Dacă am fi în 22 sau 23 decembrie și m-aș apuca de #cremedelacreme pe anul ăsta n-aș avea nicio ezitare în privința filmului de pe prima poziție: Blue Heron de Sophy Romvari (recompensat anul trecut cu Premiul pentru cel mai bun lungmetraj de debut la Locarno).
Sophy Romvari este nepoata lui József Romvári, production designer pentru câteva dintre filmele lui István Szabó. De altfel, el este protagonistul unui scurtmetraj pe care Sophy, stabilită cu părinții și cei trei frați în Canada, la începutul anilor '90, i-l dedică în 2020.
Blue Heron, în schimb, debutul ei în lungmetraj, cum spuneam, este o incursiune plină de tandrețe în trecutul recent al acestei familii (al propriei sale familii, de fapt), zdruncinată de boala unuia dintre frați și de dificultățile de integrare într-un mediu alteritar.
Filmul este conceput în două părți/volete: prima se focusează pe amintirile sale (fragmentare) din copilărie, în timp ce (la propriu în timp) a doua este plasată în (relativ) prezent pentru a surprinde (inclusiv pe film) tentativa de a înțelege prin ochii adultului și prin lentila camerei ce s-a întâmplat atunci.
Așadar, avem în cadru, preț de 40 de minute și mai bine, o familie de origine maghiară ajunsă pe insula Vancouver - doi părinți și patru copii, dintre care cel mai mare, adolescentul Jeremy, are tulburări de comportament (astăzi ar fi numite TSA severe) care se manifestă în special prin refuzul oricărei forme de autoritate. Pe măsură ce intrăm în miezul reactorului, acțiunile sale devin din ce în ce mai violente și periculoase, uneori la adresa propriei persoane, alteori la adresa celor din jur.
Deși părinții întreprind cam tot le stă în putință pentru a-l îngriji, realitatea le demonstrează că Jeremy este unul dintre acele cazuri dificil spre imposibil de gestionat, în care nici afecțiunea, nici răbdarea nu par a fi suficiente. Cei trei frați, mult mai mici ca vârste (între 6 și 10 ani), sunt simpli observatori, fără roluri active, însă fetița, micuța Sasha (alter ego-ul cineastei), percepe și interiorizează cu sensibilitate tot ce se petrece în jurul său. De altfel, secvențele sunt preponderent punctul ei de vedere, marcat de curiozitate, dar parțial fără informații clare, menite să o ajute la a-și contura o idee. Noi, spectatorii, vedem ce vede și ea: vedem când trage cu ochiul sau când se furișează pentru a asculta discuțiile părinților (între ei sau cu asistentul social) și vedem chiar și câteva secvențe pe care nu și le-ar putea aminti cu adevărat, dar pe care probabil le-a reconstituit în mod credibil a posteriori, pe baza a ceea ce a înțeles sau a descoperit ca adult.
Al doilea segment, în schimb, propune o abordare diferită, dar perfect complementară Acțiunea (e un fel de a spune) este plasată în perioada în care Sasha a atins o vârstă mai potrivită pentru dorința de a da un sens coerent evenimentelor care i-au afectat familia și i-au marcat copilăria. Abandonând tonul de dinainte, aproape oniric (și care devia uneori spre coșmar) al fluxului anamnetic plin de îndoieli și de neînțelegeri, Romvari îmbină genuri diferite: o parte a investigației este de tip documentaristic (solicită opinii din partea unor profesioniști despre starea lui Jeremy pe baza documentelor și faptelor care vizau cazul său clinic), apoi se întoarce în casa în care a crescut și se imersează aproape fizic în propriul trecut, observând din interior, dar dintr-un punct de vedere alternativ și plin de emoție, ceea ce în copilărie avea un sens difuz.
În Blue Heron, la fel ca în Aftersun, de pildă, este explorată vasta întindere a memoriei personale (parțial reconstituită) și mai ales a zonelor sale de umbră. Exact ca într-o cameră obscură, amintirile pot ieși la suprafață sau pot rămâne îngropate, distorsionate de timp și de emoții. Sasha (Sophy) își aduce aminte momentele sale solare alături de Jeremy (una dintre cele mai eluzive figuri văzute de mine lately pe ecrane, expusă de un debutant, Edik Beddoes) și - în același timp - încearcă să înțeleagă deciziile părinților exasperați de lipsa soluțiilor. În ochii ei, însă, Jeremy rămâne o figură fragilă, profund sensibilă, un abur.
Pe mine unul m-a rupt și urmărit finalul, am stat, am reflectat, am căutat informații și explicații și vă pot spune că evenimentele în realitate au fost mult mai dure (vedeți scurtmetrajul Still Processing pentru detalii).
Ce am apreciat eu este că Blue Heron nu oferă răspunsuri: de-asta este filmul anului pentru mine (mă rog, al jumătății de an, nu suntem în decembrie) ;)
Este un device artistic care forează în profunzime, care se apropie delicat de fisurile memoriei încercând să vadă dincolo de sau prin ele și spune, fără emfază, ceea ce ar trebui să știm by default: înțelegerea este prima stație din lungul drum al vindecării. Pentru că fragilitatea, atunci când sau dacă este acceptată, poate deveni cel mai autentic loc în care afecțiunea (as in iubirea - de toate felurile) își găsește adăpost.
