Berlinalles gute (VII)

„Un veterinar homosexual salvează câinele unui judoka homofob. Viitoarea soţie a judokanului homofob plănuieşte nunta împreună cu iubitul homosexualului veterinar. Până la urmă cei patru nimeresc în aceeaşi cameră, scânteile zboară şi, dintr-una într-alta, homofobul şi homosexualul pornesc prin fosta Iugoslavie să adune o gaşcă mixtă de bătăuşi care să-i apere pe participanţii la Gay Pride Parade în Belgrad ca să nu mai mănânce bătaie şi anul ăsta.

Tot filmul e plin de clişee grosolane, glumiţe neroade, stereotipuri tocite despre homosexuali şi homofobi, dar publicul râde. Mă uit în jur. Semi-întuneric. Cine-s ăştia? Parcă nici nu-i mai cunosc. Apoi, dintr-o dată, când mă obişnuiesc cu ideea că sunt martor la o comedie penibilă, filmul mă loveşte peste cap cu «poate ai râs tu până acum, dar de fapt noi tratăm chestii serioase», şi începe să sară din comic în dramatic şi înapoi pentru suprema mea confuzie şi neplăcere. Finalul tragic, în care abundă sângele fals şi lipseşte corul grecesc, nu e îndrăzneţ, e anacronic.

Filmul acesta m-a ţinut tot timpul în afară. Nu a reuşit nici o clipă să mă absoarbă în poveste. La sfârşit, nervoasă fiind, reacţia a fost să caut în jur licăriri în ochi ca ale mele, dar încă era întuneric, aşa că am ieşit furtunos din sală şi pufăind, mi-am pus votul (pe care am menţionat că am găsit filmul «embarassing») în cutie şi m-am întors în sală ca să-l aud pe regizor glăsuind, pentru că sufăr de auto-scepticism. A zis fix asta, cu mândrie: «Mă bucur că v-a plăcut filmul meu. Eu fac filme pentru un public obişnuit». Şi eu m-am gândit fix aşa: «Mă sileşti să fiu dur, eu, care nu pot să tai un pui!»” (Letiţia)