Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 15 octombrie 2013

La grande bellezza: şarjă felliniană


Jep Gambardella (Toni Servillo, ca de obicei, eclatant) ştie exact cine e: un scriitor faimos, un asiduu frecventator al lumii boem-mondene din Roma. Un cozeur cinic şi sarcastic. Regele neîncoronat al unui ecosistem exotic în care petrecerile extravagante n-ar mai fi la fel dacă el ar lipsi. Absenţa lui ar fi un nonsens. Party-urile flamboaiante cu faună exotică au devenit pentru el un mod viaţă. A scris un singur roman - L'apparato umano - în urmă cu mulţi, mulţi ani, însă reputaţia câştigată atunci a dăinuit peste decenii. Nu contează că acum e întreţinută doar din colaborări la o revistă de artă condusă de o... damă pitică ce aduce a cocotă. Cose della vita... 

Volumul acela a fost un one hit wonder, dar succesul l-a blocat. Succesul? Nici el nu ştie prea bine. Cert e că n-a mai reuşit să închege nimic similar. N-a mai simţit scânteia. N-a mai avut chef. Sau inspiraţie. A devenit un bartleby, adică o „fiinţă bântuită de profundul refuz al lumii” (definiţia e dată de Enrique Vila-Matas în Bartleby & Co). Cu precizarea că refuzul său e dublat de o exigentă conştiinţă literară.

Nu-i vorbă, aşa înlemnit în proiect cum e, Jep Gambardella ar face o figură bună într-o galerie selectă: Wittgenstein, Alfau („un soi de Salinger catalan”), Rimbaud, Rulfo şi alţi câţiva s-au oprit şi ei după una sau două cărţi. Dar asta nu o veţi afla din filmul lui Sorrentino, ci de la mine, via acelaşi Vila-Matas! Tot în treacăt fie spus, nu ar trebui uitaţi nici cei ce n-au scris nimic, niciodată, grafofobi by default, convinşi de la bun început de inutilitatea gestului (Socrate ar fi cel mai sonor exemplu din categoria asta). „Să scrii e şi să nu vorbeşti. E să taci. Să urli fără zgomot”, zice Marguerite Duras, iar în La grande bellezza întâlnim un exponent al acestui crez, un scriitor fără operă care a încetat să mai vorbească. Preferă să asculte, iar Jep îl admiră pentru această virtute, fiindcă nu-i deloc simplu, dă el de înţeles, să asculţi o liotă de închipuiţi ce bavardează nonşalant crezând sincer că tot ce le iese pe gură e memorabil.



Şarmantul şi stilatul mizantrop Jep Gambardella seamănă ca două picături de apă cu personajul fabulei Vulpoiul cel mai înţelept, dedicată de guatemalezul Monterroso bunului său prieten mexican Juan Rulfo care, după două volume de succes, n-a mai publicat nimic pretextând că i-a murit furnizorul de istorioare (un unchi pe nume Celerino, un pungaş hâtru). La fel ca Rulfo, Vulpoiul abandonează scriitura. Anii trec, suspiciunea creşte, bârfele proliferează. Cei care-l întâlnesc pe la cocteiluri sau petreceri îl iau la întrebări sau îl îndeamnă să iasă din vizuină (situaţii în care Jep se regăseşte pe tot parcursul filmului). „Dar am publicat deja două cărţi”, le răspunde el plictisit. Ce nu spune Vulpoiul, ce gândeşte el cu adevărat este că toţi aceştia nu mor de grija lui dezinteresat. De fapt, ei aşteaptă să publice o carte slabă, proastă, să-l facă apoi arşice. Atunci lasă-i s-aştepte...


Jep tocmai a împlinit 65 de ani şi a organizat un ospăţ sardanapalic cu acest prilej. A invitat toată spuma noctambulilor cu ştaif din Roma. Dans, băutură, desfrâu... E secvenţa de deschidere (excepţional coregrafiată) a acestui film total diferit ca miză de cele semnate anterior de Sorrentino

Ambiţiile sale au intrat într-o altă fază, felliniană i-am putea spune. Aluziile la Otto e mezzo, Amarcord sau La dolce vita sunt străvezii: mediul aristocratic decadent, arhitectura şi interioarele opulente, tonul abraziv-emfatic („The best people in Rome are the tourists [...] Rome is the only city in the world where Marxism has truly existed”) şi protagonistul în sine, prezentat ca unul din acei indivizi rari despre care vorbeşte Hugo: „Au văzut oceanul ca Homer, Caucazul ca Eschil, Roma ca Juvenal, infernul ca Dante, paradisul ca Milton, omul ca Shakespeare (şi absurdul ca Beckett, aş adăuga eu, căci Hugo nu l-a mai prins pe irlandez). Înaintează pe apele abisale, aproape inconştient, beţi de visări şi intuiţii, căci au trecut prin fulgerul ciudat al idealului, care i-a pătruns pentru totdeauna...”


Iar idealul lui Jep, personaj obişnuit cu „halucinaţia simplă”, vorba lui Rimbaud, sau cu nostalgia jubilatorie a nefericitului său agent/impresar, nostalgie căreia îi cade şi el deseori pradă, se pare că e acela de a regăsi frumuseţea originară, marea şi adevărata frumuseţe. Aceasta pare a fi ţinta călătoriilor sale celinian-nocturne. 

O caută în performance-uri de artă contemporană (upercutul aplicat Marinei Abramović e alt moment de graţie), în clubul de striptease haute couture deţinut de un fost amic pe care nu l-a mai văzut de 30 de ani, în relaţia cu fiica acestuia (o stripteuză ce nu-şi poate abandona meseria chiar şi la 42 de ani), în cabinetul unui chirurg estetician, în muzee, la circ, la înmormântări sau în întâlnirea accidentală cu Fanny Ardant (într-un cameo hipnotic). 

Finalitatea e relativă. Important e drumul, iar parcurgerea lui ar putea fi declicul revenirii scriitorului în arenă.


Graţie eleganţei riguroase a imaginii şi a tăieturilor intempestive, contra-intuitive, Sorrentino reuşeşte un film strălucitor în care realitatea dansează la graniţa cu fictivul. Uneori ezitant (direcţie), alteori bombastic (imagine sau muzică) şi o singură dată prea plin de sine (o replică de genul ăsta e demnă de producţii de serie Z: „Do you know why I only eat roots? Because roots are important”), La grande bellezza (propunerea Italiei la Oscarul pentru film străin) este dovada irefutabilă a unei ruperi de nivel în cinematografia italiană, a revenirii cu aplomb într-o zonă mai puţin vizitată în ultimii 10-15 ani (excepţia recentă ar fi Tornatore, cu al său Baaria). 

Deopotrivă baroc şi burlesc, filmul lui Sorrentino e un imn închinat Romei, metropolă văzută când în toată splendoarea, când în toată goliciunea ei, deposedată de orice aură mitică. Chiar dacă nu atinge complexitatea artistică şi narativă a celui pe care-l invocă (sau convoacă) - Fellini - Sorrentino oferă cel mai tulburător-calofil cine-festin al anului.