Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Venus: Dragoste în vremea cateterului

For most men, the woman's body is the most beautiful thing they will ever see. (Maurice Russell)

Venus înseamnă, oricât de aiurea ar suna, una din ultimele reprezentații cinematografice oferite de Peter O’Toole și, presupun, cel din urmă afront pe care AMPAS i l-a adus refuzându-i Oscarul pentru cel mai bun actor în 2007. Pentru a opta oară. E drept că aceeași Academie i-a scos ochii cu unul onorific, în 2003, dar sunt statuete diferite in the end! Venus e şi un hit din repertoriul girl band-ului optzecist Bananarama, iar versurile „I’m your Venus, I’m your fire/At your desire” fac casă bună cu filmul.

Prima întrebare pe care Giovanni Grazzini i-o adresează lui Federico Fellini în interviul pe care l-a transformat în carte (prima ediție în românește a volumului Fellini despre Fellini a apărut la Editura Meridiane, în 1992) e asta: "Ai trecut de șaizeci de ani. Ești necăjit că îmbătrânești?" Fellini răspunde amintindu-și de un ins întâlnit într-o pensiune din Roma. Omul avea patruzeci de ani, dar făcea eforturi (cataplasme, măști de argila etc.) să pară mai tânăr. Povestește Fellini: „Adesea îl vedeam când ieșea dimineața din cameră, în halat. Închidea ușa rămânând nemișcat, cu mâna pe clanță, câteva minute, apoi o redeschidea brusc și își băga capul în cameră. Plin de curiozitate, l-am întrebat de ce se comportă așa (...) M-a poftit, deschizând încetișor ușa. Poftiți, adulmecați: miroase cumva a bătrân?".

Din perspectiva asta, „bătrânețe haine grele” nu-i deloc vorbă de clacă, oricât de în răspăr ar putea fi luată. Maurice, prietenii lui (doi bătrânei simpatici, actori și ei) și fosta sa soție (bătrână, bolnavă, cu o pisică pe post de soul mate) au grijă să ne convingă că aşa stau lucrurile. Toți, personaje ce te trimit la Strindberg: „conglomerate făcute din stadii trecute sau prezente ale civilizației, fragmente de umanitate, haine de duminică peticite, toate strânse la un loc”. Asta poate și fiindcă scenariul e semnat de Hanif Kureishi, care la origini e dramaturg.

Prezența lor pe ecran e o oglindă tiranică în care întrebarea „așa o să ajung și eu?” e reflectată obsesiv. Şi cum Roger Michell filmează neputința atât de naturalist, unele scene au un coeficient sporit de insuportabil. De la vorbitul cu precipitații și până la tăiatul unghiilor de la picioare, nimic nu rămâne nearătat în toată antisplendoarea close-up-urilor. Peter O’Toole rezonează cel mai puternic cu intențiile lui Michell, astfel că aproape percepi de dincoace de ecran mirosul de om în vârstă. Când „ești” la el în casă îți vine instinctiv să duci mâna la nas, ceea ce nu se întâmplă în Perfume: the Story of a Murderer, indiferent câţi munţi de gunoaie ar panorama Tykwer în ideea de a impresiona olfactiv.

Și totuși, Venus nu e doar un film despre bătrânețe și servituțile ei, așa cum a fost etichetat, ci şi despre seducție. Mai ales despre asta, aş zice! „Seducția este modalitatea oricărui discurs, chiar și a discursului amoros (cel puțin trebuie să o sperăm), de a face ca discursul să mizeze pe enunțarea sa, dar să-l atingă pe celălalt cu reversul enunțului său", zice Baudrillard. Pe lângă modurile cunoscute (indicativ, imperativ etc.), adaugă el, verbele mai au un mod, unul secret: seductivul. Ei bine, O'Toole folosește seductivul cum puţini o fac. Glasul său apasă pe verbe, iar ele cedează blând sub greutatea impostației („Maurice. I'm Maurice. You...?"). O'Toole seduce cuvintele, iar cuvintele fac restul!

În film, Venus (Jodie Whittaker) e o fetișcană din provincie, cam necioplită, trimisă la un unchi din Londra să mai schimbe aerul și să învețe câte ceva despre viață. Ne e nici „a goddes on the mountain top”, ca să citez iar din Bananarama, însă e suficient de atrăgătoare pentru a stârni pasiuni (fie și vesperale). Casa unchiului e frecventată de un ins de care o desparte totul - vârsta, educația, comportamentul: Maurice Russell (Peter O'Toole, doamnelor și domnilor). Actor încă celebru, fost și mai celebru pe vremuri, care acum primește sporadic roluri de muribunzi. Precum în filmul din film, așa și-n viață: bătrân, bolnav și în pragul extincției. Dar se ține bine sau cel puțin încearcă, exploatând la maximum singurele arme veritabile care i-au mai rămas: inteligența şi charisma.


Cam strică orzul pe gâște, deoarece Jessie (pe care o botează Venus într-un elan de culturalizare seductivă) e imună la tentativele de cucerire. Amestec ciudat de sexualitate necizelată, ignoranță inofensivă (când el îi recită sonete de Shakespeare ea îi răspunde cu versuri din... Kylie Minogue pe principiul „eu nu am auzit de ăla, tu nu ai auzit de asta, deci suntem chit”) și oportunism feroce, Venus are o agendă proprie: să speculeze tranzacțional relația cu din în ce mai generosul moșneag nabokovian, manipulându-l până spre sfârșit, conform propriilor interese.


Crudă ironie a sorții: Jessie/Venus va fi ultima filă din jurnalul său de seducător profesionist. La peste 70 de ani și cu o operație de prostată care îl scoate din circuit, orice femeie tânără ce-l admite în preajmă e dar divin. Dacă acea femeie îl lasă s-o sărute pe gât, fie și în urma unui târg, nu mai contează nimic, nici măcar zbârliturile și cuvintele șfichiuitoare ce-l pun rapid la respect când depășește limita: „I said three times, filthy old bastard".

"Maurice: I'm impotent, of course, but I can still take theoretical interest.
Jessie:
Have you been thinking about me?
Maurice:
All the time I was in the hospital. (de unde fuge cu sonda după el, s.m.)
Jessie:
What do you think about me?
Maurice:
Your hair, your feet, your legs, your behind, your eyes...
Jessie:
My eyes?
Maurice: [dreamily, reverentially]
Your elbows... your cunt... (trebuie auzit cum pronunță acest cuvânt, cum priveşte, cum își controlează mușchii feței: lecție!)
Jessie:
Oh shut up...
[Long pause]
Jessie:
You can touch my hand."

Revelatoare e și secvența în care Venus vrea să se revanșeze fiindcă n-a apărut la întâlnire (deși el o așteaptă cu orele). Are o idee despre cum să-i ofere un rudiment de plăcere și decide să forțeze un pic lucrurile. Sunt față în față, la el acasă. Filmați din lateral, cadru fix, lumină palidă, înecată parcă în whisky. El e calm, fără speranțe, dar cu avantajul omului care așteaptă scuze, ea e ușor ezitantă, neverosimil de sexy, trăgând de timp, pregătind terenul. Știe exact ce vrea să facă, dar tatonează, tulburată de insolitul situației. În fine, ce-o fi o fi: își bagă degetul „down there” și după câteva secunde ce par secole, i-l întinde. El se repede ca un vultur, dar nu apucă să își ducă planul la capăt. Brațul ei îl blochează violent. Rămân așa câteva clipe într-un echilibru fragil, ca doi șahiști care își calculează pozițiile, apoi totul revine la normal. Avea voie doar să-l miroase. El dorea mai mult. Credea că are voie mai mult!

Se poate spune că idila lor pare desprinsă din „iubirile dificile” ale lui Calvino (întrunește toate condițiile). Ar putea fi, la fel de bine, taxată drept libidinoasă, perversă, imorală sau cum mai vreți. Eu zic că e tandră, nimicitor de tristă și, de aceea, profund umană.


Precizare:
Prezentul review este o revizuire a unei variante mai vechi, scrisă în 2007, la momentul apariției filmului în România. Pentru că atunci nu exista Cinesseur, acea variantă a fost publicată pe fostul meu blog Egoland și pe un forum, ambele închise la ora actuală. N-avea imagini, avea o altă structură și un ton ceva mai insurgent. Am reconstruit întregul ansamblu după mai multe "revizitări" (film + text) și cred că aceasta este formula sa optimă.