Caro diario (16) / Eureka

Zău, ce naiba (mai) găsiți aici?

Bine, dacă tot sunteți în zonă, luați de citiți ceva ce se poate numi Rolul unchilor în marea literatură. N-are propriu-zis treabă cu imaginea, deși ar putea avea. Just connect the dots.

Sorin Stoica a fost un prozator pe care unii mai deştepţi & mai avizați decât mine (Radu Cosaşu, de pildă) l-au asemuit cu Ion Creangă. Ar fi bine să nu strâmbaţi din nas când auziţi de humuleştean, fiindcă nu ştiu dacă ne-om mai putea înţelege după aia.

Într-una din cărţile sale (O limbă comună, 2005), Sorin Stoica spune că a deprins arta povestirii de la Nae Stabiliment, un unchi de-al său. „Nae e furnizorul meu de materie primă narativă. Dacă stau să mă gândesc bine, io de la el am învăţat să scriu, pentru că, aşa cum îi spune şi numele, Nae Stabiliment e o instituţie. (…) Nae Stabiliment, dacă s-ar fi apucat de scris, îi bătea pe umăr pe mulţi scriitori români contemporani.”

Mărturisirea seamănă izbitor cu povestea scriitorului mexican Juan Rulfo, consemnată de Enrique Vila-Matas în Bartleby&Co., minunata cărţulie pe care am mai pomenit-o pe-aici. După succesul cu Pedro Paramo (roman), Juan Rulfo nu a mai publicat nimic vreme de 30 de ani (a fost comparat deseori cu Rimbaud, retras şi el precoce din literatură din cu totul alte motive însă). 

Când era întrebat despre seceta creativă în care se complăcea, obişnuia să răspundă: „Păi, a murit unchiul Celerino, care-mi istorisea întâmplări.”

Nu era o invenţie sau o metodă de a expedia curioşii. Unchiul Celerino a existat de-adevăratelea. Chezăşie depune chiar Vila-Matas. „Era un beţiv, care-şi câştiga viaţa miruind copiii, la confirmare. Rulfo îl întovărăşea adeseori şi asculta fabuloasele istorii ale vieţii lui, în majoritate inventate, pe care acesta i le povestea. Rulfo s-a lăsat de scris la puţină vreme după moartea acestuia. (...) Scuza cu unchiul Celerino e una din cele mai originale pe care le ştiu, dintre toate cele pe care le-au creat scriitorii Nu pentru a justifica faptul că au părăsit literatura.” Dacă ne gândim că unchiul Celerino era și ateu, comédia e şi mai mare...

Elementul frapant şi tulburător al acestei similitudini vine abia acum și e rezultatul unei inversiuni stranii: dacă Rulfo a rămas fără unchi, deci fără sursă de inspiraţie, Nae Stabiliment a rămas fără cel care-i distila snoavele. În 2006, la doar 28 de ani, Sorin Stoica a plecat dintre noi, victimă a unei boli diagnosticate din vreme, dar tratată mult prea târziu. Mulţi l-au descoperit şi apreciat abia după. Patru volume de proză i-au apărut antum, restul, între care și un Jurnal, ulterior.

Printre alte îndeletniciri complementare celei de scriitor, Sorin Stoica îi medita la... creativitate pe candidaţii la jurnalism. Judecând după rânduielile lumeşti, îmi place să cred că Doamne-Doamne i-a făcut chemare mai repede pentru a-şi asigura, la rândul său, meditaţii la creativitate.