Blogtober (10)

Blogtober (9)

Blogtober (8)*

Întrerup sau fragmentez temporar jurnalul de abstractizare personală cu un alt jurnal, jurnal în jurnal, deocamdată nu și telejurnal, este în plan și acela, deci va fi, Lazăre, va fi 

Acestui în-jurnal îi voi spune simplu #blogtober și va consta în publicarea randon a unor title cards. 

Filme văzute de mine și nevăzute de voi, revăzute de mine și văzute de voi, răsvăzute de mine și... like I care. 

Eventuala întrebare de ce începi cu 8 și nu cu 1 are un singur răspuns: cine a zis că începutu-i aici?

Caro diario (44)

Caro diario (43)

...de octombrie, desigur!

Caro diario (42) + Le voyage du ballon rouge (V)

Con - text. 

Cvasimilitudini III.76 → 71 Hands out(here)

Screenshot from Flashback - Mörderische Ferien / Flashback (dir.: Michael Karen/2000)

- Director's Cut -

Acel 71 din titlu este aici. 

Caro diario (41)

Nu știu pentru voi, că oricun nu sunt interesat, ziceam așa, dar pentru mine a devenit o distracție irepresibilă jurnalul ăsta improvizat, drept pentru care, iată, astăzi adaug csvd.

Solitary brothers, solitary sisters, is there still a part of you that wants to live?

Caro diario (40)

Ar fi trebuit să pun cadrul ăsta la episodul 48 ;)

Caro diario (39)

Étaix - Le soupirant

Caro diario (38)

Caro diario (37)

Caro diario (36)

 

This really Fingernails everything up!

Caro diario (35)

Un cadru cvasirohmerian într-un film de Altman (Secret Honor).

Caro diario (34)

Caro diario (33)

We all do at some point.

Caro diario (32) Dear Werner

Caro diario (31)

Caro diario (30) Baxter. Vera Baxter

Duras

Caro diario (29)

Bresson

Caro diario (28)

Caro diario (27)

Caro diario (26)

The only question there is: Would you do the (re)search for you?

Caro diario (25)

Hanele a fost de la bun început un cineast pictural-provocator. Nu unul axat pe reproducere („îți re-fac un Kleist de nu mai vezi originalul”, that kind of thing), cât pe exploatarea sugestiei asociative, împingerea ei în niște colțuri pe care de regulă le ignoră sau evită, pe confruntare. 

Vă pun în fața acestei imagini, zice el, ce vedeți? Ce nu vreți să vedeți? 

Eu, de pildă, aș fi ispitit să nu văd (blasfemie, vai!) o versiune stilizată a iconicei diademe de spini de pe fruntea lui Isus Hristos, prezentă în n+1 picturi, și totuși asta mi se arată. E (de) la mine sau de la autor? 

Haneke făcea asta în 1974 într-un serial produs în Germania, After Liverpool se numește, nu mai are nicio rezonanță astăzi în afară de fanii lui Klopp (dac-ați prins aluzia).

Caro Diario (24) Ploum ploum tralala

Caro Diario (23) [Throwback, back to square 1]

A fost prima reacție: ce naiba e acolo și de ce a intrat aia în lista freatică a postărilor cu vârf de accesări? 

La a doua parte a întrebării nu am răspuns, la prima da.

Este un text din 2007 (a existat anul ăla în viața noastră, ce să vedeți?!), data e 30 iulie, așadar peste 20 de zile s-ar împlini 17 ani în cap și coadă, iar eu scriam agasat și cu o furie abia reținută pe alt blog, din fericire închis acum, unde #cinesseur era doar o secțiune în care adăugam sporadic texte despre filme sau ceva de genul. Am importat postarea când #cinesseur s-a mutat la casa lui, o las mai departe aici, cu un bemol, totuși.

30 iulie 2007 era ziua în care mureau Bergman și Teoctist, ce mai potriveală, geolocal, desigur, în Suedia nu știa nimeni cine e fostul Patriarh, cu excepția românilor ortodocși rătăciți p-acolo, și m-am gândit (nu prea mult, mi se pare) să marchez momentul în cheie (cin)etică, apelând în acest sens la un text de Liiceanu (astăzi n-aș mai face-o). Bine, Jurnalul de la Păltiniș mi se pare mai departe o carte bună, subliniabilă, în privința autorului am rezerve de ceva vreme, however, e fără relevanță remarca (strict aici, în context, firește).

Scriam, așadar, un pic excesiv, dădeam cu barda mai degrabă, deși unele formule îmi plac și acum (paratrăsnet cu leduri, well, not too bad 😏), nu puneam titlu, nu foloseam diacritice, nu spațiam ca lumea, în fine, am mai intervenit acum pe text, aranjându-l în pagină, deși ă-uri & ț-uri tot nu am pus, enfin, lectura curge și așa, putem trece cu vederea.

Bun, astea ca astea, dar comentariile, nene! O nenorocire! Știți, în 2007 explodase blogging-ul, toată lumea scria și toată lumea comenta pe bloguri, online-ul era o extensie a discuțiilor sterile de la tv, unde se vorbea în neștire, blogurile fiind un fel de rețea socială -1.0 în care oricine putea fi oricine și se manifesta ca atare. Și nici asta nu mi se pare cine știe ce dramă, cât nivelul discuțiilor... Low, low, low, skid low, vorba aia. Pur și simplu, citind acum acele reacții (afectate, mimetice, căznit ironice), senzația e de jenă pură (nu, nu neapărat pentru ale mele, în secțiunea de comentarii eram moderator). 

Le-am ascuns să nu le mai vadă nimeni, niciodată, sper ca nici eu să nu mai am vreodată curiozitatea de a le tranzita.

In this respect: ar trebui să dau off tuturor comentariilor din dreptul postărilor, mai ales celor din perioada 2007 - 2010, realmente de necitit. Cu mici & puține excepții, doar goz. Până în 30 iulie curent mă ocup sistematic de treaba asta. No regrets, what's there to regret? 

Caro Diario (22) [Lilith]

Caro Diario (21)

Amper... sand

Amper... s(o)un(d)

Caro Diario (20)

And not just a(nother) movie. This is real as well as a lot of good and bad things happening out there.

Happy 4th of July, everybody!

Caro Diario (19)

Screenshot from If Revolution Is a Sickness (dir. Diane Severin Nguyen/2022)

Caro Diario (18)

Franz Kafka, Jurnal, 1914 -1923

Caro diario (17)

Caro diario (16) / Eureka

Zău, ce naiba (mai) găsiți aici?

Bine, dacă tot sunteți în zonă, luați de citiți ceva ce se poate numi Rolul unchilor în marea literatură. N-are propriu-zis treabă cu imaginea, deși ar putea avea. Just connect the dots.

Sorin Stoica a fost un prozator pe care unii mai deştepţi & mai avizați decât mine (Radu Cosaşu, de pildă) l-au asemuit cu Ion Creangă. Ar fi bine să nu strâmbaţi din nas când auziţi de humuleştean, fiindcă nu ştiu dacă ne-om mai putea înţelege după aia.

Într-una din cărţile sale (O limbă comună, 2005), Sorin Stoica spune că a deprins arta povestirii de la Nae Stabiliment, un unchi de-al său. „Nae e furnizorul meu de materie primă narativă. Dacă stau să mă gândesc bine, io de la el am învăţat să scriu, pentru că, aşa cum îi spune şi numele, Nae Stabiliment e o instituţie. (…) Nae Stabiliment, dacă s-ar fi apucat de scris, îi bătea pe umăr pe mulţi scriitori români contemporani.”

Mărturisirea seamănă izbitor cu povestea scriitorului mexican Juan Rulfo, consemnată de Enrique Vila-Matas în Bartleby&Co., minunata cărţulie pe care am mai pomenit-o pe-aici. După succesul cu Pedro Paramo (roman), Juan Rulfo nu a mai publicat nimic vreme de 30 de ani (a fost comparat deseori cu Rimbaud, retras şi el precoce din literatură din cu totul alte motive însă). 

Când era întrebat despre seceta creativă în care se complăcea, obişnuia să răspundă: „Păi, a murit unchiul Celerino, care-mi istorisea întâmplări.”

Nu era o invenţie sau o metodă de a expedia curioşii. Unchiul Celerino a existat de-adevăratelea. Chezăşie depune chiar Vila-Matas. „Era un beţiv, care-şi câştiga viaţa miruind copiii, la confirmare. Rulfo îl întovărăşea adeseori şi asculta fabuloasele istorii ale vieţii lui, în majoritate inventate, pe care acesta i le povestea. Rulfo s-a lăsat de scris la puţină vreme după moartea acestuia. (...) Scuza cu unchiul Celerino e una din cele mai originale pe care le ştiu, dintre toate cele pe care le-au creat scriitorii Nu pentru a justifica faptul că au părăsit literatura.” Dacă ne gândim că unchiul Celerino era și ateu, comédia e şi mai mare...

Elementul frapant şi tulburător al acestei similitudini vine abia acum și e rezultatul unei inversiuni stranii: dacă Rulfo a rămas fără unchi, deci fără sursă de inspiraţie, Nae Stabiliment a rămas fără cel care-i distila snoavele. În 2006, la doar 28 de ani, Sorin Stoica a plecat dintre noi, victimă a unei boli diagnosticate din vreme, dar tratată mult prea târziu. Mulţi l-au descoperit şi apreciat abia după. Patru volume de proză i-au apărut antum, restul, între care și un Jurnal, ulterior.

Printre alte îndeletniciri complementare celei de scriitor, Sorin Stoica îi medita la... creativitate pe candidaţii la jurnalism. Judecând după rânduielile lumeşti, îmi place să cred că Doamne-Doamne i-a făcut chemare mai repede pentru a-şi asigura, la rândul său, meditaţii la creativitate.

Caro diario (15)

Caro diario (14)

Dacă aveți ocazia, căutați a vedea acest film. Puteți zice mulțam după.

Caro diario (13)

Caro diario (12)

Caro diario (11)

 

I you're tryin' to figure what is goin' on here, well, try no mo'!

What you're seeing here is an ongoing process of being cryptic. 

Caro diario (10)

Stârnit de rezultatul cel puțin amuzant obținut de Mark Racz în interacțiunea cu un braț al macaralei AI, am replicat oarecum experiența interogând altă interfață AI pe tema acestui blog. Ce a întors este mult mai prozaic, deși tot un fel de fușereală. Că dacă scana tot, tot, tot, sigur venea cu altceva. Bine că măcar a nimerit-o și nu s-a pronunțat în privința autorului ;)

Oricum, îmi place de el că nu e sigur, folosește verbul pare, verb des folosit de oamenii inteligenți. Măcar atât a luat de la bipezii sapiens cu instrucție superioară.

Caro diario (9)

Caro diario (8)

 Outer Range. S2. Here and now.

FG

Ați vrut să știți cine e Francis Galluppi, nu-i așa?

Normal, de ce-ați fi aici otherwise.

Ok, iată cine e Francis Galluppi.

Pentru un debutant în regie, Galluppi abordează curajos și în forță un gen în care sunt toate șansele de a-ți rupe dinții. Ei bine, el rămâne cu the 32 full display ceea ce, dați-mi voie să cred, este o realizare.

Cvasimilitudini III.75: Ena Sendijarević (1)

Cei care ajung fără context la postarea asta, găsesc aici context ;)

Screenshot from Take Me Somewhere Nice (2019)

Screenshot from Sweet Dreams (2023)

Later edit: pentru a evita orice eventualitate am adus contexul aici

Are doar două filme la activ, dintre care unul - Sweet Dreams - se poate vedea la Festivalul Filmului European, în vreme ce pe celălalt, Take Me Somewhere Nice, adică debutul din 2019, vă sugerez să-l căutați (mă rog, vă pot îndruma dacă nu există repere).

Take Me Somewhere Nice este un road movie printr-o Bosnie în tranziție (ca-n bancul cu broasca țestoasă), parcurs și văzut prin ochii unei fete ce vine în țara natală a părinților pentru a-și vizita tatăl pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată. În timp ce ea și mama ei s-au refugiat în străinătate, el a rămas în Bosnia fără a se mai putea integra într-un peisaj ce i-a dat reject și l-a cazat pe un pat de spital cu o afecțiune în fază terminală.

Sweet Dreams, în schimb, este ceva mai static, deși tot o deplasare propune: în timp (începutul secolului trecut) și spațiu (Indonezia, colonie olandeză la acea vreme). Este tot o explorare a originii, a celei noi, pe care încearcă s-o înțeleagă prin filtrul alteritarului ce o adoptă forțat de împrejurări. Dacă vă aduce aminte de Pacifiction și tot ce a însemnat el, nu greșiți: stilul Enei Sendijarević aduce un pic cu al lui Serra, minus afectarea/artificialitatea (la care, de altfel, și el a renunțat parțial).

Ena Sendijarević are origini bosniace și trăiește la Amsterdam. În mod normal aș fi sărit acest detaliu biografic, nu-l sar pentru că este important: el funcționează nu ca o condiționare culturală, cât mai degrabă ca un adjuvant de perspectivă, fiindcă Ena Sendijarević mizează în ambele filme pe o abordare ce te lasă paf în anumite momente. Inițial am crezut că vinietele ei vizuale, unghiurile și viziunea ce le însoțesc sunt niște semne de punctuație într-o narațiune ce trebuie din când în când ranforsată. Am greșit!

Miza asta e prea mică, de fapt acele acolade ce schimbă dinamica dau seamă despre originalitatea și modul extrem de personal în care ea înțelege să facă film - realist (cu accente ușor grotești), pictural, distanțat, offbeat, sarcastic-satirizant - totul împachetat într-un clasic 4:3. 

Mie mi se pare o voce puternică, bine conturată în europeisajul actual și confortabil instalată în propria abordare, altfel spus confortabil înstilată. 

Caro diario (7)

Sevilla, '86: „Suntem finaliști! Am câștigat Cupa!”

Caro diario (6)

Room with a view. 

A room (not) of her own.

Caro diario (5)

When the Wind Is Gently Rustling: Film and the Aesthetics of Natural Beauty

By Julian Hanich

Jean-Lorin Sterian: „Starshitting este numele viitoarei revoluții”

Tehnic vorbind s-a dorit a fi un interviu legat de lansarea acestui film pe care-l știu cam de când se pritocea. Știu pentru că atunci autorul m-a întrebat una, alta și i-am zis niște lucruri așa cum m-a dus și pe mine capul. Atunci înseamnă, de fapt, 2020 sau/și 2021, avea niște planuri cu el, toți avem un plan până vine primul pumn în falcă, vorba lui Mike Tyson, doar că, iată, trecură anii și filmul nu s-a mai lansat. 

Finalmente a ieșit un mediumetraj ce a ajuns un fel de lest și rest de care autorul, nu chiar la debut, dar prin zonă, vrea să scape. Să închidă o etapă și să vadă el ce-o mai face. Se întâmplă acum, afișul vă lămurește.

Iată ce l-am întrebat eu și iată ce a răspuns el. Două blocuri de text, unul mai mic, altul mai mare, ce se întâlnesc și se îmbină fără a fi nevoie de un liant special. 

C.:

1. Eu știu care-i faza cu Starshitting, dar tot mai bine e dacă vine de la sursă. so, (re)definește conceptul și odată cu el explică un pic geneza.

2. Din ce cunosc eu, filmul acesta, un mediumetraj la limita de sus a genului, a stat multă vreme în proces de coacere so to say. de ce și care au fost fazele prin care ați trecut împreună până să îl lansezi?

3. Ești un exponent marcant al teatrului indie în RO. Din experiența asta a rezultat un film, un hibrid. Vei face un nou film-film sau e un detour one time only?

Jean-Lorin Sterian:

Starshitting-ul s-a manifestat pentru prima oară într-un capitol al romanului Lorgean. Personajul principal întâlnește un starshitter american specializat în căcări în reședințe de dictatori, pasiune care îl adusese la București. În carte, care a apărut în 2007, e descris momentul zero al mișcării: 

„Cred că la început au fost niște fani dezamăgiți de lipsa de atenție din partea idolilor lor. Unul a reușit să pătrundă în casa lui Luke Perry și, în loc că scrie mesaje pe oglindă cu rujul, s-a căcat în wc-ul lui. Și n-a tras apa. Apoi a făcut o poză pe care a postat-o pe blogul ei.”

Tot în Lorgean apar niște texte scrise de prieteni, în care sunt descrise căcări în casa lui Coelho, Creangă, Paris Hilton, Woody Allen.

Pe culmile revărsării/starshitting a devenit apoi titlul unei piese de teatru dezvoltate în urma unui workshop de dramaturgie desfășurat la UNATC prin 2008 - 2009. Personajele principale sunt doi publicitari care ajung într-o gașcă de squatteri care practicau starshitting-ul, plot pe care l-am păstrat și în film. În perioada când am scris piesa, aveam mulți cunoscuți care lucrau în publicitate și țineam și o rubrică săptămânală în 24Fun unde cam scriam la mișto despre lumea aia. Însă impulsul de maculare îndreptat spre stardom vine din perioada în care am fost jurnalist de life-style și eram nevoit să interacționez cu tot felul de vedete față de care trebuia să am o atitudine corespunzătoare job-ului. Am detestat profund anii ăia de jurnalism pe care-i consider ani pierduți din viață.

În 2014, piesa de teatru a fost pusă în scenă de regizorul Alexandru Nagy, după un casting făcut împreună la lorgean theatre, teatrul de la mine din garsonieră. După premieră, actorul principal a crezut că joacă la Teatrul Național și a părăsit distribuția. Regizorul mi-a propus să-i preiau rolul și am acceptat, mai ales că în perioada aia începusem să fac performance-uri și descopeream o lume nouă prin ceea ce se întâmpla regulat la mine în casă. Dar mi-a fost greu. Nu aveam nicio experiență de actor și era și destul de straniu să joc un rol pe care nu intenționasem să-l scriu pentru mine, ori în performance-uri eram 100% eu. Pe culmile revărsării s-a jucat aproape un an de zile într-un alt teatru de apartament, 8pt. De emoție, cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, vomitam, de obicei în curtea barului Underground, unde se petrecea prima scenă, o dată chiar și în sală, chiar înainte de intrarea spectatorilor.

La câteva luni după ce spectacolul n-a mai fost programat, adică în 2016, mi-am spus că aș putea să încerc să-l transform într-un film. 

Aveam o oarecare experiență pentru că regizasem două scurtmetraje si două documentare (în prezent trei) și, mai ales, eram obișnuit să fac lucruri pe cont propriu cu bani foarte puțini la fel ca în teatrul de apartament. M-a ajutat mult Ana Drăghici care a fost și DOP pentru că a avut încredere în entuziasmul meu de atunci. Acum n-aș mai putea să fac asta, iar experiența de a regiza și juca în același timp (unul foarte scurt) n-a fost deloc plăcută. Am lucrat cu aceiași actori din spectacol, cu excepția unui prieten, un artist englez, care a venit din Londra pentru trei zile de filmare. 

Din păcate, la momentul respectiv scriptul cu care am lucrat a fost influențat de piesa de teatru care era încă foarte proaspătă în memoria tuturor. A fost o greșeală pentru că la montaj am constatat că ceea ce funcționează în teatru nu funcționează și în film. Și mi-e foarte ok să recunosc acum că eu n-am mintea/viziunea unui regizor de cinema. Aș fi avut nevoie de timp, să experimentez cu actorii, să petrecem timp împreună, să tragem duble în stiluri diferite de joc ș.a.m.d. Acest lucru era imposibil pentru că am avut bani să închiriez apartamentul din film doar pentru 4 zile, de fapt, 4 nopți. 

Scenele din apartament au fost trase de 4 ori din 4 unghiuri diferite care reproduceau poziția unor camere de supraveghere. Voiam să le montez random, ca și cum s-ar vedea pe ecranul de control al unui supraveghetor. N-a ieșit chiar așa, dar nici foarte departe, dar modalitatea asta de filmare e unul dintre lucrurile care încă îmi plac la film, de care în momentul de față mă simt complet detașat. 

După 2016, am început să petrec mult timp în rezidențe artistice prin Europa și interacțiunile cu arta contemporană și reprezentanții ei au început să prevaleze atât în viața personală, cât și profesională. Am început să regândesc filmul mai mult ca un video performance auto-referențial, în care apar și eu, cel real, ca personaj, în casa căruia urmează să se petreacă un starshitting. În 2018 am mai tras câteva scene în care apar niște artiști din Palestina și Germania care au mai adus filmului un layer, ba chiar două. Într-una dintre ele povestesc filmul pe care tocmai l-au văzut (în același timp cu spectatorii), cam ca în cartea a doua din Don Quijote. Astfel, vizionarea filmului este o condiție obligatorie pentru oricine are intenția de a deveni starshitter (ficțional sau nu).

Ultima scenă, care e și ultima din film am tras-o în 2019, în casa nouă, încă în renovare, a Anei Drăghici și a lui Paul Negoescu. Tot în 2019 am compus și piesa Starshitting pe care o cântăm acum cu pj.lo and the accidentals și care apare pe genericul final. Apoi filmul a intrat la colorizat și doi ani mai târziu era tot acolo. A venit și pandemia și a ieșit cu totul din viața mea. 

Desi e proiectul artistic pentru care am consumat cei mai mulți bani, energie și timp, odată terminat, n-am mai avut energie să mă ocup de partea de promovare, trimis în festivaluri, pupat în fund personalități ale lumii filmului. L-am trimis la două festivaluri, n-a fost acceptat, aia e. 

Poate își va găsi o viață a lui după ce-l pun online și îl urc pe karagarga și torenți. E un film gândit și destinat vizionării online. La un moment dat mă gândisem că, dacă i-aș face o lansare clasică, la care să invit critici de film, vedete și mai știu eu cine vine la premiere, aș scrie în invitație să-și aducă laptopurile în sala de cinema și să-l vadă online în același timp. Cel mai mult mi-ar plăcea să-l prezint în formula asta bifronsă, care se întâmplă pe 16 martie, în Control: vizionare + concert.

Încercând un tagline aș zice așa: Starshitting este numele viitoarei revoluții. Vine șuvoi.