Nu m-a încântat. Nu m-a impresionat. Nu m-a emoţionat. Nu m-a enervat. Nu m-a făcut să simt că asist la un eveniment epocal (sau istoric), chiar dacă are cele mai bune efecte şi pirotehnii vizuale de la Avatar încoace (minus infatuarea de-acolo). Nu mi-a comunicat nimic fundamental. Pentru Cuarón, Gravity e o incontestabilă reuşită profesională (vorba aia: un pas uriaş şi pentru el şi pentru cinema-ul popular above the line). Pentru mine va rămâne un caleidoscop eye-popping de la primul până la ultimul cadru, un screensaver cu imagini din spaţiu foarte bibilite în genul celor oferite pe vremuri de webshots.com.
Nu se poate nega: epopeea hi-tech gândită de Cuarón e spectaculoasă (entertaining), dar în egală măsură e lipsită de conţinut. Comparaţia cu 2001: A Space Odyssey e flatantă într-un singur sens, dar cei care o fac nu au simţul proporţiilor. Aş putea zice chiar că o astfel de analogie e o nedreptate la adresa filmului lui Kubrick, complex, enigmatic şi nuanţat la atâtea niveluri încât Gravity pare un crochiu „desenat” pe cele mai performante computere la zi. Fură ochiul, dar nu convinge. Dacă vreţi un exemplu şi mai apropiat de zilele noastre, până şi Moon, intimistul film realizat de Duncan Jones, în 2009, are incomparabil mai multă substanţă. Şi nici nu beneficiază de aportul tehnologiei 3D!
Nu se poate nega: epopeea hi-tech gândită de Cuarón e spectaculoasă (entertaining), dar în egală măsură e lipsită de conţinut. Comparaţia cu 2001: A Space Odyssey e flatantă într-un singur sens, dar cei care o fac nu au simţul proporţiilor. Aş putea zice chiar că o astfel de analogie e o nedreptate la adresa filmului lui Kubrick, complex, enigmatic şi nuanţat la atâtea niveluri încât Gravity pare un crochiu „desenat” pe cele mai performante computere la zi. Fură ochiul, dar nu convinge. Dacă vreţi un exemplu şi mai apropiat de zilele noastre, până şi Moon, intimistul film realizat de Duncan Jones, în 2009, are incomparabil mai multă substanţă. Şi nici nu beneficiază de aportul tehnologiei 3D!
Explicaţia e sinplă: Cuarón a mers la sigur. N-a plusat nicăieri. N-a dorit să contrarieze. În afară de coregrafia impecabilă a planurilor-secvenţă (dar asta era oricum un trademark), amprenta sa nu este detectabilă. E destul de straniu să constaţi că un cineast versatil şi
bine mobilat intelectual preferă să evolueze preponderent în safe mode, într-o cadenţă epică previzibilă. Sau că se caliceşte la aproape orice capitol ce n-are legătură cu efectele vizuale (unele cu adevărat uluitoare)... Practic, tot filmul e construit pe un pattern în trei timpi (respectaţi şi repetaţi cu religiozitate):
1. Liniştea de dinaintea furtunii.
2. Houston, we have a problem! (s-a dezlănţuit urgia)
3. Încercările disperate ale astronauţilor de a rezolva problema.
În condiţiile astea s-ar putea spune că Gravity era la îndemâna oricărui regizor cu bun-simţ şi cu un bagaj decent de cunoştinţe.
În condiţiile astea s-ar putea spune că Gravity era la îndemâna oricărui regizor cu bun-simţ şi cu un bagaj decent de cunoştinţe.
Singurul risc pe care şi l-a asumat a fost acela de a se dispensa relativ rapid de, teoretic, principalul furnizor de charismă al producţiei. Este, deopotrivă, o tentativă de a se distanţa de Soderbergh, care a mizat plenar pe magnetismul lui George Clooney, în Solaris, dar şi un act (calculat) de curaj, mai ales că, din acel punct nodal, totul rămâne pe umerii Sandrei Bullock. Care, în ciuda unor aşteptări nu foarte mari, se achită cu succes în special de cerinţele fizice ale rolului (numărul de striptease Barbarella e bonus). Probabil că ar fi făcut mai mult de-atât, însă scenariştii (Cuarón-tatăl şi Cuarón-fiul) i-au rezervat un personaj unidimensional: femeia neajutorată left in space on her own devices (dovadă că trebuie să se întoarcă din morţi colegul Clooney pentru a-i da un clue şi imboldul de a nu abandona lupta pentru supravieţuire). Dr. Ryan Stone e un personaj din stoc, unul care nu o obligă să treacă şi pe partea cealaltă a drumului. Iar Sandra Bullock, actriţă pe care te poţi baza întotdeauna (în limitele talentului de care dispune), îşi calibrează prestaţia fix pe parametrii ceruţi: spaimă, tristeţe şi adrenalină.
Sigur, se poate divaga pe marginea unor valenţe pretins filosofice sau teologice (pornind în acest ultim caz de la obiectele religioase duse de cosmonauţi în spaţiu: vezi reproducerea unei icoane cu un Christ hieratic, conform standardelor din pictura religioasă slavă, într-unul din modulele staţiei ruseşti sau mini-statuia lui Buddha, la bordul Soyuzului de pe staţia chinezească), însă ar însemna să pierdem din vedere esenţialul: Gravity e un produs hollywoodian premium, confecţionat în siajul valorilor înalte ale cinema-ului, care nu-şi poate depăşi, totuşi, condiţia (disimulată) de blockbuster popular-populist. Sau, în termenii lui Baudrillard, o simulare!