Tehnic vorbind s-a dorit a fi un interviu legat de lansarea acestui film pe care-l știu cam de când se pritocea. Știu pentru că atunci autorul m-a întrebat una, alta și i-am zis niște lucruri așa cum m-a dus și pe mine capul. Atunci înseamnă, de fapt, 2020 sau/și 2021, avea niște planuri cu el, toți avem un plan până vine primul pumn în falcă, vorba lui Mike Tyson, doar că, iată, trecură anii și filmul nu s-a mai lansat.
Finalmente a ieșit un mediumetraj ce a ajuns un fel de lest și rest de care autorul, nu chiar la debut, dar prin zonă, vrea să scape. Să închidă o etapă și să vadă el ce-o mai face. Se întâmplă acum, afișul vă lămurește.
Jean-Lorin Sterian:
Starshitting-ul s-a manifestat pentru prima oară într-un capitol al romanului Lorgean. Personajul principal întâlnește un starshitter american specializat în căcări în reședințe de dictatori, pasiune care îl adusese la București. În carte, care a apărut în 2007, e descris momentul zero al mișcării:
„Cred că la început au fost niște fani dezamăgiți de lipsa de atenție din partea idolilor lor. Unul a reușit să pătrundă în casa lui Luke Perry și, în loc că scrie mesaje pe oglindă cu rujul, s-a căcat în wc-ul lui. Și n-a tras apa. Apoi a făcut o poză pe care a postat-o pe blogul ei.”
Tot în Lorgean apar niște texte scrise de prieteni, în care sunt descrise căcări în casa lui Coelho, Creangă, Paris Hilton, Woody Allen.
Pe culmile revărsării/starshitting a devenit apoi titlul unei piese de teatru dezvoltate în urma unui workshop de dramaturgie desfășurat la UNATC prin 2008 - 2009. Personajele principale sunt doi publicitari care ajung într-o gașcă de squatteri care practicau starshitting-ul, plot pe care l-am păstrat și în film. În perioada când am scris piesa, aveam mulți cunoscuți care lucrau în publicitate și țineam și o rubrică săptămânală în 24Fun unde cam scriam la mișto despre lumea aia. Însă impulsul de maculare îndreptat spre stardom vine din perioada în care am fost jurnalist de life-style și eram nevoit să interacționez cu tot felul de vedete față de care trebuia să am o atitudine corespunzătoare job-ului. Am detestat profund anii ăia de jurnalism pe care-i consider ani pierduți din viață.
În 2014, piesa de teatru a fost
pusă în scenă de regizorul Alexandru Nagy,
după un casting făcut împreună la lorgean theatre, teatrul de la mine
din garsonieră. După premieră, actorul principal a crezut că joacă la Teatrul Național și
a părăsit distribuția. Regizorul mi-a propus să-i preiau rolul și am acceptat,
mai ales că în perioada aia începusem să fac performance-uri și descopeream o lume nouă prin ceea ce se întâmpla
regulat la mine în casă. Dar mi-a fost greu. Nu aveam nicio experiență de actor
și era și destul de straniu să joc un rol pe care nu intenționasem să-l scriu
pentru mine, ori în performance-uri
eram 100% eu. Pe culmile revărsării s-a
jucat aproape un an de zile într-un alt teatru de apartament, 8pt.
De emoție, cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, vomitam, de
obicei în curtea barului Underground, unde se petrecea prima scenă, o dată
chiar și în sală, chiar înainte de intrarea spectatorilor.
La câteva luni după ce spectacolul n-a mai fost programat, adică în 2016, mi-am spus că aș putea să încerc să-l transform într-un film.
Aveam o oarecare experiență pentru că regizasem două scurtmetraje si două documentare (în prezent trei) și, mai ales, eram obișnuit să fac lucruri pe cont propriu cu bani foarte puțini la fel ca în teatrul de apartament. M-a ajutat mult Ana Drăghici care a fost și DOP pentru că a avut încredere în entuziasmul meu de atunci. Acum n-aș mai putea să fac asta, iar experiența de a regiza și juca în același timp (unul foarte scurt) n-a fost deloc plăcută. Am lucrat cu aceiași actori din spectacol, cu excepția unui prieten, un artist englez, care a venit din Londra pentru trei zile de filmare.
Din păcate, la momentul respectiv scriptul cu care am lucrat a fost influențat de piesa de teatru care era încă foarte proaspătă în memoria tuturor. A fost o greșeală pentru că la montaj am constatat că ceea ce funcționează în teatru nu funcționează și în film. Și mi-e foarte ok să recunosc acum că eu n-am mintea/viziunea unui regizor de cinema. Aș fi avut nevoie de timp, să experimentez cu actorii, să petrecem timp împreună, să tragem duble în stiluri diferite de joc ș.a.m.d. Acest lucru era imposibil pentru că am avut bani să închiriez apartamentul din film doar pentru 4 zile, de fapt, 4 nopți.
Scenele din apartament au fost trase de 4 ori din 4 unghiuri diferite care reproduceau poziția unor camere de supraveghere. Voiam să le montez random, ca și cum s-ar vedea pe ecranul de control al unui supraveghetor. N-a ieșit chiar așa, dar nici foarte departe, dar modalitatea asta de filmare e unul dintre lucrurile care încă îmi plac la film, de care în momentul de față mă simt complet detașat.
După 2016, am început să petrec mult timp în rezidențe
artistice prin Europa și interacțiunile cu arta contemporană și reprezentanții
ei au început să prevaleze atât în viața personală, cât și profesională. Am început
să regândesc filmul mai mult ca un video performance auto-referențial, în care
apar și eu, cel real, ca personaj, în casa căruia urmează să se petreacă un starshitting. În 2018 am mai tras câteva
scene în care apar niște artiști din Palestina și Germania care au mai adus filmului
un layer, ba chiar două. Într-una
dintre ele povestesc filmul pe care tocmai l-au văzut (în același timp cu
spectatorii), cam ca în cartea a doua din Don
Quijote. Astfel, vizionarea filmului este o condiție obligatorie pentru
oricine are intenția de a deveni starshitter
(ficțional sau nu).
Ultima scenă, care e și ultima din film am tras-o în 2019, în casa nouă, încă în renovare, a Anei Drăghici și a lui Paul Negoescu. Tot în 2019 am compus și piesa Starshitting pe care o cântăm acum cu pj.lo and the accidentals și care apare pe genericul final. Apoi filmul a intrat la colorizat și doi ani mai târziu era tot acolo. A venit și pandemia și a ieșit cu totul din viața mea.
Desi e proiectul artistic pentru care am consumat cei mai mulți bani, energie și timp, odată terminat, n-am mai avut energie să mă ocup de partea de promovare, trimis în festivaluri, pupat în fund personalități ale lumii filmului. L-am trimis la două festivaluri, n-a fost acceptat, aia e.
Poate își va găsi o viață a lui după ce-l pun online și îl urc pe karagarga și torenți. E un film gândit și destinat vizionării online. La un moment dat mă gândisem că, dacă i-aș face o lansare clasică, la care să invit critici de film, vedete și mai știu eu cine vine la premiere, aș scrie în invitație să-și aducă laptopurile în sala de cinema și să-l vadă online în același timp. Cel mai mult mi-ar plăcea să-l prezint în formula asta bifronsă, care se întâmplă pe 16 martie, în Control: vizionare + concert.
Încercând un tagline aș zice așa: Starshitting este numele viitoarei revoluții. Vine șuvoi.
