină premiile. Posibil încă un Oscar pentru Zimmer la muzichie.

Întrebări pe viitor, ca cititor

E limpede că DV a pregătit terenul pentru un al treilea film. De altfel, și-a exprimat clar această intenție - ecranizarea celei de-a doua cărți, Mântuitorul Dunei. Problema mea ca cititor e că a doua carte e o cărțulie mică, aproape o nuvelă, toată plină de conspirații si reflecții. Nu știu cum ar da pe ecran. Poate că DV o va uni cu Copiii Dunei, ca în miniseria TV de prin 2000 - acela e, de fapt, finalul poveștii lui Paul (și a Aliei, sora sa). Dar ăsta e farmecul adaptării, sunt foarte curios și mă voi prezenta la cinema când o fi. Faptul că Alia adultă e Anya Taylor Joy mă incită rău.

Concluzii

S-a tăiat mult, s-a lăsat cât trebuie. Cuvântul care rezumă totul, lăsând cititorul deoparte, este: frumusețe. Bine, și un spectacol pe cinste, cu respect pentru privitor, care, dacă e și cititor, își vede cartea cu ochii. Pentru mine, e al doilea film-eveniment (pun cele două părți laolaltă) al vieții mele adulte. Să mai treacă fervoarea și voi trece și pe la IMAX de 2-3 ori, ceea ce vă recomand și vouă :)

Vreți să știți autorul?

E simplu.

Îl găsiți aici.

Și-l veți mai găsi, că tocmai ne-a transmis asta.

02 februarie 2024

08 ianuarie 2024

Caro diario (2)

Văzut Ferrari.

Zgomot mult (inclusiv în film, doar e cu mașini de curse) pentru aproape nimic. Producția în sine este la limita hagiografiei cu voie de la stăpânire (în cazul de față familia Ferrari), meritele regizorale constând exclusiv în execuție, Mann fiind el însuși un cineast animat de craftsmanship.

Motiv pentru care am și scris pe fb imediat după vizionare:

Sorry, old sport, but the old tricks don't work any more like they used to back in the 90s! Ceva s-a schimbat în modul nostru de a privi turbomixul de thriller și melodramă ce încă mai funcționa pe vremuri datorită canelurii clasice în care lumea însăși funcționa. La momentul ăsta, aliajul în cauză e datat, arată ca un costum demodat: linii fine și totuși out of fashion.
Tehnologia a făcut totul țăndări. iar Michael Mann continuă să facă filme ca pe timpuri, aproape de paradigma godardiană (cool & chic la vremea ei): a girl, a gun and a car.
Din păcate sau nu, lumea s-a schimbat radical și - nu știu voi - dar eu nu mai sunt acolo. Și nici nu pot privi nostalgic la un film făcut în 2023 ce arată ca în anii '90 doar pentru că sunt fan Mann. Sunt și voi rămâne, doar că, din varii motive, el s-a oprit la Collateral.

Alții au mers mai departe.

P.S. (doar aici): Penélope Cruz în rolul Laurei Ferrari merge pe o gheață atât de fină că aproape o auzi cum crapă sub interpretarea ei apăsată, periculos de apropiată de registrul telenovelistic. E un freestyle acolo ce aduce aminte în unele (puține) momente de Sophia Loren din (tragi)commedia all'italiana, iar în celelalte de zeițele soap opera din America de Sud.

02 ianuarie 2024

Caro diario (1)

[îmi notez aici chestii pentru o comunicare mai bună cu mine însumi ;)]

M-am prezentat la prima programare din acest an într-o sală de cinema (făcută încă din decembrie). Poate prea devreme. În sensul că, fiind 2 ianuarie, serverul de la Elvira Popescu era încă la revelion și nu a fost funcțional. Tentativele de resuscitare nu au avut vreun rezultat, drept urmare, după vreo 40 de minute de așteptare am fost trimiși acasă de la proiecția Ferrari. Sala a fost full, relaționarea cu oamenii a fost ok, lumea a plecat care-ncotro fără prea multe parlamentări. 

Înțeleg că aceeași soartă urma să o aibă proiecția de la 7 (Ceylan, ora 19:00).

- later edit: proiecția a avut loc totuși

Banii înapoi în două-trei zile și eventuale reprogramări.

Cum zice și clișeul: am început anul cu stângul :))) Anul cinefil, firește! Hopefully.