Blogtober (20)

Blogtober (19)

 

Blogtober (15)

S-a rupt șirul la 10, nu-i bye, îl voi reînnoda cu stil. 

Cu doi (de) n. 

Ca să țină chiar de s-ar scula și Macedon în persoană. 

Aș pune (și) această imagine sub formă de metacomentariu pentru că mi se pare perfectamente relevantă (și) pentru Good One, indie low key excelent scris și regizat de India Donaldson (debut, btw) văzut în competiția BIFF (excelentă selecție so far, felicitări!).

În filmul ăsta aparent nu se întâmplă nimic, chestiune ce enervează la culme spectatorii centrați pe „Să se întâmple, dom'le, ceva, că d-aia am venit la cinema”, iar când se întâmplă, un breaking point domol orchestrat (că nu-i Blair Witch Project, deși tot păduri și camping alpestru vedem în mare parte), se enervează alt sector de ultrași: „Dar, ce a avut, dom'le, ce s-a supărat așa, glumea și omul, n-a dat cu parul!? Și apoi ăsta e subiect de film???”

Răspuns: da, e subiect de film. Mai mult chiar, merită insistat asupra lui, fiindcă exact asta s-a întâmplat: un adult (i)responsabil a dat (verbal) cu parul. Iar faptul că personajul principal sau cvasicentral, o adolescentă de 16-17 ani, p-acolo (interpretată ca la carte de Lilly Collias), este extrem de deranjat(ă) de o remarcă-invitație totalmente deplasată, venită din partea acestui adult care ar trebui să știe ce e glumă pe bune și ce glum(iț)ă in disguise, eu îl găsesc pe deplin justificat.

Este o perspectivă care trece pe sub radar în cazul a destui regizori bărbați, las deoparte că pentru majoritatea lor nu prezintă vreun interes. Well, vine India Donaldson cu acest unghi și ni-l aduce în fața ochilor, deloc ostentativ, fără pretenția de a demonstra ceva în mod special, îl arată pur și simplu, concluziile (if any) rămânând să le ex-tragem noi. N-aș spune ca Truffaut, apropo de filme, că n-ar trebui să aibă mesaj și că dacă vrei mesaje, mergi la poștă (au zis mai mulți vorba asta, în diverse formule, eu merg cu Truffaut), căci în Good One un mesaj există, doar că e livrat fără emfază, ceea ce face totul o dată în plus izbitor.

Deși n-are treabă la nivel de subiect (poate doar ca setting) cu Old Joy al lui Kelly Reichardt se înrudește cu acesta în termeni de ritm (pacing) și estetică a liniștii (sau tăcerii): cele mai multe lucruri se spun când nimeni nu spune nimic (cu voce tare). Să faci asta cu cap, adică rost, astăzi, într-un peisaj dominat de hărmălaia dolby & friends, mi se pare admirabil și de salutat. Ceea ce, iată, fac și eu: remarc și salut diferența!

P.D. Pe undeva poate fi chiar și salutar ;)

Intermezzo: Dialoguri (im)probabile?

[Pentru cei care vor ajunge aici pe alte căi decât pagina de fb: cronica lui Alex. Leo Șerban, pe care o regăsiți transcrisă mai jos, trebuie parcursă în contextul postării mele de pe fb dedicate filmului Anul nou care n-a fost (regia: Bogdan Mureșanu). Altfel, fără reperele astea, există riscul de a nu se înțelege mare lucru din demersul de față.]

----------------------------------- 

Alex. Leo Șerban: Adevăr și fals în Revoluția din decembrie

«ULTIMUL film al veteranului Sergiu Nicolaescu se numește 15, titlu care trimite în mai multe direcții.

Ar fi vorba, mai întâi, de cei 15 ani care au trecut de la Revoluție, timp în care idealurile pentru care au murit acei oameni în decembrie '89 s-au transformat, pentru unii (puțini) în conturi serioase în bănci, iar pentru alții (majoritatea) în pensii mizere și ajutoare de șomaj. 

În al doilea rând, „15” este numărul cadavrului - încă viu al lui Marinică, marinarul mereu chefliu împușcat la Timișoara și dus, într-o operațiune secretă de camuflare a masacrului, la București, Crematoriul Cenușa, pentru a fi incinerat împreună cu alți 42 de martiri; operațiunea poartă numele de cod „Trandafirul”. 

În fine, 15 este vârsta fiului acestui Marinică (și al unei muncitoare pe nume Imola), căruia i s-a pierdut urma și pe care-l caută în scopuri de scoop jurnalistic o gazetară franceză de origine română, „Irenne” (sic), reîntoarsă în țară în 2004.  

Tonul general al filmului este amar, deziluzionat: „Revoluția” nu mai interesează decât ca prilej de comemorări oficiale și, cum spuneam, de bilanțuri în presă (sau ca subiect de film - vezi 15). România de acum a devenit o țară-a-nimănui, asemeni copiilor abandonați prin canale, o țară a contrastelor sociale în care cei cu mână lungă fac legea, iar corupția se măsoară în oferta de șpăgi și omerta generalizată: cei care au tac chitic, refuzând să răspundă de unde au, iar cei care n-au stau cu botul pe labe, înfrânți de „sistem”. Nimic nou. Decât că o spune Sergiu Nicolaescu, actor al Revoluției și senator al Tranziției.  

Dar această punere în oglindă a celor două Românii (cea falsă a lui Ceaușescu și cea adevărată a lui Iliescu-Constantinescu-Băsescu) este, dramaturgic vorbind, disproporționată: deși filmul începe în prezent, odată cu trimiterea jurnalistei (Maia Morgenstern, extrem de expresivă când face poze în elicopter) pe urmele copilului născut în catedrala din Timișoara, întoarcerile în timp, în decembrie 1989, la povestea lui Marinică (Cristi Iacob, care și cântă), sunt atât de frecvente și de lungi încât spectatorul are senzația, adesea, că începutul a avut doar rol de „copertă”. Nici asta nu e adevărat, căci revenirile în prezent au loc totuși din când în când; este însă imposibil de spus de ce în anumite momente și nu în altele. Funcția dramatică a „contrapunctului” pare să fie, mai degrabă, efectul unui hazard de montaj.

Imola (Ioana Moldovan, lăcrămoasă) trăiește, așadar, la Timișoara, împreună cu colegele ei de fabrică, șvăboaica Hilde (Mihaela Rădulescu, mamoasă) și Nina (Daniela Nane, irosită), într-una din acele case bănățene care seamănă cu versiunea locală a locuințelor neorealiste: o clădire aproape neverosimilă, cu o intrare gen „turn” și cu două șiruri de coridoare exterioare, de o parte și de alta, care dau în curtea interioară a imobilului. 

Această locație este cel mai interesant lucru din film - o implantare în peisaj care are toate datele autenticului: ești convins, de cum o vezi, că în acea casă chiar au trăit niște oameni. Al doilea lucru interesant din film este prezența patrupedelor - câini și pisici, mulți câini și pisici, apar în răstimpuri în cadru, parcă spre a ne aminti că mai există ceva viu și adevărat în această poveste. 

Din păcate, nici Sergiu Nicolaescu, nici încercatul său scenarist, prozatorul D.R. Popescu, nu par să-și fi dat seama că atât casa bănățeană, cât și animalele domestice prezente în film sunt adevăratele vedete ale filmului și că ar fi meritat o dramă animalier-locativă pe măsură: patrupedele sunt reduse la un rol „decorativ” (sau simbolic? e greu de spus), contemplând mute povestea pe cale de desfășurare, în timp ce fabuloasa casă bănățeană (care ar trebui să facă, iute, obiectul unei restaurări UNESCO!) pare să alunge, sistematic, personajele filmului.

Din fericire, nu același lucru se poate spune despre film: 15 este un film de maturitate - una din cele mai irezistibile comedii despre „Revoluție”! -, care trebuie văzut ca să fie crezut. Și nici măcar atunci.»

(text apărut în Ziarul de Duminică, noiembrie 2005)

Blogtober (10)

Blogtober (9)

Blogtober (8)*

Întrerup sau fragmentez temporar jurnalul de abstractizare personală cu un alt jurnal, jurnal în jurnal, deocamdată nu și telejurnal, este în plan și acela, deci va fi, Lazăre, va fi 

Acestui în-jurnal îi voi spune simplu #blogtober și va consta în publicarea randon a unor title cards. 

Filme văzute de mine și nevăzute de voi, revăzute de mine și văzute de voi, răsvăzute de mine și... like I care. 

Eventuala întrebare de ce începi cu 8 și nu cu 1 are un singur răspuns: cine a zis că începutu-i aici?

Caro diario (44)

Caro diario (43)

...de octombrie, desigur!

Caro diario (42) + Le voyage du ballon rouge (V)

Con - text. 

Cvasimilitudini III.76 → 71 Hands out(here)

Screenshot from Flashback - Mörderische Ferien / Flashback (dir.: Michael Karen/2000)

- Director's Cut -

Acel 71 din titlu este aici. 

Caro diario (41)

Nu știu pentru voi, că oricun nu sunt interesat, ziceam așa, dar pentru mine a devenit o distracție irepresibilă jurnalul ăsta improvizat, drept pentru care, iată, astăzi adaug csvd.

Solitary brothers, solitary sisters, is there still a part of you that wants to live?

Caro diario (40)

Ar fi trebuit să pun cadrul ăsta la episodul 48 ;)

Caro diario (39)

Étaix - Le soupirant

Caro diario (38)

Caro diario (37)

Caro diario (36)

 

This really Fingernails everything up!

Caro diario (35)

Un cadru cvasirohmerian într-un film de Altman (Secret Honor).

Caro diario (34)

Caro diario (33)

We all do at some point.

Caro diario (32) Dear Werner

Caro diario (31)

Caro diario (30) Baxter. Vera Baxter

Duras

Caro diario (29)

Bresson

Caro diario (28)

Caro diario (27)

Caro diario (26)

The only question there is: Would you do the (re)search for you?

Caro diario (25)

Hanele a fost de la bun început un cineast pictural-provocator. Nu unul axat pe reproducere („îți re-fac un Kleist de nu mai vezi originalul”, that kind of thing), cât pe exploatarea sugestiei asociative, împingerea ei în niște colțuri pe care de regulă le ignoră sau evită, pe confruntare. 

Vă pun în fața acestei imagini, zice el, ce vedeți? Ce nu vreți să vedeți? 

Eu, de pildă, aș fi ispitit să nu văd (blasfemie, vai!) o versiune stilizată a iconicei diademe de spini de pe fruntea lui Isus Hristos, prezentă în n+1 picturi, și totuși asta mi se arată. E (de) la mine sau de la autor? 

Haneke făcea asta în 1974 într-un serial produs în Germania, After Liverpool se numește, nu mai are nicio rezonanță astăzi în afară de fanii lui Klopp (dac-ați prins aluzia).

Caro Diario (24) Ploum ploum tralala

Caro Diario (23) [Throwback, back to square 1]

A fost prima reacție: ce naiba e acolo și de ce a intrat aia în lista freatică a postărilor cu vârf de accesări? 

La a doua parte a întrebării nu am răspuns, la prima da.

Este un text din 2007 (a existat anul ăla în viața noastră, ce să vedeți?!), data e 30 iulie, așadar peste 20 de zile s-ar împlini 17 ani în cap și coadă, iar eu scriam agasat și cu o furie abia reținută pe alt blog, din fericire închis acum, unde #cinesseur era doar o secțiune în care adăugam sporadic texte despre filme sau ceva de genul. Am importat postarea când #cinesseur s-a mutat la casa lui, o las mai departe aici, cu un bemol, totuși.

30 iulie 2007 era ziua în care mureau Bergman și Teoctist, ce mai potriveală, geolocal, desigur, în Suedia nu știa nimeni cine e fostul Patriarh, cu excepția românilor ortodocși rătăciți p-acolo, și m-am gândit (nu prea mult, mi se pare) să marchez momentul în cheie (cin)etică, apelând în acest sens la un text de Liiceanu (astăzi n-aș mai face-o). Bine, Jurnalul de la Păltiniș mi se pare mai departe o carte bună, subliniabilă, în privința autorului am rezerve de ceva vreme, however, e fără relevanță remarca (strict aici, în context, firește).

Scriam, așadar, un pic excesiv, dădeam cu barda mai degrabă, deși unele formule îmi plac și acum (paratrăsnet cu leduri, well, not too bad 😏), nu puneam titlu, nu foloseam diacritice, nu spațiam ca lumea, în fine, am mai intervenit acum pe text, aranjându-l în pagină, deși ă-uri & ț-uri tot nu am pus, enfin, lectura curge și așa, putem trece cu vederea.

Bun, astea ca astea, dar comentariile, nene! O nenorocire! Știți, în 2007 explodase blogging-ul, toată lumea scria și toată lumea comenta pe bloguri, online-ul era o extensie a discuțiilor sterile de la tv, unde se vorbea în neștire, blogurile fiind un fel de rețea socială -1.0 în care oricine putea fi oricine și se manifesta ca atare. Și nici asta nu mi se pare cine știe ce dramă, cât nivelul discuțiilor... Low, low, low, skid low, vorba aia. Pur și simplu, citind acum acele reacții (afectate, mimetice, căznit ironice), senzația e de jenă pură (nu, nu neapărat pentru ale mele, în secțiunea de comentarii eram moderator). 

Le-am ascuns să nu le mai vadă nimeni, niciodată, sper ca nici eu să nu mai am vreodată curiozitatea de a le tranzita.

In this respect: ar trebui să dau off tuturor comentariilor din dreptul postărilor, mai ales celor din perioada 2007 - 2010, realmente de necitit. Cu mici & puține excepții, doar goz. Până în 30 iulie curent mă ocup sistematic de treaba asta. No regrets, what's there to regret? 

Caro Diario (22) [Lilith]

Caro Diario (21)

Amper... sand

Amper... s(o)un(d)

Caro Diario (20)

And not just a(nother) movie. This is real as well as a lot of good and bad things happening out there.

Happy 4th of July, everybody!

Caro Diario (19)

Screenshot from If Revolution Is a Sickness (dir. Diane Severin Nguyen/2022)

Caro Diario (18)

Franz Kafka, Jurnal, 1914 -1923

Caro diario (17)

Caro diario (16) / Eureka

Zău, ce naiba (mai) găsiți aici?

Bine, dacă tot sunteți în zonă, luați de citiți ceva ce se poate numi Rolul unchilor în marea literatură. N-are propriu-zis treabă cu imaginea, deși ar putea avea. Just connect the dots.

Sorin Stoica a fost un prozator pe care unii mai deştepţi & mai avizați decât mine (Radu Cosaşu, de pildă) l-au asemuit cu Ion Creangă. Ar fi bine să nu strâmbaţi din nas când auziţi de humuleştean, fiindcă nu ştiu dacă ne-om mai putea înţelege după aia.

Într-una din cărţile sale (O limbă comună, 2005), Sorin Stoica spune că a deprins arta povestirii de la Nae Stabiliment, un unchi de-al său. „Nae e furnizorul meu de materie primă narativă. Dacă stau să mă gândesc bine, io de la el am învăţat să scriu, pentru că, aşa cum îi spune şi numele, Nae Stabiliment e o instituţie. (…) Nae Stabiliment, dacă s-ar fi apucat de scris, îi bătea pe umăr pe mulţi scriitori români contemporani.”

Mărturisirea seamănă izbitor cu povestea scriitorului mexican Juan Rulfo, consemnată de Enrique Vila-Matas în Bartleby&Co., minunata cărţulie pe care am mai pomenit-o pe-aici. După succesul cu Pedro Paramo (roman), Juan Rulfo nu a mai publicat nimic vreme de 30 de ani (a fost comparat deseori cu Rimbaud, retras şi el precoce din literatură din cu totul alte motive însă). 

Când era întrebat despre seceta creativă în care se complăcea, obişnuia să răspundă: „Păi, a murit unchiul Celerino, care-mi istorisea întâmplări.”

Nu era o invenţie sau o metodă de a expedia curioşii. Unchiul Celerino a existat de-adevăratelea. Chezăşie depune chiar Vila-Matas. „Era un beţiv, care-şi câştiga viaţa miruind copiii, la confirmare. Rulfo îl întovărăşea adeseori şi asculta fabuloasele istorii ale vieţii lui, în majoritate inventate, pe care acesta i le povestea. Rulfo s-a lăsat de scris la puţină vreme după moartea acestuia. (...) Scuza cu unchiul Celerino e una din cele mai originale pe care le ştiu, dintre toate cele pe care le-au creat scriitorii Nu pentru a justifica faptul că au părăsit literatura.” Dacă ne gândim că unchiul Celerino era și ateu, comédia e şi mai mare...

Elementul frapant şi tulburător al acestei similitudini vine abia acum și e rezultatul unei inversiuni stranii: dacă Rulfo a rămas fără unchi, deci fără sursă de inspiraţie, Nae Stabiliment a rămas fără cel care-i distila snoavele. În 2006, la doar 28 de ani, Sorin Stoica a plecat dintre noi, victimă a unei boli diagnosticate din vreme, dar tratată mult prea târziu. Mulţi l-au descoperit şi apreciat abia după. Patru volume de proză i-au apărut antum, restul, între care și un Jurnal, ulterior.

Printre alte îndeletniciri complementare celei de scriitor, Sorin Stoica îi medita la... creativitate pe candidaţii la jurnalism. Judecând după rânduielile lumeşti, îmi place să cred că Doamne-Doamne i-a făcut chemare mai repede pentru a-şi asigura, la rândul său, meditaţii la creativitate.

Caro diario (15)

Caro diario (14)

Dacă aveți ocazia, căutați a vedea acest film. Puteți zice mulțam după.

Caro diario (13)

Caro diario (12)

Caro diario (11)

 

I you're tryin' to figure what is goin' on here, well, try no mo'!

What you're seeing here is an ongoing process of being cryptic. 

Caro diario (10)

Stârnit de rezultatul cel puțin amuzant obținut de Mark Racz în interacțiunea cu un braț al macaralei AI, am replicat oarecum experiența interogând altă interfață AI pe tema acestui blog. Ce a întors este mult mai prozaic, deși tot un fel de fușereală. Că dacă scana tot, tot, tot, sigur venea cu altceva. Bine că măcar a nimerit-o și nu s-a pronunțat în privința autorului ;)

Oricum, îmi place de el că nu e sigur, folosește verbul pare, verb des folosit de oamenii inteligenți. Măcar atât a luat de la bipezii sapiens cu instrucție superioară.

Caro diario (9)

Caro diario (8)

 Outer Range. S2. Here and now.

FG

Ați vrut să știți cine e Francis Galluppi, nu-i așa?

Normal, de ce-ați fi aici otherwise.

Ok, iată cine e Francis Galluppi.

Pentru un debutant în regie, Galluppi abordează curajos și în forță un gen în care sunt toate șansele de a-ți rupe dinții. Ei bine, el rămâne cu the 32 full display ceea ce, dați-mi voie să cred, este o realizare.

Cvasimilitudini III.75: Ena Sendijarević (1)

Cei care ajung fără context la postarea asta, găsesc aici context ;)

Screenshot from Take Me Somewhere Nice (2019)

Screenshot from Sweet Dreams (2023)

Later edit: pentru a evita orice eventualitate am adus contexul aici

Are doar două filme la activ, dintre care unul - Sweet Dreams - se poate vedea la Festivalul Filmului European, în vreme ce pe celălalt, Take Me Somewhere Nice, adică debutul din 2019, vă sugerez să-l căutați (mă rog, vă pot îndruma dacă nu există repere).

Take Me Somewhere Nice este un road movie printr-o Bosnie în tranziție (ca-n bancul cu broasca țestoasă), parcurs și văzut prin ochii unei fete ce vine în țara natală a părinților pentru a-și vizita tatăl pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată. În timp ce ea și mama ei s-au refugiat în străinătate, el a rămas în Bosnia fără a se mai putea integra într-un peisaj ce i-a dat reject și l-a cazat pe un pat de spital cu o afecțiune în fază terminală.

Sweet Dreams, în schimb, este ceva mai static, deși tot o deplasare propune: în timp (începutul secolului trecut) și spațiu (Indonezia, colonie olandeză la acea vreme). Este tot o explorare a originii, a celei noi, pe care încearcă s-o înțeleagă prin filtrul alteritarului ce o adoptă forțat de împrejurări. Dacă vă aduce aminte de Pacifiction și tot ce a însemnat el, nu greșiți: stilul Enei Sendijarević aduce un pic cu al lui Serra, minus afectarea/artificialitatea (la care, de altfel, și el a renunțat parțial).

Ena Sendijarević are origini bosniace și trăiește la Amsterdam. În mod normal aș fi sărit acest detaliu biografic, nu-l sar pentru că este important: el funcționează nu ca o condiționare culturală, cât mai degrabă ca un adjuvant de perspectivă, fiindcă Ena Sendijarević mizează în ambele filme pe o abordare ce te lasă paf în anumite momente. Inițial am crezut că vinietele ei vizuale, unghiurile și viziunea ce le însoțesc sunt niște semne de punctuație într-o narațiune ce trebuie din când în când ranforsată. Am greșit!

Miza asta e prea mică, de fapt acele acolade ce schimbă dinamica dau seamă despre originalitatea și modul extrem de personal în care ea înțelege să facă film - realist (cu accente ușor grotești), pictural, distanțat, offbeat, sarcastic-satirizant - totul împachetat într-un clasic 4:3. 

Mie mi se pare o voce puternică, bine conturată în europeisajul actual și confortabil instalată în propria abordare, altfel spus confortabil înstilată. 

Caro diario (7)

Sevilla, '86: „Suntem finaliști! Am câștigat Cupa!”