Chei de lectură pentru textul de mai jos:
1. The best films are like dreams you're never really sure you had (Blonde)
2. For me, sometimes, the reflection is far more present that the thing being reflected (Mexican)
Spun unii că înainte de moarte vezi filmul propriei vieți în flash-uri pe care creierul, cel mai talentat monteur și proiecționist ever, îl oferă din rațiuni pe care evit să le sondez. Nici unul, cel puțin eu nu îmi amintesc vreunul, dintre cei care au supraviețuit unei întâlniri cu moartea nu face vorbire despre cronologia sau haosul în care se succed acele frânturi, acele diagrame fier-carbon ale unui hard pe cale să colapseze. Poate pentru că, paradox teribil, nimeni nu-și mai amintește lucrul ăsta sau poate pentru că e complet irelevant. Rămâne experiența în sine, întreagă și rotundă ca un măr, fructul acela oprit, epitom al cunoașterii, remember?, adică exact ceea ce rămâne pentru mine din acest ultim op jarmuschian. Nu exagerez cu nimic: când va să fie, așa aș vrea să-mi arate compendiul de imagini finale, indiferent dacă mai am sau nu zile după.
The Limits of Control e memorabil în fiecare detaliu, în fiecare gest, umbră sau obiect pe care Christopher Doyle H.K.S.C. ni le arată învăluite în lumina caldă și lăptoasă a după-amiezei, rece și jilavă a dimineții sau vaporoasă a înserării. Am mai zis eu pe undeva că Doyle pictează cu lumina și întunericul de început de lume și rămâne valabil. Nimeni la ora actuală, dar absolut nimeni, nu capturează și resoarbe imaginile atât de sin- și somestetic ca Doyle (pentru cine nu știe, somestezia include patru tipuri de sensibilitate: mecanică, adică atingeri, vibrații etc., chimică, termică și durerea). Segmentul, imagine-montaj-sunet, care încapsulează vizual-semiotic traseul pe care Lone Man (Isaach de Bankolé) îl parcurge, cu taxiul, de pe Barajas la Madrid e o splendidă demonstrație de măiestrie. Perfection at work, cum ar veni!
Habar nu am ce "săruri" sau filtre folosește acest doctor în "biologia luminii", cert e că ce reușește el în materie de imagine mă trimite la Nestor Almendros, Sven Nykvist sau Rudolph Maté, cinematographer la câteva filme de Dreyer, dar și la The Lady From Shanghai, pe care Jarmusch îl citează în excepționalul monolog despre cinema, noir cinema, rostit de Tilda Swinton într-un look și outfit de zile mari: platinată, pălărie de cowboy albă, trenci asortat și umbrelă transparentă).
Cu un scenariu de numai 25 de pagini era fatalmente normal ca imaginea să fie punctul forte, elementul de siguranță al unui construct narativ simplificat. Jarmusch modelează minimalist structuri umane disipative și le pune să se desfășoare în spații impersonale (aeroporturi, gări, hoteluri, mijloace de transport, terenuri virane etc.). Relațiile oamenilor sunt mai degrabă cu obiectele, și acestea recurente.
E un sistem al obiectelor quasi-baudrillard-ian în The Limits of Control. Cutii de chibrituri, ochelari, cești, telefoane mobile, obiecte decorative, obiecte inutile, toate deposedate, însă, de "căldura" publicitară pe care le-o conferă brandul. Rolul lor este strict funcțional, metonimic, uneori metaforic (de ex., inscripția vizibilă în partea din spate a unui jeep: La vida no vale nada). Jarmusch merge mai departe și dă personajelor nume de obiecte, instrumente muzicale mai ales (Violin & Guitar). Ca să-l citez parțial pe Baudrillard, "cum să nu recunoaştem în toate acestea o schemă de complicitate globală cu lumea (...)?", însă concomitent, de negare a ei sau, mai bine spus, de reificare a indivizilor care o compun.
Era de așteptat: se vorbește puțin (personajul central rostește o propoziție după 15 minute de la genericul de început, mai exact o comandă adresată unui chelner: Two espressos in two separate cups). În general, se vorbește doar dacă e absolut nevoie, cuvintele își iau zborul ca stolurile de porumbei speriați, conlocutorii își controlează în permanență debitul verbal (frazează clar, afectat, studiat, cumva teatral), respectând parcă un cod secret al tăcerilor adânci și compacte ca o pădure care în loc să reverbereze ecoul, îl anihilează. Până și cei mai limbuți (John Hurt as Guitar), cu poftă de pălăvrăgeală, sunt reduși la tăcere de tăcerea celuilalt, mereu același, the lone (hit)man. Repertoriul lexical e recurent. Toți cei cu care se intersectează îi spun cam același lucruri, fie în spaniolă, fie în engleză. Pe măsură ce se afundă într-o Spanie tot mai australă, mai fierbinte și mai pustie doar accentul vorbitorilor se schimbă.
N-am nici o îndoială că The Limits of Control va fi din nou detestat de cei care așteaptă logică primară și ritm alert, adică logaritmul zecimal al filmelor de acțiune făcute după standarde hollywoodiene. E o rupere de nivel aici, una neașteptată pentru cei care au văzut doar Broken Flowers, povestea sa cea mai mainstream, concesia făcută, într-un stil propriu publicului de toate felurile. Mi-aduc aminte, apropo de asta, reacția aproape nervoasă a unui coleg (pe vremuri, făceam un fel de cinematecă la serviciu, în zilele în care ne permitea programul) la finalul anodin-hanekian din BF: "Wtf? Ce rahat de film e ăsta? Mai bine mergeam la o bere..."
Mark my words: acum va fi înjurat, peste 20 de va fi un clasic. Ca Point Blank, de pildă. Poate e pură întâmplare, poate nu, dar Pointblank e compania care a produs The Limits of Control.
Dublă cheie de lectură a filmului:
1. The universe has no center and no edges. Reality is arbitrary. (several characters during the movie)
Sau, cu vorbele lui Jarmusch, "I almost feel like we're really on the cusp of an apocalypse of thought because all of these old models that they tell us are reality are all crumbling."
2. TLoC are acel hipnotism, dreamlike quality cum zic ei, de a altera iremediabil granița dintre realitate și imaginație. Să luăm una din secvențele de final, aceea în care de Bankolé spionează cazemata, punctul terminus al misiunii sale, păzită de mascați înarmați. O vedem și noi din mai multe unghiuri. Pare inexpugnabilă. Gândul care ne dă târcoale e cum va pătrunde, fiindcă ne e clar că va pătrunde. În clipa următoare îl vedem înăuntru, gata să-și împlinească planul. Cum a intrat, continuăm noi să ne întrebăm. Același lucru îl macină și pe locatarul care se credea la adăpost. Când e chestionat "Și totuși, cum naiba ai ajuns aici?", replica vine firesc "Mi-am folosit imaginația". Asta vă sugerez să faceți. Altfel, îi veți da dreptate americanului (Bill Murray): Your sick minds had been polluted with crap. Your music, movies, science (...). All that shit has poisoned you and they have nothing to do with the real world.
1. The best films are like dreams you're never really sure you had (Blonde)
2. For me, sometimes, the reflection is far more present that the thing being reflected (Mexican)
Spun unii că înainte de moarte vezi filmul propriei vieți în flash-uri pe care creierul, cel mai talentat monteur și proiecționist ever, îl oferă din rațiuni pe care evit să le sondez. Nici unul, cel puțin eu nu îmi amintesc vreunul, dintre cei care au supraviețuit unei întâlniri cu moartea nu face vorbire despre cronologia sau haosul în care se succed acele frânturi, acele diagrame fier-carbon ale unui hard pe cale să colapseze. Poate pentru că, paradox teribil, nimeni nu-și mai amintește lucrul ăsta sau poate pentru că e complet irelevant. Rămâne experiența în sine, întreagă și rotundă ca un măr, fructul acela oprit, epitom al cunoașterii, remember?, adică exact ceea ce rămâne pentru mine din acest ultim op jarmuschian. Nu exagerez cu nimic: când va să fie, așa aș vrea să-mi arate compendiul de imagini finale, indiferent dacă mai am sau nu zile după.
The Limits of Control e memorabil în fiecare detaliu, în fiecare gest, umbră sau obiect pe care Christopher Doyle H.K.S.C. ni le arată învăluite în lumina caldă și lăptoasă a după-amiezei, rece și jilavă a dimineții sau vaporoasă a înserării. Am mai zis eu pe undeva că Doyle pictează cu lumina și întunericul de început de lume și rămâne valabil. Nimeni la ora actuală, dar absolut nimeni, nu capturează și resoarbe imaginile atât de sin- și somestetic ca Doyle (pentru cine nu știe, somestezia include patru tipuri de sensibilitate: mecanică, adică atingeri, vibrații etc., chimică, termică și durerea). Segmentul, imagine-montaj-sunet, care încapsulează vizual-semiotic traseul pe care Lone Man (Isaach de Bankolé) îl parcurge, cu taxiul, de pe Barajas la Madrid e o splendidă demonstrație de măiestrie. Perfection at work, cum ar veni!
Habar nu am ce "săruri" sau filtre folosește acest doctor în "biologia luminii", cert e că ce reușește el în materie de imagine mă trimite la Nestor Almendros, Sven Nykvist sau Rudolph Maté, cinematographer la câteva filme de Dreyer, dar și la The Lady From Shanghai, pe care Jarmusch îl citează în excepționalul monolog despre cinema, noir cinema, rostit de Tilda Swinton într-un look și outfit de zile mari: platinată, pălărie de cowboy albă, trenci asortat și umbrelă transparentă).
Cu un scenariu de numai 25 de pagini era fatalmente normal ca imaginea să fie punctul forte, elementul de siguranță al unui construct narativ simplificat. Jarmusch modelează minimalist structuri umane disipative și le pune să se desfășoare în spații impersonale (aeroporturi, gări, hoteluri, mijloace de transport, terenuri virane etc.). Relațiile oamenilor sunt mai degrabă cu obiectele, și acestea recurente.
E un sistem al obiectelor quasi-baudrillard-ian în The Limits of Control. Cutii de chibrituri, ochelari, cești, telefoane mobile, obiecte decorative, obiecte inutile, toate deposedate, însă, de "căldura" publicitară pe care le-o conferă brandul. Rolul lor este strict funcțional, metonimic, uneori metaforic (de ex., inscripția vizibilă în partea din spate a unui jeep: La vida no vale nada). Jarmusch merge mai departe și dă personajelor nume de obiecte, instrumente muzicale mai ales (Violin & Guitar). Ca să-l citez parțial pe Baudrillard, "cum să nu recunoaştem în toate acestea o schemă de complicitate globală cu lumea (...)?", însă concomitent, de negare a ei sau, mai bine spus, de reificare a indivizilor care o compun.
Era de așteptat: se vorbește puțin (personajul central rostește o propoziție după 15 minute de la genericul de început, mai exact o comandă adresată unui chelner: Two espressos in two separate cups). În general, se vorbește doar dacă e absolut nevoie, cuvintele își iau zborul ca stolurile de porumbei speriați, conlocutorii își controlează în permanență debitul verbal (frazează clar, afectat, studiat, cumva teatral), respectând parcă un cod secret al tăcerilor adânci și compacte ca o pădure care în loc să reverbereze ecoul, îl anihilează. Până și cei mai limbuți (John Hurt as Guitar), cu poftă de pălăvrăgeală, sunt reduși la tăcere de tăcerea celuilalt, mereu același, the lone (hit)man. Repertoriul lexical e recurent. Toți cei cu care se intersectează îi spun cam același lucruri, fie în spaniolă, fie în engleză. Pe măsură ce se afundă într-o Spanie tot mai australă, mai fierbinte și mai pustie doar accentul vorbitorilor se schimbă.N-am nici o îndoială că The Limits of Control va fi din nou detestat de cei care așteaptă logică primară și ritm alert, adică logaritmul zecimal al filmelor de acțiune făcute după standarde hollywoodiene. E o rupere de nivel aici, una neașteptată pentru cei care au văzut doar Broken Flowers, povestea sa cea mai mainstream, concesia făcută, într-un stil propriu publicului de toate felurile. Mi-aduc aminte, apropo de asta, reacția aproape nervoasă a unui coleg (pe vremuri, făceam un fel de cinematecă la serviciu, în zilele în care ne permitea programul) la finalul anodin-hanekian din BF: "Wtf? Ce rahat de film e ăsta? Mai bine mergeam la o bere..."
Mark my words: acum va fi înjurat, peste 20 de va fi un clasic. Ca Point Blank, de pildă. Poate e pură întâmplare, poate nu, dar Pointblank e compania care a produs The Limits of Control.
Dublă cheie de lectură a filmului:
1. The universe has no center and no edges. Reality is arbitrary. (several characters during the movie)
Sau, cu vorbele lui Jarmusch, "I almost feel like we're really on the cusp of an apocalypse of thought because all of these old models that they tell us are reality are all crumbling."
2. TLoC are acel hipnotism, dreamlike quality cum zic ei, de a altera iremediabil granița dintre realitate și imaginație. Să luăm una din secvențele de final, aceea în care de Bankolé spionează cazemata, punctul terminus al misiunii sale, păzită de mascați înarmați. O vedem și noi din mai multe unghiuri. Pare inexpugnabilă. Gândul care ne dă târcoale e cum va pătrunde, fiindcă ne e clar că va pătrunde. În clipa următoare îl vedem înăuntru, gata să-și împlinească planul. Cum a intrat, continuăm noi să ne întrebăm. Același lucru îl macină și pe locatarul care se credea la adăpost. Când e chestionat "Și totuși, cum naiba ai ajuns aici?", replica vine firesc "Mi-am folosit imaginația". Asta vă sugerez să faceți. Altfel, îi veți da dreptate americanului (Bill Murray): Your sick minds had been polluted with crap. Your music, movies, science (...). All that shit has poisoned you and they have nothing to do with the real world.
*Jarmusch face un dublu test (cam totul e dublu în TLoC): încearcă să depășească limitele expunerii unei povești limitate și prin asta, forțează limitele receptării unei povești spuse într-un registru economicos, limitat.
15 nuanţe:
Totusi, cum ar fi aratat filmul lui Jarmush fara contributia spectaculoasa a lui Christopher Doyle? Cred ca e ca in cazul unor cantece foarte simplutze, altfel frumoase, care capata stralucire datorita celui care interpreteaza partitura.
E simplu: ar fi arătat cam ca My Blueberry Nights făcut de WKK cu Darius Khondji.
e foarte frumos ce-ai scris, dar filmul e slab. daca e un vis filmat, cu o groaza de referinte cool (pana si la un film de kaurismaki) presupun ca ar tb sa i se ierte cele mai enervante racorduri vazute de mine vreodata. o incoerenta stilistica la unul din cei mai mari stilisti. imi pare rau sa o zic :(
misto cronica :) Ebert deja iti confirma profetia(i-a dat juma' de stea nu stiu dac-ai vazut)
@a.vandalay: era WKW, nu cum am scris eu inițial, însă cred că ai înțeles dinainte unde bat.
@vali & EgoN: am plecat de la premisa, foarte bine știută de noi toți, că e foarte simplu să demolezi un film, mai ales unul care își expune cu atâta insolență hibele. eu am ales the hard way, acela de a-i căuta/vedea părțile pozitive. până la urmă, nu există obiectivitate în știință, darmite în artă.
eu cred că Jarmusch a rezolvat simplu, pentru unii simplist, ecuația receptării acestui film. rezolvarea, IMHO, e în acea secvență de final în care Lone Man revine în muzeu și privește un tablou acoperit (am pus și eu screenshot-ul). cam așa înțeleg eu lucrurile cu filmul lui Jarmusch. cu alte cuvinte, depinde ce vrei să vezi: o pânză care acoperă un tablou sau tabloul pe care un giulgiu obiectiv îl ascunde privirii?
presupun că o să detaliezi pe blogul tau în legătură cu incoerența stilistică (pe care, între noi fie vorba, și-o poate permite mai ales unul din cei mai mari stiliști, "it's like a game, deception, glamour..."). I'd like to read it.
p.s.: vă mulțumesc pentru vizită și pentru aprecieri.
ca experienta vizuala e un regal, dar ca film mi se pare mult prea putin pentru jarmusch.
putem sa-i gasimt tot felul de calitati, dar ele tin mai mult de referintele culturale si nu de calitatea intrinseca a filmului. vrem nu vrem, are o constructie clasica a unui film de actiune (o spune kiar si jarmusch). erou, primeste misiune, drum, indeplineste misiunea, punct. numai ca jarmusch nefiind niciodata pasionat genul asta, incearca sa o duca in absurd, punctand doar elementele tari ale povestii, lasandu-ne pe noi sa ne inchipuim ce se intampla in momentele intermediare, fara sa avem nico explicatie. e, daca vrei, opusul lui politist, adjectiv, unde avem parte doar de aceste momente :)
daca avea coaie, putea sa duca mai departe absurdul si sa renunte la unul din momentele povestii (fie sa renunte la misiune, fie sa moara eroul, etc), dar el prefera sa ne bucure aratandu-ne strazile si cerul in pauze, nerenuntand absolut deloc la momentele clasice ale unui film de gen. e clar montat pe actiune. plus absurdul ramane cumva la suprafata, nu e "explorat".
Racordurile mi s-au parut foarte proaste (de la o taietura la alta, eroul se afla in locuri diferite fara absolut nicio logica). exemplu: eroul se afla in pat, camera se misca spre cladirea din fata in care e o tipa goala la balcon si imediat revine spre erou, care e deja pe balcon. pentru o reclama e ok, dar pentru un film mi se pare o gluma.
sau: plan larg, plan american, prim plan, schimbate in cateva secunde, sacadat.
e un film ciudat, recunosc..si s-ar putea sa nu-l fi inteles. scuze ca am batut campii pe-aici.
@EgoN: e perfect plauzibil ce spui tu, nici vorbă de bătut câmpii. pentru mine e foarte important să-ți înțeleg motivația și acum mi-e clară. aproape jubilez că ai adus vorba de filmul lui Porumboiu, fiindcă și prin capul meu se învârtea o astfel de comparație. altfel spus, pritoceam un post separat pornind de la această analogie. nu mai e cazul acuma, sau cel puțin nu în zilele următoare, însă mă bucur enorm că, vorba rabinului, deși e un soi de contradicție între punctele noastre de vedere, ele nu se exclud. sau, cu vorbele rabinului, amândoi avem dreptate :)
nice talkin' to you, really nice!
Ma tem ca review-ul tau merita un film mai bun. Pentru mine, marea problema a filmului e ca pleaca de la premisa(si cheia de lectura oferita de tine) ca "reality is arbitrary"(poate de aici si incoerenta stilistica ?; de acord cu EgoN privind racordurile aiuristice, sorry Jarmusch!). Personal nu cred ca TLoC se vrea a fi un vis filmat, dar daca e asa, atunci Doyle e cel ce merita remarcat si nu Jarmusch.
@claude: nu e un vis filmat. aia e specialitatea lui Lynch! totuși, ce avem noi aici e caz tipic de nevedere a pădurii din cauza copacilor. Jarmusch, așa cum observa și EgoN, a făcut un film de acțiune, numai ca a amestecat (tu poți spune abramburit) ingredientele. el își permite asta, nu riscă mare lucru chiar dacă, după standardele genului, dă chix. eu tocmai asta am apreciat la TLoC, la fel ca și la "Polițist, adjectiv": elanul deconstructivist, dorința nestăpânită de a face lucrurile ȘI altfel. evident, în astfel de cazuri spectatorii ajung într-un impas ireductibil de tip "love it or hate it".
sunt de acord cu tine că Doyle merită laudele. asta am și făcut ;) din punctul meu de vedere, tot ce face Doyle e outstanding, out of his time (poți numi asta subiectivitate extremă).
@dj: pai obiectia mea e ca in TLoC copacii nu formeaza o padure. "Elanul deconstructivist" de care vorbesti se constituie intr-un exercitiu steril in cazul asta. Imi pare ridicol sa-ti rogi spectatorii spre sfirsitul filmului sa-si foloseasca imaginatia, dar pina la acel moment sa-le fi aratat ca "the emperor has no clothes".
repet: pentru cineva ca mine care crede ca 'reality is anything but arbitrary' e greu sa aprecieze exercitiul(steril in opinia mea) facut de Jarmusch.
@claude: mie nu mi se pare deloc ridicol să apelezi la trucul respectiv (dacă-i pe-așa, poți să-l acuzi pe Jarmusch de asta inclusiv în "Dead Man"), ba chiar flatant. tehnica mură-n gură nu-l prinde pe Jarmusch, mijloacele lui sunt altele. e ca și cum i-am reproșa lui Beckett că a scris niște piese fără cap și fără coadă sau lui Faulkner că e prea încolăcit în jurul propriului ax narativ.
una peste sau pe lângă alta, dacă spui că nu poți accepta ipoteza realității arbitrare nici ca joc, discuția asta tot sterilă se cheamă că e!
@dj: no, no, rezultatul e steril pentru ca pleaca de la o premisa falsa(din citatul ales de tine din Jarmusch rezulta ca acesta chiar crede ca realitatea e arbitrara) si in plus nu e nimic spectaculos in a arata ca daca dezmembrezi un televizor, de exemplu, sfirsesti prin a avea o gramada de banale componente electronice. magia vine din alta parte...
ps. regret ca gasesti discutia noasta sterila.
@claude: let's not overdramatise ;) nu o face nici Jarmusch, de ce-am face-o noi?
dude...logaritmul zecimal?
chiar daca are aceleasi litere si suna aproape la fel nu e aceeasi chestie cu 'algoritmul'.
si Point Blank nu e clasic...nici macar cult nu cred ca e.
@serghei: amice, eşti idiot sau te faci? ai impresia că nu am proprietatea termenilor? ia mai citeşte o dată, poate pricepi. dacă nu, out of here! nu am de gând să explic evidenţe unor deştepţi închipuiţi!
Post a Comment