Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 27 februarie 2012

Post tenebras spero lucem


Aparent e un paradox, dar dacă priveşti de unde trebuie nu e: Oscarul e genul de instituţie ce-şi câştigă credibilitatea /reputaţia decredibilizându-se constant prin maniera în care-şi desemnează laureaţii (cei care nu cred sunt rugaţi călduros să consulte palmaresul din acest an, în care cel mai bun film iese o confecţie de artizanat cu iz retro numai bună de testat snobismul în vreme ce Melancholia, Pina sau Take Shelter - că dacă aş fi zis eu The Tree of Life aţi fi zis voi că sunt biasat/părtinitor - nici n-au fost luate în calcul). Mai rămânea să fie premiată şi Michelle Williams pentru rolul (dubios) din My Week with Marylin, poate cea mai stranie şi fără de logică punere în fason a personajului de la Mira Sorvino încoace. Pentru mine, e de departe miscast-ul feminin al anului. Adică până şi Ray Liotta pe post de Frank Sinatra suna mai bine... Să fie limpede: le prefer oricând în chip de Norma Jean pe Susan Griffiths din Pulp Fiction sau Nectar Rose din L.A.Confidential.

P.S.1: Aş fi vrut să folosesc pentru monologul din această săptămână ceva din The Artist. Nu mi-a ieşit ;)

P.S.2:Vă mai aduceţi de Marty? Cum nu? A fost oscarizat în 1955. Păi se poate?!

sâmbătă, 25 februarie 2012

Juxtapuneri (XVI)


„Se mişcă asemenea unui robot, sacadat şi graţios deopotrivă. Vorbeşte repede, mâinile îi întregesc cuvintele asemenea unor semne de exclamaţie însufleţite. Îmi ascultă cu luare-aminte întreaga poveste, mai cu seamă sfârşitul, care îl priveşte direct:
- Deşi ceasul ăsta îmi ţine loc de inimă, serviciile de întreţinere pe care vi le cer nu depăşesc atribuţiile dumneavoastră de ceasornicar.”


„Acest prestidigitator pe care unii îl consideră de geniu îmi îine predici despre farmecele de dragoste ca să mi se destăinuie pe urmă că ultima poţiune i-a explodat în gură. Totuşi, trebuie să mărturisesc că îmi face bine să îl aud vorbind în timp ce-mi repară angrenajele. E un om blajin, care ştie să asculte. Se vede de la o poştă că se pricepe la oameni. Poate c-a reuşit să pătrundă taina fiecărei rotiţe în mecanismul psihologic omenesc.”


„- Ştii, când eram îndrăgostit, îmi venea tot timpul să inventez lucruri. Un întreg talcioc de artificii, de scamatorii şi de trucaje, ca s-o fac să râdă pe logodnica mea. Cred că până la urmă s-a săturat de invenţiile mele, se întristează el de i se lasă în jos şi mustăţile, ca un steag în bernă. Voiam să pun la cale o călătorie pe Lună de dragul ei, dar ar fi trebuit s-o duc, de fapt, într-o mare călătorie aici, pe Pământ. (...) Într-o zi, am decupat două tăblii din etajerele ei, apoi le-am pus rotilele de la un cărucior de spital, ca să hoinărim amândoi sub clar de lună. N-a vrut nici în ruptul capului să se urce. Şi am fost nevoit să-i repar etajerele. E greu cu dragostea, băiete, repetă gânditor”.

Imaginile sunt din Hugo (dir. Martin Scorsese/2011), iar fragmentele inserate dintr-o minune de cărțulie - Mecanica inimii - scrisă de Mathias Malzieu, din care Scorsese lasă impresia că citează (zic lasă impresia fiindcă ştiu că nu e aşa, am făcut-o eu în locul lui!) atât de multe similitudini pot fi identificate, începând cu legătura dintre Hugo şi Méliès (în roman, puştiul are alt nume) şi terminând cu povestea de dragoste (de cinema, în primul şi în toate rândurile).

marți, 21 februarie 2012

Ora exactă (XVII)

Screenshot from Safety Last! (dir. Fred C. Newmeyer & Sam Taylor/1923) featured in Hugo (dir. Martin Scorsese/2011)

luni, 20 februarie 2012

Berlinalles gute (VIII)

O să îmi pară şi o să vă pară (că măr nu se poate!) rău după corespondenţele astea berlineze. E ultima relatare pe care o primesc de-acolo, festivalul s-a încheiat, încotro au plecat Urşii ştiţi sau ar trebui să ştiţi deja, pe mine mă interesează mai puţin palmaresul, însă sfârşitul nu-i aici. În acest caz, sfârşitul e unde vrea fiecare să fie (fie ca fiecare..., souvenez-vous? pentru că o experienţă uberpersonalizată şi oarecum atomizantă, precum a Letiţiei, nu poate avea un sfârşit as we know it. Mie îmi rămâne o foarte agreabilă şi omenească datorie de a-i mulţumi. Puteţi face asta şi voi, nu e musai aici, ci în gând, dacă şi după ce o să vedeţi unul sau mai multe din filmele despre care ea a scris atât de pasional, pasionant şi - nu mă feresc de cuvântul ăsta - frumos.

Joi şi vineri (în două etape), după ce am supradozat toată săptămâna, am văzut The Story of Film - An Odyssey (de Mark Cousins), un film de 900 de minute, care a marcat recordul personal de stat într-o sală de cinema (9 ore) şi care m-a marcat în stil record, făcând lupta dintre minte şi trup mai evidentă decât niciodată. La sfârşit am plâns, dintr-un fel de neputinţă de a-mi controla corpul epuizat, dintr-o fericire sinceră şi absolută că am asistat la o istorie frumos spusă şi foarte complexă şi dintr-o complicitate veritabilă cu ceilalţi din public că am rezistat atât şi că ne-am îmbogăţit atât împreună. A fost minunat şi plin de învăţăminte. După filmul ăsta, pot să zic că am văzut 1020+ filme la Berlinală, în loc de 20+. O să iasă pe dvd. Poate nu în România, unde sunt mai multe apariţii de fantome decât distribuitori, dar în Anglia, de exemplu, încă din aprilie.

Încă puţin în şoc, sâmbătă am luat pauză, nu am mai putut să văd nimic, nu am mai putut sa merg la coadă de la 8.30 pentru a lua bilete pentru ziua următoare cum am făcut în ultimele 8 zile (fapt care m-a contaminat într-un fel fiindcă am avut tot timpul impresia că sunt cu o zi înainte) şi am vrut să mă mut (înapoi) în prezent. M-am plimbat fără bilet pe la mai multe filme, inclusiv Kebun Binatang, pe care voiam să-l văd cel mai mult din tot festivalul (pentru că văzusem Blind Pig Who Wants To Fly), dar care era subtitrat în germană şi am zis, uau, ce grozav, sunt la fel ca animalele din film, habar n-am ce spun oamenii ăştia, dar nu vreau să văd filmul ca un porc, aşa că am plecat!

Nu ştiu cine a hotărât ca experienţa mea la Berlinală să fie atât de ezoterică, dar până şi felul în care s-a încheiat şi în care a început, foarte ciclic, ca şarpele care-şi muşcă coada, a fost bizarro. (A început cu Tiens moi droite, un film-eseu-jurnal), iar duminică, la ora 3, am văzut The Artist Is Present, un documentar despre Marina Abramovic, mama performance artei (?!). Ce temperament, ce răbdare, ce control, ce idei! Şi ce explozie de here & now. Filmul e despre ultima ei expoziţie la MoMA, unde timp de trei luni a stat pe un scaun, de la 10.30 la 17, fără să se mişte, şi s-a privit în ochi cu oricine a vrut să se aşeze pe scaunul din faţa ei.

Există o tehnică de meditaţie indiană, îi zice vipassana (înseamnă a vedea lucrurile aşa cum sunt) şi pentru a o învăţa trebuie să mergi la un curs de 10 zile, în care nu vorbeşti cu nimeni, doar meditezi. Berlinala, care a durat tot 10 zile, a fost incredibil de aproape de aşa o experienţă (sau de cum mi-o imaginez eu) şi îmi pare bine că am venit ca ursul Letiţia: singură, complet orientată spre interior, cu timp de gândire şi simţire, fără să port conversaţii superficiale la sfârşit de filme care să mă facă să uit tot ce-am simţit şi să mă distragă de la a rumega produsul brut care s-a adunat la sfârşit la mine în cap. A fost epuizant, dar absolut fantastic şi nu a făcut decât sa confirme ca nu există nimic mai minunat şi mai preschimbător pe lume decât poveştile care pot fi spuse prin film.(Letiţia)

P.S. Top 5 filme pe care le-am ratat la Berlinală şi am sa le prind cândva, cumva:

Barbara (dir. Christian Petzold/2012)
Kebun Binatang (dir. Edwin/2012)
This Ain't California (dir. Marten Persiel/2012)
Iron Sky (dir. Timo Vuorensola/2012)
Cesare deve morire (dir. Paolo & Vittorio Taviani/2012)

sâmbătă, 18 februarie 2012

Berlinalles gute (VII)

Un veterinar homosexual salvează câinele unui judoka homofob. Viitoarea soţie a judokanului homofob plănuieşte nunta împreună cu iubitul homosexualului veterinar. Până la urmă cei patru nimeresc în aceeaşi cameră, scânteile zboară şi, dintr-una într-alta, homofobul şi homosexualul pornesc prin fosta Iugoslavie să adune o gaşcă mixtă de bătăuşi care să-i apere pe participanţii la Gay Pride Parade în Belgrad ca să nu mai mănânce bătaie şi anul ăsta.

Tot filmul e plin de clişee grosolane, glumiţe neroade, stereotipuri tocite despre homosexuali şi homofobi, dar publicul râde. Mă uit în jur. Semi-întuneric. Cine-s ăştia? Parcă nici nu-i mai cunosc. Apoi, dintr-o dată, când mă obişnuiesc cu ideea că sunt martor la o comedie penibilă, filmul mă loveşte peste cap cu «poate ai râs tu până acum, dar de fapt noi tratăm chestii serioase», şi începe să sară din comic în dramatic şi înapoi pentru suprema mea confuzie şi neplăcere. Finalul tragic, în care abundă sângele fals şi lipseşte corul grecesc, nu e îndrăzneţ, e anacronic.
Filmul acesta m-a ţinut tot timpul în afară. Nu a reuşit nici o clipă să mă absoarbă în poveste. La sfârşit, nervoasă fiind, reacţia a fost să caut în jur licăriri în ochi ca ale mele, dar încă era întuneric, aşa că am ieşit furtunos din sală şi pufăind, mi-am pus votul (pe care am menţionat că am găsit filmul «embarassing») în cutie şi m-am întors în sală ca să-l aud pe regizor glăsuind, pentru că sufăr de auto-scepticism. A zis fix asta, cu mândrie: «Mă bucur că v-a plăcut filmul meu. Eu fac filme pentru un public obişnuit». Şi eu m-am gândit fix aşa: «Mă sileşti să fiu dur, eu, care nu pot să tai un pui!»(Letiţia)

vineri, 17 februarie 2012

Cvasimilitudini (XXXIX)

Screenshots from Solaris/Solyaris (dir. Andrei Tarkovski/1972)

Screenshot from Melancholia (dir. Lars von Trier/2011)

***

Source: The Hunters in the Snow (Jagers in de Sneeuw) by Pieter Bruegel (Brueghel) the Elder, oil on panting (1565)

joi, 16 februarie 2012

Berlinalles gute (VI)

What Is Love e titlul unui film austriac pe care l-am văzut începând cu orele 11 45. La ora 12.10 m-am uitat pentru prima oara la ceas şi m-am gândit că tactica de a o arăta pe tipa din prima poveste (sunt 5 în total) mereu în cadre foarte largi, în camere foarte mari, aproape mereu singură, mereu stând, aşteptând, a fost puţin exagerată. La ora 12 25 m-am uitat a doua oară la ceas şi m-am gândit că dacă ar fi fost după mine l-aş fi numit What Is Loneliness sau poate chiar What Is Boredom. La ora 12 40 am uitat să mă mai uit la ceas, pentru că am urmărit cu interes conversaţia dintre doi soţi în care ea îl întreabă dacă are puţin timp pentru dialog şi el îi răspunde «dacă înţeleg bine, mă întrebi dacă am puţin timp pentru dialog» şi care a continuat în acest fel. Pe la 13.10 filmul s-a terminat şi m-am gândit ce noroc să văd un film fără nici o poveste, cu o evoluţie imaginară sau imaginată, doar cu oameni, cu oameni de care nu am întâlnit niciodată. Minunat, zic fără ironie, ce cadou pentru public, ce cadou feel-good, uite, nu o ducem chiar aşa rău.” (Letiţia)

Berlinalles gute (V)

Una din chestiile pe care le-am auzit foarte des în copilarie (nu ştiu de ce) este că  «în natură, nimic nu se pierde, totul se transformă». E bine că am auzit-o incomplet (şi sunt sigură că lui Lavoisier nu-i păsa), pentru ca altfel nu m-aş mai fi gândit la ea acum.* Şi când o persoană sau, în cazul ăsta, două, trec prin nişte evenimente neobişnuite, te aştepţi să se transforme. Mai mult, trebuie să se transforme. Altfel, ca să zic aşa, care-i faza? 

Ben şi Nina au o fetiţă de trei ani pe care au lăsat-o în Berlin pentru a merge în vizită la mama lui, care locuieşte pe o insulă, în Spania. Ceva e putred în Formentera, dar cei doi nu se comportă niciodată de parcă ar fi ceva în neregulă. Îşi spun politicos «te iubesc», se pupă şi sunt drăgălaşi unul cu altul. E o relaţie de o normalitate ieşită din comun. El e un bărbat care pare cumva un pusti fără intenţii rele, uşor desprins de realitate, iar ea, o tânără mama, stăpână pe sine, dar şi un ghem de îndoială care e cu ochii pe el (şi mai ales pe fata care vrea să-l includă în distracţiile ei de pe insulă). E adevărat că niciodată nu poţi şti ce e între doi oameni, dar când vine vorba de filme, apreciez grozav indiciile şi, mai ales, informaţiile. Mi-a fost greu sa înţeleg de ce am intrat împreună cu Nina şi Ben în poveste, am mers cu ei pe insulă şi apoi, după toate cele întâmplate acolo, ei şi-au făcut bagajele şi au plecat împreună din Formentera (unde ea e nefericită) şi s-au întors împreună în Berlin (unde el e nefericit), iar eu mi-am luat geaca (unde sunt fericită) şi m-am gândit puţin la ei: ce o să se întâmple mai departe dar, mai ales, ce s-a întâmplat? 

La fel ca în The Kids Are All Right, mi s-a părut că nimeni nu a învăţat nimic, nimic, nimic, dar probabil au avut noroc. Au trecut de la un status quo la o erupţie vulcanică şi înapoi la un status quo cel puţin similar cu primul. De ce i-o fi pus regizoarea (Ann-Kristin Reyels, n.m.) să treacă prin toate astea când putea să-i lase acolo unde erau. Nu vreau să cred că unele filme sunt pretenţioase şi doar atât, dar pot să cred, în schimb, că unele filme nu reuşesc sa transmită ceea ce poate îşi doreau iniţial, folosindu-se de mediul ăsta şi atunci par pretenţioase şi doar atât.

*complet, ea sună aşa: «În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă» (Letiţia)

miercuri, 15 februarie 2012

4 x Doku (la ICR)

Patru documentare premiate la ediţia de anul trecut a Astra Film Festival vor fi proiectate joi (23 februarie) şi vineri (24 februarie) la Institutul Cultural Român într-o o serie de proiecţii grupate sub genericul Astra Film Tour. 

Pentru cei interesaţi, printre care mă număr şi eu, iată şi programul:

23 februarie (joi)
18:00 - Păcătoasa Teodora (regia Anca Hirte/Franţa/România/2011)
20:00 - Check Check Poto (regia Julia Varga/Franţa/2010)

24 februarie (vineri)
18:00 - Singur acasă - O tragedie românească (regia Ionuţ Cârpătorea/România/2010) - în prezenţa regizorului
19:30 - Z 32 (regia Avi Mograbi/Franţa-Israel/2008)

Accesul publicului este liber în limita - nu foarte mare - a locurilor disponibile.


Detalii:http://www.icr.ro/astrafilmtour

Berlinalles gute (IV)

Azi (ieri - n.m.) n-am văzut nici un film, dar am fost la un «talk» cu Mike Leigh. Mi-a plăcut, e mai real(ist) ca propriile filme. L-am văzut şi auzit la secţiunea In the Limelight din Talent Campus. (I-am şi pus o întrebare. El a răspuns).

Patru motive pentru care Mike Leigh e cel mai grozav (sau patru concluzii pripite ale unei admiratoare):

1. Nu crede în compromisuri.
2. Începe filmele înainte să aibă scenariile gata şi le finisează pe parcurs, definind personajele împreună cu actorii (care nu vor fi niciodată staruri de la Hollywood şi vor avea mereu simţul umorului).
3. Enunţă truisme cu un aer detaşat şi le face să pară originale: «Ideas come from living».
4. Poate, cu umor şi delicateţe, să biciuiască verbal pe oricine vrea el, şi poate, tot la fel, să folosească înjurături ad libitum.şi o face înţelept!” (Letiţia)

More on Mike Leigh here.

marți, 14 februarie 2012

Berlinalles gute (III)

Gata pauza publicitară, back to the muvizzz (cu Letiţia)!

Toată lumea din familia noastră e, în cuvintele lui Radu Jude, Steven Seagal la ceai cu Cehov. În cuvintele mele, filmul e o întrebare: de ce sunt oamenii deştepţi uneori atât de proşti?

Am recunoscut multe cusururi neaoşe care, pentru că trăiesc pe alte plaiuri, îmi sunt poate mult mai evidente, mai ales că şi eu mă lupt cu unele dintre ele: tendinţa de a fi răutăcios cu oamenii cei mai dragi şi amabil cu oamenii antipatici, stilul ăsta tipic românesc de a căuta scuze şi de a încerca mereu să te dezvinovăţeşti, caracterul uşor manipulant (Poţi să zici asta în română? Poţi, dacă vrei - n.m) şi autovictimizant, alegerea de a fi puţin nemernic când ai anumite puteri asupra altora, felul în care se confundă iubirea cu un fel de posesie pe care o cunoşti mai bine decât ea însăşi şi căreia, dacă îi faci rău, e spre binele ei. Şi, desigur, din prea multă dragoste.

Filmul acesta evidenţiază cei trei «P» din familia românească disfuncţională: posesivitate, putere şi prostie, dar o face cu mult umor, umor care evidenţiază şi mai tare tristeţea şi neputinţa cronice. Radu Jude, înainte de vizionare, i-a zis «comedie de familie». Şi s-a râs mult, mult. La un moment dat, Marius o acuză pe fosta lui soţie că l-a înşelat când încă erau căsătoriţi din cauză că a folosit imperfectul şi nu mai mult ca perfectul: «Ai zis eram nefericită când l-am cunoscut pe Aurel, trebuia să fi zis fusesem nefericită». Replica asta m-a ucis :)

Şi-apoi e plin de înjurături multe, noi şi diverse, pe care sper să nu am ocazia să le folosesc, dar dacă o să o am, sper să o fac. «Să dea dracu' în plămânii tăi!» (care a fost tradus în engleză «May the devil fuck your lungs!») e comic spre absurd în contextul în care o vecină strigă asta de la geam către Marius care sare un gard. Şi da, Sofia (fetiţa de 5 ani) a fost simpatică, dar mai ales cel mai matur personaj din tot filmul, singurul care, într-un fel ciudat, e de sine stătător, în condiţiile în care fiecare dintre celelalte personaje se agaţă de câte un altul, din disperare, frică, singurătate etc. Îmi doresc să ajungă în toate cinematografele din lume. Dixit!

E interesant că după Toată lumea din familia noastră aveam bilet la Bestiaire şi mi-era puţin lene să merg. Într-un fel, voiam să las filmul lui Radu Jude să se aşeze, dar îmi pare bine că m-am dus. Bestiaire e un film aproape mut, un film cu animale sau, mai mult, un film despre un public care se uită la un film cu animale. Şi după ce vezi un bivol care se uită la tine timp de două minute sau un struţ care îşi vede de treaba lui în ogradă, pui filmul dinainte într-o lumină şi mai comică, pentru că personajele din Toată lumea din familia noastră se tot acuză reciproc că se poartă ca nişte animale. Şi, în definitiv, ce înseamnă asta?”

Screenshot from Bestiaire (dir. Denis Côté/2012)

Berlinalles gute (II)

Deoarece sunt leneş şi pentru că îmi complic (uneori) viaţa cu probleme ce nu merită nici măcar un şut în fundul cuiva m-am trezit surclasat de ritmul corespondenţelor trimise de Letiţia direct din inima Berlinalei. Aşa cum mă aşteptam, textele sale sunt prea faine şi pline de umor mordant ca să vi le ofer la promoţie de tip două într-unul, so take just this one and party! Următorul episod - excelentissim! - (despre filmul lui Radu „Hey” Jude) imediat după pauza publicitară. Imaginată sau imaginară, as you wish!

„How long is now?

Pe drum spre cinematograful unde urma să văd Shadow Dancer m-am izbit cu ochii de un perete unde era scrisă întrebarea asta. Întâi cu ochii, apoi cu mintea. Dar odată intrată în sală, concentrarea mea s-a împărţit în două - povestea de pe ecran şi doamna de lângă mine care îmi tot dădea cotul jos de pe rezemătoare. Restul a dispărut. 

Ea, adică protagonista, nu doamna de lângă, care e şi mamă, şi fiică, şi soră copleşită de vină, şi membru IRA, încearcă să evite mersul la închisoare pentru acte teroriste prin a deveni traducătoare, pardon, trădătoare: ori oferă informaţii despre planurile fraţilor ei IRA-işti, ori merge la închisoare. Şi acceptă să colaboreze. Sau aşa se pare. La un moment dat, după o grămadă de prim-planuri cu fundal ceţos (cam atât de complex e vocabularul meu tehnic), mi-am amintit de întrebarea de la început. Pentru că acum e acum şi durează atât cât durează şi e în prim-plan şi nimic altceva nu mai contează. Asta e impresia pe care mi-a dat-o «trucul» ăsta vizual: că viaţa de IRA-ist (şi poate se aplică şi la chestii mai generale) e doar acum, e pe muchie şi nu poţi să ştii nimic sigur despre nimeni.

Pe măsură ce doamna de lângă mine s-a potolit (mai ales după ce am strănutat spre ea), ca un fel de balan povestea s-a înteţit şi complicat până la maximum sau dincolo de el, dacă maximum e ce îmi puteam eu imagina anterior. Iar singura dată când publicul a chicotit puţin a fost la scena în care cineva intră în pubul unde se ţinea un praznic, iar pe uşă scria «no singing allowed». În rest, am suspinat şi rămas fără respiraţie cam la unison, tot filmul. ” (Letiţia)

luni, 13 februarie 2012

Berlinalles gute (I)

Ne ştim de un an. Sau nu ne ştim de un an. Mă duc la Berlinală. Nu merit.

Asa începea un mail primit pe la începutul lunii ianuarie. Acel „nu merit” l-am luat ca o formă de autoalint, drept pentru care am pornit o muncă de convingere cu expeditorul, rezultatul fiind că, în cele din urmă, a fost de acord să contribuie cu special guest post-uri (le putem spune şi corespondenţe) de la primul mare festival de film al anului: Berlinala.

Cu o întârziere măricică (din partea mea, fireşte) public astăzi primele impresii venite de-acolo. Pentru că scriitura e exquisite singura mea intervenţie e la diacritice (plus nişte precizări de bun simţ). În rest, totul e aşa cum mă aşteptam: fâşneţ, cu nerv şi perfect.

Cu 4 vizionări pe zi, nu apuc să-mi descurc gândurile nici măcar mie, d-apăi să reuşesc să ţi le trimit ţie. Am să încerc. poate nu am genunchi de cinefil, dar alte părţi ale corpului sigur. În plus, ce am să îţi scriu (sper cât de cât des) sunt impresii, nu cronici. (nici nu am cerut cronici, my dear, ci strict impresii - n.m.)

Am văzut ieri (vineri, 10 februarie - n.m) un film complet diferit. O tipă, Zoe Chantre, care, printre altele, e o artistă ce suferă de scolioză, a adunat o grămadă de materiale - video, foto, desene, concepte, idei - timp de vreo 8 ani, şi asa s-a născut Tiens moi droite. A fost un film foarte, foarte personal, cu sunet nasol care n-a reuşit să îi scadă din efectul pe care l-a avut asupra mea. Aşa, uşor savoir vivre, dar cu filozofii personale şi foarte sincere şi mai ales cu analogii geniale. M-am tot gândit pe parcursul filmului de ce a ales fata asta să facă film?? Uneori era filmat ce scria şi citea cu voce tare. Dar a mers, nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, drept la ţintă, iar la sfârşit m-am ridicat cu un milion de emoţii.

Apoi a urmat Adieux a la reine, care e filmat impecabil şi aproape numai la asta m-am gândit tot filmul. Nu ma refer la tehnici, ci la calitatea imaginii. În rest, ca atunci când simţi ca trebuie sa tragi un mare pârţ, care se tot construieşte şi bolboroseşte înăuntru, iar la sfârşit nu se întâmplă nimic şi poate te gândeşti unde s-a dus? Cam aşa e şi filmul ăsta - te ţine în suspans şi eşti complet prins în poveste, poate mai mult cu gândul către unde se duce şi când se termină... se termină. Şi atât. Dar, pe de altă parte, sunt convinsă că sunt mulţi care s-ar scufunda în minunăţia de culori, de intrigi la curte sau costume de epocă fără să le pese de restul. Poate chiar şi de contextul social şi politic. E sigur o călătorie în timp din care nu te întorci cu nimic, pentru că la întoarcere te aşteaptă Benoit Jacquot cu stiloul pe care i l-a furat lui Will Smith şi ţi-a şters memoria.

Aş mai vrea să îţi povestesc despre Formentera, pe care l-am văzut azi (sâmbătă, 11 februarie - n.m), în loc de micul dejun, dar nu mai am vreme. Mă duc să văd A moi seule.”

(Corespondenţa e semnată de Letiţia căreia pe lângă faptul că îi mulţumesc călduros, îi aştept şi celelalte impresii. Did you copy, my dear? Impresii, nu cronici).

P.S.: Nu ne ştim, ca să fie clar, but our chairs are almost touching.

Apropo de nimicul care cerne

O vorbă de o actualitate (a)stringentă în aceste vremuri de meteo-apocalipsă televizată: „Ce trebuie să rămîie, în chip firesc, după sfîrşitul lumii? Un reporter care va transmite pentru un televizor uitat deschis într-o cameră goală”. 

Citatul e un mix din Nicolae Iorga şi... Don DeLillo.

joi, 9 februarie 2012

Era şi timpul!

Se redeschide Elvire Popesco, sala de cinema a Institutului Francez din Bucureşti, după o lungă operaţiune de renovare. Minunea, îndelung aşteptată de subsemnatul, se întâmplă în această seară, de la 7.30, când va fi proiectat filmul Mon pire cauchemar (dir. Anne Fontaine).


Nu comentez alegerea organizatorilor, subiectivă, ca orice alegere, ci mă bucur că am ocazia să-i revăd pe Isabelle Huppert şi Benoît Poelvoorde (în film) şi pe Henri Paul (în realitate), ambasadorul Franţei în România, un domn educat din Occident, cult şi agreabil, deopotrivă.

foto: moa

Important de ştiut: la evenimentul de astăzi accesul e permis doar pe bază de invitaţii.

P.S.: Redeschiderea pentru publicul larg e programată vineri, 10 februarie, cu începere de la ora 17.00.

miercuri, 8 februarie 2012

Cvasimilitudini (XXXVIII)

Screenshot from The New  World (dir. Terrence Malick/2005)

Screenshot from The Tree of Life (dir. Terrence Malick/2011)

marți, 7 februarie 2012

„Uşile, uşile...” (5)

Screenshot from Der Siebente Kontinent (dir. Michael Haneke/1989)

Der Siebente Kontinent is the ultimate anthitesis of a „feel good movie”. Calling it dark and depressing would be the understatement of the decade. It excedees all levels of bleak. I was reminded of Bresson's cropped framing during the film and then found Bresson's own statement on this Haneke debut: „Not beautiful photography, not beautiful pictures, but rather necessary pictures, necessary photography”.

luni, 6 februarie 2012

All kinds of everything

Incisiv, turat (&anturat), dar mai ales temeinic ancorat în sinergia imaginilor care fac mai mult de-o mie de cuvinte, my friend (&best) pal, Big Al., îmi trimite - pe mess - o serie de microrecenzii ultrapersonale care, tocmai datorită acuităţii şi consistenţei lor condensate, merită o vizibilitate mai amplă. Aşadar, pe ffwd, despre filme la zi. ...And justice for all. Cu (sau ca) Al Pacino!

eu zic ca esti de acord cu mine ca, anul asta, intre Brad Pitt si George Clooney alegerea e evidenta:
unul din ei chiar a furat ecranul si l-a bagat in cur si a plecat acasa cu el.
so... don't make me mention the obvious!
pe de alta parte... cat de penibil sa fii numit Spielberg si sa fii nominalizat pentru un film cum numai Lassie sau Benji mai erau pe vremuri...?
nici macar ca alea.
patetic rau War Horse!
such a fucking 2 hours of my life waste of time.
iar muzica aia i-a pus capac pe oala in clocot.
lame, lame movie; din alea mai vedeam duminica pe TVR, dar se numeau filme de televiziune si stiam de la inceput cum se vor termina.
ar trebui inca o categorie la Oscar: filme pentru scolari cu nevoi speciale, retarzi sau gagauti.
rar am simtit o frustrare mai mare...! unde esti tu Schindler, Doamne?
o sa mi se spuna iara ca nu am spirit ludic sau ceva?
poate nu am spirit ludicrous...
cat despre Tinker Tailor... nush ce sa zic, nu e un film pe care l-as revedea, n-a ramas nimic nedeslusit.
cea mai tare faza ramane aia cu «I feel seriously under-fucked».
sau poate aia din very ending: 2011 Karla Films Ltd., care sunt sigur ca ti-a scapat.
nimeni nu retine la inceput cand apare Karla Films, dar dupa ce in tot filmul dusmanul ascuns are numele Karla, creditul din final mi se pare cel putin revelator.
reclama subliminala.”

duminică, 5 februarie 2012

Juxtapuneri (XV) [Pink Floyd]

A zecea lamentaţie din lumea de dincolo: Michelangelo Antonioni

„Printre puţinele lucruri care, întîmplător, au rămas cu mine în momentul morţii este o tăietură dintr-un interviu de-al meu. Nu mi se pare nepotrivit să v-o enunţ:
«- Pe 5 februarie 1970 a avut loc premiera mondială a filmului Zabriskie Point. La o distanţă de două luni, cum apreciaţi evoluţia filmului?
- Un insucces. Gillo [regizorul Pontecorvo, n.r.] a spus că greşeala mea a fost să mizez pe şocul unor imagini care nu mai aveau nimic şocant, pentru că publicul şi le proiecta mental de ani de zile. Se referea la scena finală cu exploziile.***
- În timpul lucrului la film s-a vorbit mult de colaborarea dumneavoastră cu Pink Floyd. Totuşi fanii lor au fost dezamăgiţi: de ce?
- A fost o altă greşeală de-a mea. În '69 i-am adus la Roma ca să lucreze la coloana sonoră a filmului. Timp de o lună, zilele lor s-au desfăşurat astfel: dormeau toată dimineaţa, la miezul zilei cineva de la producţie se ducea la hotel să-i trezească, li se aducea prînzul în cameră, repetau, se mutau într-un studio din Cinecitta ca să înregistreze, veneau la mine acasă ca să ascult înregistrările, ieşeau la cină, se întorceau în hotel spre ora trei noaptea. Carlo Ponti era furibund şi s-a enervat şi mai mult cînd a aflat că, dintre cele opt melodii comandate celor de la Pink Floyd, alesesem doar trei şi nici măcar pe cele mai lungi.
- David Gilmour, solistul şi chitaristul, a spus că probabil dumneavoastră consideraţi muzica lor prea puternică şi că vă era teamă că ar putea să domine filmul. Aveţi ceva de comentat?
- Nu. David Gilmour are dreptate. Singura mea consolare este că cel puţin trei piese am pus, în timp ce marelui Stanley nu i-a rămas nimic. Îmi imaginez [rîsete] faţa lui la un an după 2001, cînd BBC a acompaniat aselenizarea din 20 iulie 1969 cu muzica celor de la Pink Floyd...»
(fragment din Pink Floyd în roşu de Michele Mari, traducere de Cerasela Barbone, editura Polirom, 2011)

***

joi, 2 februarie 2012

Farmec retro anti-Bond: Tinker Tailor Soldier Spy

La o primă vedere, Tinker Tailor Soldier Spy nu pare genul de film cu care să-ţi potriveşti greu paşii. De la distanţă (distanţa nu implică întotdeauna superficialitate), adaptarea croită de Tomas Alfredson din stofa de primă mână care e romanul omonim al lui John Le Carre are ceva din calmul unei plimbări de duminică printr-un parc englezesc. Până la urmă, asta e şi ideea, fiindcă Le Carre a scris Tinker Tailor Soldier Spy, dar şi celelalte cărţi ale sale, ca o alternativă la împachetările cu acţiune oferite de seria James Bond, iar Alfredson rămâne fidel liniei impuse de autor. Există arme, însă nu sunt schimburi de focuri, doar nişte împuşcături sporadice, vedem pumni, nu şi „bătăi”, urmărirea face parte din fişa postului, dar nu există scene de urmărire as we know them. Dincolo de calmul şi pasivitatea de faţadă, Tinker Tailor... e un vortex de informaţii vagi sau de indicii abil introduse (procedeu care îl apropie de Zodiac-ul lui Fincher unde avalanşa de date devin sufocante pentru investigatori şi spectatori). Filmul e structurat pe un palier cu doi versanţi, dar nu-i greu de dibuit schema: pe de o parte, cea mai previzibilă, demascarea „cârtiţei” infiltrate în vârful ierarhiei serviciilor secrete britanice (Circul), iar pe partea cealaltă, degivrarea stratului ce acoperă laturile tenebroase ale unor personaje aparent insipide. Cei care au citit cartea sau au văzut miniseria din 1979 în care juca Alec Guiness vor rămâne mai uşor pe linia narativă de plutire. Ceilalţi, în schimb, n-au altă opţiune în torentul de nume, prenume, nume de cod, priviri cu subînţeles sau insinuări decât să ţină capul deasupra apei după propriile puteri.


Genul acesta de efort subminează discret receptarea fiindcă face apel la puterea noastră de concentrare (raţiune), în vreme ce jocurile de umbre pe pânzele freatice ţesute de Alfredson presupun alt tip de senzori. Prin urmare, pentru a simţi acest film - highly recommended - e nevoie de o a doua vizionare. Nu-i nici o ruşine în asta, după cum nici regizorului nu-i poţi găsi vreo vină pentru evitarea deliberată a rezolvărilor de tip right in the face. Adaptarea sa este, de fapt, o reflexie când concavă, când convexă a personajului principal George Smiley (Gary Oldman, fe-no-me-nal!), spion din vechea gardă, pus tocmai din această cauză să facă ordine într-un sistem bulversat de trădări sau alianţe halucinante.


În ceea ce pentru mine înseamnă cel mai bun rol masculin din 2011, Gary Oldman (o mai spun o dată: fe-no-me-nal) e omul trimis să refacă un puzzle în interiorul căruia cineva, teoretic o piesă la locul ei, e departe de a fi aşa. Modul în care îl construieşte pe Smiley e o strălucită demonstraţie de virtuozitate din partea unui actor ce iese din matricea under sau overacting-ului cu care ne obişnuise de ani buni. Jocul său low key, nuanţat, ne arată un Smiley ce nu e nici caricatură, nici personaj unidimensional, ci un ins care, stăpân pe îndârjirea lui calmă, e decis să ajungă cu orice preţ la adevăr (sau măcar la unele frânturi relevante). Personajul are toate instrumentele necesare ca să risipească ceaţa indistinctului şi să surprindă realitatea confuză în profunzimea ei. Limbajul îi deschide ochii, dar el e taciturn. Tocmai de-aia vede lucrurile limpede. Spală rufăria unora sau face menajul altora şi asta-l face să ştie precis who's who în păienjenişul de amănunte al căror carenaj pare sufocant. E introvertit, dar nu impenetrabil (a la Bill Murray). E rigid, dar nu robotizat. Aproape în fiecare scenă, Oldman îşi încarcă gesturile cu o semnificaţie centripetă: de la privirea îmbibată de tristeţe ce-i străbate chipul când îşi dă seama că unul din prietenii săi de cursă lungă, Control (John Hurt), ar putea fi „ţinta” investigaţiei, până la felul în care scrutează zborul unei albine pentru a o ajuta să iasă dintr-un automobil aglomerat. Ascuns în spatele unor ochelari oversized, poate pentru a avea o imagine cât mai clară asupra tablei de şah pe care se mişcă alunecoşii agenţi, Smiley nu are nimic nici din James Bond, nici din cele trei versiuni Sherlock Holmes (clasică, Robert Downey Jr. sau Benedict Cumberbatch). El e mai curând un bunic cumsecade, uşor apatic, angrenat într-o anchetă pe care vrea s-o ducă la bun sfârşit de dragul unor vremuri demult apuse.


Tinker Tailor Soldier Spy, la fel ca multe din personajele ce-l populează, are două identităţi: labirint specific romanelor cu spioni şi, în acelaşi timp, un studiu despre singurătate. Agenţii speciali n-au dificultăţi în a ţine la rece secretele muncii lor deoarece nu au prea multe persoane de care să se/le ascundă. Ba în cazul unora, cariera se confundă, dramatic şi trist, cu viaţa personală. Oamenii aceştia par născuţi singuratici, pregătiţi să-şi ducă vieţile în subteranele Circului. Totuşi, singurătatea îi face vulnerabili. Dezvoltarea unei relaţii, implicarea într-o relaţie sunt slăbiciuni ce pot duce la pierzanie. Motiv pentru care, în Tinker Tailor.. relaţiile - fraterne, platonice, romantice sau de altă natură - sunt fructe sterpe ale hazardului, nu porturi în furtună. Emoţiile obturează raţiunea. Dragostea orbeşte. Temele acestea sunt perfect ilustrate atât în povestea lui Smiley, al cărui apartament inundat de linişte urlă parcă după absenţa fostei soţii (prezentată fulgurant în câteva flash back-uri sau în aluziile unor colegi), cât şi în ploturile subiacente în care sunt implicaţi Ricki Tarr (Tom Hardy), care se amăgeşte să creadă într-o iubire cu sfârşit fericit, deşi e suficient de inteligent să ştie că aşa ceva e imposibil, respectiv Jim Prideaux (Mark Strong), un fost agent ajuns profesor ce încearcă să se împrietenească cu un puşti grăsuţ, măcinat de neîncrederea în propriile forţe. „You’re good watcher though, eh?” îi spune Prideaux băiatului, întârindu-şi afirmaţia cu ceea ce el consideră un argument imbatabil: „Us, loners, always are.


Frumuseţea şi eleganţa vintage a filmului lui Alfredson (scenariul e lucrat de Bridget O’Connor şi Peter Straughan) rezidă în aceea că revelaţiile ce ne duc spre climax servesc unui fascinant character study depănat cu migală sub ochii noştri. La fel ca în precedenta sa producţie - Let the Right One In - Alfredson îşi demonstrează iscusinţa de a crea atmosferă din decor (birourile cilindrice în care capii Circului îşi ţin şedinţele, de pildă), din contrapunctul burlesc (petrecerea de Crăciun în care aproape toţi participanţii, agenţi britanici, desigur, animaţi de un Moş costumat în Lenin, încep să cânte la unison, imnul Uniunii Sovietice... în rusă) sau din decupaj: o fostă colegă frunzăreşte, lângă un Smiley politicos-impasibil, fotografii din tinereţe, mângâind cu nostalgie chipurile tinerilor din imagini. „That was a good time, George,” zice ea, cu trimitere duioasă spre evoluţia lor profesională. „It was the war,” o corectează el, în încercarea de a-i stăvili emoţiile ce o năpădesc necontrolat precum iedera zidurile în paragină. Era război, fireşte, război rece, şi ăsta e un lucru serios, nu-i loc de nostalgie aici, numai că din blocul compact care însemna pentru ea timpul scurs, chestiunea îşi pierde orice relevanţă. Cu o imagine splendidă semnată Hoyte Van Hoytema şi o coloană sonoră infuzată cu anxietăţi anticipative (Alberto Iglesias), Tinker Tailor... e captivant prin lentoarea sa de la un capăt la altul, iar dacă asta sună a contradicţie, so be it! Filmul e plin de ele.