Jim Jarmusch tratează genurile sau subgenurile cinematografice în aceeaşi manieră în care copiii tratează jucăriile: inepuizabile surse de amuzament şi bucurie. Dacă pe parcurs se strică sau devin neinteresante cel puţin nu se poate spune că nu a meritat distracţia. Sau oboseala. Vreţi exemple? Versiunea sa de western a fost poeticul şi iconicul Dead Man, iar cea de samurai movie, chietistul Ghost Dog. Când s-a orientat spre thriller, rezultatul a fost The Limits of Control, probabil cel mai puţin înţeles titlu din CV-ul lui. Evident, aşteptările publicului său în momentul în care s-a aflat că va face un film cu vampiri au fost exponenţiale. Pentru că Jarmusch nu deconstruieşte şi nici nu parodiază în sensul clasic al termenilor. Jarmusch inovează. Se mişcă în interiorul unui gen ghidat de instinct şi referinţe culturale mai mult sau mai puţin atipice.
În cazul de faţă, a pornit de la Jurnalul lui Adam şi al Evei (Private Life of Adam and Eve), ultima carte scrisă de Mark Twain, el însuşi un inovator, un umorist hâtru, indiferent la precedentul literar şi la canon. În cele din urmă, din volumul-sursă au rămas doar numele personajelor. Şi un anume tip de ironie, spre stupoarea mea confundată de mulţi dintre spectatori (mă refer la cei din sala în care mă aflam) cu limbajul tongue-in-cheek din sitcom-urile la care se râde inerţial, decerebrat (acelaşi gen de reacţie am remarcat-o şi în cazul Inside Llewyn Davis).
Aşa cum se întâmplă adesea în filmele sale, plotul trece în plan secundar, devine un sub-adjuvant de mood şi atmosferă. Tom Hiddleston este Adam, muzician rock cu alură hieratică, ascunnzându-se într-un Detroit, el însuşi fantomatic după criza economică de la sfârşitul anilor 2000. Judecând după muzica pe care o compune, m-aşteptam ca hogeacul să-i fie Seattle, dar nu e o problemă, fiindcă Jarmusch face o graţioasă reverenţă spre Motown (Tamla) Records, leagănul oficial al R&B-ului. Vampir cu multe secole la pasiv, Adam iese din casă doar noaptea şi doar pentru a se întâlni cu un laborant mucalit dintr-un spital, furnizor constant de sânge proaspăt, premium. Rutina îi va fi bruscată de sosirea soţiei sale de dincolo de timp, Eve (Tilda Swinton), şi ea vampir, dar mai ales de inevitabila apariţie a Avei (Mia Wasikowska), sora mai tânără şi răsfaţată a Evei. De altfel, din cauza comportamentului ei smucit care se soldează cu uciderea lui Ian (Anton Yelchin), furnizor de chitare şi alte artefacte sau antichităţi, va trebui să părăsească Detroitul.
Reuniţi după ceea ce pare o lungă despărţire (ea vine tocmai din Tanger - fascinaţia lui Jarmusch pentru Orient e, iată, intactă!), Adam şi Eve, pururi tineri și vorba aia, înfăşuraţi parţial în pixeli (el refuză cu obstinaţie tehnologia), au ceva din entuziasmul primar al îndrăgostiţilor, însă asupra relaţiei lor pluteşte un nor difuz de tristeţe. Sutele de ani traversaţi împreună sau separat cântăresc greu, iar amintirile epocilor (istorice, literare, muzicale), chiar dacă privite cu detaşare, atârnă greu.
Nostalgia vremurilor în care aveau speranţe înalte, nu doar nevoi imediate (sângele cel de toate nopţile), răzbate din conversaţiile lor. La Adam e şi o doză consistentă de mizantropie, la Eve, o resemnare deseori amuzată. De pildă, şi-au luat gândul că zombies, denumirea peiorativă pe care o dau oamenilor, ar mai putea evolua ca specie, iar dezamăgirea asta naşte în ei o adâncă frustrare şi infinite precauţii faţă de sursele de aprovizionare, musai de origine controlată, dacă doriţi. Numai ideea de a recurge la metoda clasică, contactul direct cu hemoglobină posibil infectată, îi umple de dezgust.
Spre deosebire de ei, Ava e mai superficială, mai predispusă spre risc, mai plină de joie de vivre, iar contrastul acesta e subtil exploatat de Jarmusch (uciderea lui Ian e opera ei). În ramele acelui casual coolness, marcă distinctivă la Jarmusch încă de la Stranger Than Paradise, Hiddleston şi Swinton poartă din când în când o mască de hipsteri blazaţi, dar asta nu ascunde fibra romantică a sufletelor lor desuete ce încă mai consideră dragostea (afecţiunea) pilon al universului interior. Adăugaţi la asta şi prezenţa lui Christopher „Kit” Marlowe (John Hurt) în chip de mentor...
Only Lovers Left Alive e doldora de umor negru, cu ţepi. Rolul lui nu e acela de a produce ilaritate, ci de a ţine melancolia la distanţă sau de a pune sprânceana reflexivităţii la lucru. Să luăm, de exemplu, gagul repetitiv, unul din cele mai bune, de altfel, care acreditează ideea că omenirea a fost influenţată decisiv de vampiri sub acoperire (scriitori, oameni de ştiinţă, compozitori etc.). Ok, se poate râde la astfel de afirmaţii, dar dincolo de ele e paradigma răsturnată a superiorităţii fiinţelor umane. La un alt nivel, e şi o meditaţie despre îmbătrânire şi sentimentul de inutilitate („tot ce era de spus, e deja spus”). Din această perspectivă, prezenţa Avei are un supliment de sens: profilul ei de vampiriţă tânără, sexy şi periculoasă e cel mai apropiat de clişeele genului.
Dacă în The Limits of Control a lucrat cu Christopher Doyle, opţiune ce a dat filmului, preponderent diurn, un aer eteric, hipnotic, în Only Lovers Left Alive, plasat într-un ambient funciarmente nocturn, a lucrat cu Yorick Le Saux (Io sono l'amore, Potiche). Noaptea urbană de aici aduce mult cu cea din filmele lui Michael Mann. Tonurile imaginii variază pe un gradient bine proporţionat: de la ameninţător sau prevestitor de rele (o maşină de poliţie, urlete de lupi) la protector, veşmânt perfect pentru cei ce vor să-şi piardă urma. Dihotomia e potenţată şi pe axă ambientală (exterior vs. interior, culori reci vs. culori calde) sau geografică (noaptea din Tanger e clar delimitată de noaptea americană printr-un alt tip de filtru). Soundtrack-ul, în schimb, are acelaşi numitor comun: psihedelicul soft. Şi e o binecuvântare! De la piesele instrumentale compuse de Jarmusch alături de trupa lui (SQURL) până la incantaţiile libanezei Yasmine Hamdan.
Poate că mizele nu sunt foarte înalte în Only Lovers Left Alive, dar asta e parte din jocul lui Jarmusch. Când nemurirea e un dat şi singura grijă e să găseşti sânge necontaminat, viaţa nu mai stă sub semnul presantului, al imediateţei. La fel şi când vrei să faci un film în care subiectul şi obiectul se mişcă osmotic prin timp şi spaţiu.
(imagini via OutNow.ch)
În cazul de faţă, a pornit de la Jurnalul lui Adam şi al Evei (Private Life of Adam and Eve), ultima carte scrisă de Mark Twain, el însuşi un inovator, un umorist hâtru, indiferent la precedentul literar şi la canon. În cele din urmă, din volumul-sursă au rămas doar numele personajelor. Şi un anume tip de ironie, spre stupoarea mea confundată de mulţi dintre spectatori (mă refer la cei din sala în care mă aflam) cu limbajul tongue-in-cheek din sitcom-urile la care se râde inerţial, decerebrat (acelaşi gen de reacţie am remarcat-o şi în cazul Inside Llewyn Davis).
Aşa cum se întâmplă adesea în filmele sale, plotul trece în plan secundar, devine un sub-adjuvant de mood şi atmosferă. Tom Hiddleston este Adam, muzician rock cu alură hieratică, ascunnzându-se într-un Detroit, el însuşi fantomatic după criza economică de la sfârşitul anilor 2000. Judecând după muzica pe care o compune, m-aşteptam ca hogeacul să-i fie Seattle, dar nu e o problemă, fiindcă Jarmusch face o graţioasă reverenţă spre Motown (Tamla) Records, leagănul oficial al R&B-ului. Vampir cu multe secole la pasiv, Adam iese din casă doar noaptea şi doar pentru a se întâlni cu un laborant mucalit dintr-un spital, furnizor constant de sânge proaspăt, premium. Rutina îi va fi bruscată de sosirea soţiei sale de dincolo de timp, Eve (Tilda Swinton), şi ea vampir, dar mai ales de inevitabila apariţie a Avei (Mia Wasikowska), sora mai tânără şi răsfaţată a Evei. De altfel, din cauza comportamentului ei smucit care se soldează cu uciderea lui Ian (Anton Yelchin), furnizor de chitare şi alte artefacte sau antichităţi, va trebui să părăsească Detroitul.
Reuniţi după ceea ce pare o lungă despărţire (ea vine tocmai din Tanger - fascinaţia lui Jarmusch pentru Orient e, iată, intactă!), Adam şi Eve, pururi tineri și vorba aia, înfăşuraţi parţial în pixeli (el refuză cu obstinaţie tehnologia), au ceva din entuziasmul primar al îndrăgostiţilor, însă asupra relaţiei lor pluteşte un nor difuz de tristeţe. Sutele de ani traversaţi împreună sau separat cântăresc greu, iar amintirile epocilor (istorice, literare, muzicale), chiar dacă privite cu detaşare, atârnă greu.
Nostalgia vremurilor în care aveau speranţe înalte, nu doar nevoi imediate (sângele cel de toate nopţile), răzbate din conversaţiile lor. La Adam e şi o doză consistentă de mizantropie, la Eve, o resemnare deseori amuzată. De pildă, şi-au luat gândul că zombies, denumirea peiorativă pe care o dau oamenilor, ar mai putea evolua ca specie, iar dezamăgirea asta naşte în ei o adâncă frustrare şi infinite precauţii faţă de sursele de aprovizionare, musai de origine controlată, dacă doriţi. Numai ideea de a recurge la metoda clasică, contactul direct cu hemoglobină posibil infectată, îi umple de dezgust.
Spre deosebire de ei, Ava e mai superficială, mai predispusă spre risc, mai plină de joie de vivre, iar contrastul acesta e subtil exploatat de Jarmusch (uciderea lui Ian e opera ei). În ramele acelui casual coolness, marcă distinctivă la Jarmusch încă de la Stranger Than Paradise, Hiddleston şi Swinton poartă din când în când o mască de hipsteri blazaţi, dar asta nu ascunde fibra romantică a sufletelor lor desuete ce încă mai consideră dragostea (afecţiunea) pilon al universului interior. Adăugaţi la asta şi prezenţa lui Christopher „Kit” Marlowe (John Hurt) în chip de mentor...
Only Lovers Left Alive e doldora de umor negru, cu ţepi. Rolul lui nu e acela de a produce ilaritate, ci de a ţine melancolia la distanţă sau de a pune sprânceana reflexivităţii la lucru. Să luăm, de exemplu, gagul repetitiv, unul din cele mai bune, de altfel, care acreditează ideea că omenirea a fost influenţată decisiv de vampiri sub acoperire (scriitori, oameni de ştiinţă, compozitori etc.). Ok, se poate râde la astfel de afirmaţii, dar dincolo de ele e paradigma răsturnată a superiorităţii fiinţelor umane. La un alt nivel, e şi o meditaţie despre îmbătrânire şi sentimentul de inutilitate („tot ce era de spus, e deja spus”). Din această perspectivă, prezenţa Avei are un supliment de sens: profilul ei de vampiriţă tânără, sexy şi periculoasă e cel mai apropiat de clişeele genului.
Dacă în The Limits of Control a lucrat cu Christopher Doyle, opţiune ce a dat filmului, preponderent diurn, un aer eteric, hipnotic, în Only Lovers Left Alive, plasat într-un ambient funciarmente nocturn, a lucrat cu Yorick Le Saux (Io sono l'amore, Potiche). Noaptea urbană de aici aduce mult cu cea din filmele lui Michael Mann. Tonurile imaginii variază pe un gradient bine proporţionat: de la ameninţător sau prevestitor de rele (o maşină de poliţie, urlete de lupi) la protector, veşmânt perfect pentru cei ce vor să-şi piardă urma. Dihotomia e potenţată şi pe axă ambientală (exterior vs. interior, culori reci vs. culori calde) sau geografică (noaptea din Tanger e clar delimitată de noaptea americană printr-un alt tip de filtru). Soundtrack-ul, în schimb, are acelaşi numitor comun: psihedelicul soft. Şi e o binecuvântare! De la piesele instrumentale compuse de Jarmusch alături de trupa lui (SQURL) până la incantaţiile libanezei Yasmine Hamdan.
Poate că mizele nu sunt foarte înalte în Only Lovers Left Alive, dar asta e parte din jocul lui Jarmusch. Când nemurirea e un dat şi singura grijă e să găseşti sânge necontaminat, viaţa nu mai stă sub semnul presantului, al imediateţei. La fel şi când vrei să faci un film în care subiectul şi obiectul se mişcă osmotic prin timp şi spaţiu.
(imagini via OutNow.ch)