Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 31 ianuarie 2010

Le voyage du ballon rouge (I)

Intérieur
The Sixth Sense (dir. M. Night Shyamalan/1999)


Extérieur
Le voyage du ballon rouge (dir. Hou Hsiao-hsien/2007)

Intérieur encore
Mad Men TV Series - Season I (2007)

joi, 28 ianuarie 2010

De ce nu e Spielberg manierist...

I se pot pune multe în cârcă lui Spielberg în materie de tehnică (sau stil), nu şi manierismul. Dacă ar fi avut obsesia asta (a nu se înţelege că manierismul ar fi ceva eminamente rău; în doze mari, e cel mult supărător), secvenţa care urmează, extrasă din Munich....

...ar fi trebuit să arate aşa!

- prelucrarea îmi aparţine -

Evident, n-a fost cazul, însă un arc peste timp(uri) ar fi putut fi desenat. Pentru că, nu-i aşa?, imaginea de mai jos a făcut istorie în cinema!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Guilty pleasures (I)

Jerry Maguire (Cameron Crowe/1996). Jerry Ma - fuckin' - guire.

Trei motive:


1. Puştiulică (Jonathan Lipnicki). E unul din cei mai naturali şi haioşi plozi din romcom-urile anilor 90. Plus că „fură” filmul la fiecare apariţie, surclasându-l mai mereu pe Tom Cruise. S-a cam pierdut pe drum după rolul ăsta, însă aici he rocks!


2. Renée Zellweger. Din motive necunoscute, m-am îndrăgostit de ea atunci. Până la următorul film în care am văzut-o - Bridget Jones's Diary - dar mai ales după, mi-a treecut.


3. Show... me... the... money sequence!

O fi vreo problemă că mai toate filmele lui Crowe sunt pe lista mea de guilty pleasures (excepţiile se numesc Singles & Elizabethtown)? Who cares anyway?

duminică, 24 ianuarie 2010

Los Abrazos Rotos: resturi restaurate (pe alocuri cu ștaif)




Inițial am crezut că, într-un fel anume, unul care mie-mi scapă, e un film despre cruci, cu tot ce presupune prezența/recurența acestor "obiecte". A fost o pistă falsă de pe care am decolat rapid.












„Films have to be finished. Even if you do it blindly." (Mateo Blanco)


Finalmente, am găsit câteva imagini interesante în Los Abrazos Rotos, dar nu am regăsit vivacitatea și inventivitatea lui Almodóvar de pe vremuri. E ceva osificat în structura acestui film, ceva rutinier. N-aș putea spune că e deranjant! E cam ca atunci când cureți piscina și nu găsești decât frunze veștede (asta îmi aduce aminte de o secvență din Y tu mama tambien, filmul lui Cuaron, cea în care cei doi charrolastras se bălăcesc într-o piscină inundată de frunze). Altceva e când găsești... un șobolan. Te-alegi fie cu surpriza, fie cu șocul. N-am avut nici una, nici alta aici. Los Abrazos Rotos e un film (mediocru) despre alt film (poate excepțional) ce trebuia terminat cu orice preț. Nada mas!

O veste bună în haine gri: Mad Men pe TVR

Tocmai ce am văzut promo-ul. Pe undeva mă bucur. N-am bătut apa-n piuă chiar de pomană (chit că nu de la textul meu li se trage): Mad Men va fi difuzat și la noi. Pe TVR, începând cu luna martie. Târziu, impardonabil de târziu (în State și prin alte părți tocmai ce s-a reluat difuzarea sezonului 3) și cu un titlu pe care-mi permit să-l numesc idiot: Nebunii de pe Madison Avenue. Și totuși, mă bucur!

vineri, 22 ianuarie 2010

New York, I Love You


Omnibusul omolog al Paris, Je t'aime a fost scos în lume. Dincolo de numele regizorilor cooptaţi să-şi exhibe dragostea pentru metropolă sau de actorii implicaţi în poveştile imaginate de aceştia, avem un termen concret de comparaţie: filmul în sine (mai întortocheat conceptual). Dacă ne-am mărgini să examinăm doar lista invitaţilor, New York, I Love You ar pica testul cu brio: între Ethan & Joel Coen şi Brett Rattner, să zicem, e o distanţă uriaşă, chiar dacă Rattner e haios.

E ca şi cum am vorbi în termeni de performanţă sportivă despre FC Barcelona şi VfB Wolfsburg. Amândouă joacă fotbal, însă plusul de valoare şi palmares e zdrobitor în favoarea catalanilor. Apoi, pentru puriști, nu ar ieşi tocmai bine nici dintr-o analiză a modului în care reflectă diversitatea etnică/rasială, culturală, sexuală a mixului urban new yorkez (comunităţile LGBT, de pildă, au protestat vehement pe motiv că în meniu au fost incluse numai amoruri hetero). Din punctul meu de vedere, pretenţia ca un film/operă de artă să fie politically correct mi se pare deplasată (ca să nu spun altfel).

Totuşi, NY... merită văzut fie şi numai pentru segmentele-bijoux livrate de Fatih Akin şi Yvan Attal. Evident, dacă m-aţi întreba pe mine, aş zice să-l luaţi integral în calcul (cu sau fără raportare la icebreaker-ul parizian). Ar fi un deloc futil exerciţiu cinefil şi v-aţi putea face o idee despre evoluţia acestui produs cinematografic născocit de Emmanuel Benbihy și Tristan Carné. Din câte am înţeles, următoarea destinație va fi Rio.

P.S.1: Eu am mai găsit trei motive valide pentru a rămâne alături de el până la capăt: Natalie Portman (my darling pretty) în dublă ipostază (actriţă şi director wannabe), Julie Christie (fascinantă) şi Robin Wright Penn (so loveable!). Plus câteva melodii ultra-prizabile. O scurtissimă paranteză: din varii pricini, producătorii au renunțat la două părți, una semnată de Scarlett Johansson (aflată și ea la primul scurtmetraj), cealaltă de Andrei Zvyagintsev.

P.S.2: New York, I Love You îi este dedicat lui Anthony Minghella a cărui moarte a survenit la scurt timp după începutul filmărilor. Segmentul său a fost continuat de Shekhar Kapur și cred că Minghella ar fi mândru dacă ar vedea ce-a ieșit.

P.S.3: New York Stories (1989), rezultat nu tocmai triumfal al triumviratului Allen-Coppola-Scorsese, ar putea fi, după caz, aperitiv sau desert. It's up to you!

Harry... Caine!


End Credits (B.O. Harry Brown) - Chase & Status feat. Plan B

miercuri, 20 ianuarie 2010

Close & brief encounters of the third kind (II)


Pe filiera Baaria am ajuns la Christopher Walken și Dennis Hopper, într-o încleștare calmă învăluită într-un fel de electric mist și fum de Winchester ("do you still have one of those", zice Clifford Worley/Hopper când înțelege mersul lucrurilor, deși inițial refuzase ţigara). Coccotti/Walken s-a deranjat să-l caute pentru a da de urma celui care i-a furat drogurile, întâmplător fiul celui pe care îl are acum în faţă, Clifford. E vizibil deranjat că s-a deranjat, negociază de pe poziţii de forţă, însă își tratează gazda cu amabilitate. Amabilitatea unui șarpe cu clopoței.

Clifford Worley: You're Sicilian, huh?
Coccotti: Yeah, Sicilian.
Clifford Worley: Ya know, I read a lot. Especially about things... about history. I find that shit fascinating. Here's a fact I don't know whether you know or not. Sicilians were spawned by niggers.(...)
Coccotti: [Laughing] I love this guy.
Clifford Worley: Your ancestors are niggers. Uh-huh.
[Starts laughing, too]
Clifford Worley: Hey. Yeah. And, and your great-great-great-great grandmother fucked a nigger, yeah, and she had a half-nigger kid... Now, if that's a fact, tell me, am I lying? 'Cause you, you're part eggplant.

Coccotti izbucnește din nou în râs, "gorilele" care-l însoțesc râd și ele obsecvios, însă e râsul oricui, numai al lor nu. Și-apoi se dezlănțuie furtuna. De fapt, o aversă. O aversă furtunoasă aș putea zice. Altfel spus, modul în care Tarantino adoră să închidă o scenă. Fie și - sau mai ales - în True Romance, unde a semnat doar scenariul. Oricât s-a străduit Tony Scott, tot n-a reușit să-l facă praf!

luni, 18 ianuarie 2010

Dovada!

Hai că-i mai funny ca-n filme: Finanţator al „Asfalt Tango” şi regizor de asasinate.

"În 1995, pe vremea când prima sa mare escrocherie - Sabina Product, un joc piramidal de tip „Caritas” - era înfloritoare, Băhăian a finanţat producţia filmului regizat de Nae Caranfil, „Asphalt Tango”. De multe ori însă şi aceste acte culturale aveau tot iz de escrocherie."

Iată și proba!

Golden Globes: un show păcătos (și jenant, de data asta)

Poftiți de vă lămuriți și singuri! Eu nu am ce comenta. Pot doar să mă bucur pentru Mad Men. Go, Birdie, go!

duminică, 17 ianuarie 2010

Re. Re publico. Regal: Baarìa

Baarìa:

Lecţie de istorie (predată cu ironie când protectoare, când mordantă) şi declaraţie de dragoste pentru praful Siciliei natale.
Lecţie (subiectivă) de istorie a cinematografului (predată pasional, cu veneraţie chiar). 
Lecţie de cinema (predată magistral).
Profesor: Giuseppe Tornatore.

În alt registru estetic, e cel mai frumos şi personal vis filmat pe care l-am văzut de la The Purple Rose of Cairo încoace. Petulant, irezistibil, de neuitat, de o frumuseţe bântuitoare. Cinema pur, adică tot diapazonul de emoţii ce te însoţeşte din miimea de secundă în care plonjezi în poveste (fără plasă de siguranţă şi fără garanţia unei aterizări confortabile).

Aş putea să vă spun că la una din secvenţe (cea în care paznicul unei plantaţii de lămâi apare brusc din dosul unei ramuri, gag de când lumea în film) m-am speriat alături de puştiul prins la furat, el rupând-o la fugă, eu sărind de pe scaun. Mă veţi lua drept slab de înger? Posibil! La fel m-aţi taxa şi dacă v-aş mai spune că mi s-a pus un nod în gât la acel indicibil amestec de realitate şi vis (un copil, eroul nostru, Tornatore himself, „alunecând” în hăinuţele lui ponosite, din alt secol, pe străzile unui Palermo modern, printre maşini şi scutere zgomotoase, înaintând în inima acestui oraş complet schimbat, dar având permanent pe retină imaginea oraşului vechi). Oare când a visat? Înainte sau acum?


Nodul a luat proporţii când am văzut inscripţia de pe genericul de final: con l'amichevole partecipazione di Monica Bellucci e Michele Placido. Nu pentru că nu i-aş fi remarcat, nu pot fi rataţi, sunt ei înşişi de vis în frânturile fantasmatice în care apar, ci tocmai pentru că, derulând mental spre cele câteva zeci de secunde ce le sunt rezervate, mi-a devenit şi mai clară semnificaţia aparte pe care ei şi Tornatore o dau prieteniei. Aşa sunt eu. Încă rezonez la astfel de lucruri.

Şi apropo de copii, trebuie să adaug încă un lucru esenţial: Tornatore cunoaşte cu precizie farmaceutică greutatea şi mai ales valoarea morală a unui gros-plan pe un chip de copil. Sunt foarte mulţi regizori care exploatează vulgar, strict funcţional, acest procedeu, în genul reality-show-urilor. Tornatore, în schimb, îşi reglează focusul cu tandreţe părintească, simţi tandreţea cu care se apropie şi apoi măiestria cu care surprinde o privire volatilă sau tresărirea infinitezimală a unui muşchi.


Vorbind despre modul în care Baarìa şi Tornatore au fost primiţi acasă, mai precis la Festivalul de la Veneţia, Magda Mihăilescu se întreba, deloc retoric (adică e clar că şi-ar fi dorit un răspuns): «(...) Cum poţi să nu vibrezi măcar la două scene, poate cele mai frumoase ale genului: 1. iubirea incipientă, mărturisită prin imaginea puilor de mîţă arătaţi, unul cîte unul, bărbatului, ca tot atîtea mici minuni. „Şi mai sunt, încă doi“ - îl asigură fata, aflată peste drum. 2. reînnoita declaraţie de dragoste pentru cinematograf, în prelungirea lui Cinema Paradiso: copiii bucurîndu se de bucăţile de peliculă adunate de ici, colo şi în care încearcă să ghicească filmul, Salvatore Giuliano, Evanghelia după Matei, Notorious. Nu ştii ce să mai crezi despre lumea în care trăim, totuşi, şi ca fiinţe iubitoare de cinema, dacă lui Giuseppe Tornatore i se întoarce spatele iar Michael Moore e aplaudat pentru un documentar ce pare făcut din resturile rămase de la trecutele isprăvi, mai demagogic şi mai lipsit de inspiraţie decît oricînd.»

Asta se întâmpla în octombrie, anul trecut. De atunci şi până ieri am trăit cu aceste două imagini în minte, dorindu-mi să le văd cât mai grabnic.

Resturi de peliculă înfăţişând diverşi actori am strâns şi eu cu sprijinul amabilului domn Tibi, proiecţionistul de la căminul cultural unde vedeam filme în vacanţa de vară, la bunici. Omul era dintr-un alt sat şi făcea naveta cu o Dacie verde. Preocupat să nu ajungă acasă foarte târziu, tăia la greu, mai ales din filmele lungi (Pe aripile vântului, de pildă), stârnind mânia celor care-l văzuseră la televizor sau pe video. Din când în când ne împărţea „resturile”, pe alese. Evident, nu tuturor, ci doar celor pe care-i vedea mai dezgheţaţi. Între noi fie vorba, era şi-un fel de răsplată pentru că îl ajutam să care rolele (când era în toane foarte bune ne făcea cadou şi afişele filmelor; cred că mai am şi-acum pe-acasă posterul românesc pentru Gheaţa verde cu Ryan O'Neal, Anne Archer & Omar Sharif).

Recapitulez:

Lecţie de istorie
Lecţie de cinema
Lecţie (subiectivă) de istorie a cinematografului

Baarìa. Giuseppe Tornatore. Un regal!

Lecția de istorie a cinematografului











Lecția de istorie