Nevăzuții (S2/3): Un tip ciudat într-o baie publică*

Bulversat de o veste care cade asupră-i ca un bolovan, Nino rătăcește cheile apartamentului și, deși încearcă să recupereze o dublură de la portarul clădirii în care locuiește, acesta e de negăsit, situație care-l lasă un weekend pe drumuri, fără posibilitatea de a reveni acasă. Drept urmare, pornește într-o deambulare diurn-nocturnă printr-un Paris low key, un Paris deschis aparițiilor random, întâlnirilor fugare, revelațiilor desprinse din țâțânile timpului trăit.

În acest repertoar al lucrurilor aparent neînsemnate se înscrie și întâlnirea într-o baie publică (unde să te igienizezi sumar în condițiile date?) cu un ins (Mathieu Amalric, într-un cameo memorabil, pentru mine cel puțin) pe care nu știe unde să-l plaseze: înger păzitor (îi găsește medicamentele pe care le pierduse, îi dă sfaturi, îi împrumută apa de colonie și un uscător de păr pentru a zvânta un recipient în care nu spun ce se află), sonat, înțelept sau pur și simplu produsul imaginației sale? 

Înainte de a dispărea la fel cum a apărut, necunoscutul îi pune două întrebări, eu o rețin pe cea care contează:

Vrei să ți-o arăt pe soția mea? 

E o întrebare în care răspunsu-i inclus, imediat apare și fotografia. 

Surpriza e colosală nu doar pentru Nino, deși el, ca în mai toate reacțiile, e reținut, ci și pentru noi: în imagine, decupată dintr-un still promoțional pentru Les Choses de la vie, e Romy Schneider!

Aici, pentru spectator cel puțin, se regăsește și posibila decriptare: personajul enigmatic interpretat de Amalric funcționează ca un ecou implicit pentru filmul lui Claude Sautet, iar fotografia lui Romy Schneider marchează clipa în care lumea lui Nino se suprapune peste universul lui Pierre (Michel Piccoli): amândoi sunt suspendați într-un timp discontinuu, la granița dintre viață, memorie și posibila lor dispariție.

Să ne amintim că în Les choses de la vie, Pierre este prins într-o dilemă afectivă aparent insurmontabilă: la un capăt, fosta soție, la celălalt, noua iubită (care-i cere un angajament ferm). Incapabil să decidă sau să comunice deschis, alege o rută ocolitoare (la propriu), un drum cu mașina spre Rennes, invitând astfel destinul să rezolve conflictul. 

În Nino personajul eponim se află și el în fața unui blocaj: primește un diagnostic care-l dă peste cap, nu reușește să comunice direct cu fosta iubită (îi lasă doar o vedere în cutia poștală) și rătăcește fără țintă pe străzi în speranța unei iluzorii rezoluții (să găsească cheile, o cale de ieșire etc.).

Regizoarea Pauline Loquès (debut în lungmetraj) transformă acest pelerinaj întins pe durata a trei zile într-un flux experiențial de conștiință, o stare de suspensie după momentul în care Nino află vestea și evaluează consecințele acesteia. Timpul exterior își pierde relevanța, lăsând loc timpului interior(izat), în care fiecare gest sau lucru capătă o greutate în sine (asemeni secvenței accidentului pe care Sautet o filmează tot ca flux anamnetic, în ralanti, dilatându-i astfel intensitatea). Așa cum obișnuia în materie de adaptări (în acest caz o carte de Paul Guimard), Sautet a modificat substanțial povestea inițială: a adaugat personaje și a aprofundat tipologiile, păstrând însă accidentul pe care îl extinde de-a lungul întregului film, într-o succesiune de instantanee fulgurante ce surprind și ilustrează momente și „lucruri” ale vieții. Accidentul spectaculos, de o forță vizuală remarcabilă, este redat pe rând accelerat, cu încetinitorul și la viteză normală.

Acest oad movie urban miniatural și deloc emfatic semnat Pauline Loquès face parte dintre acele rare și relevante exerciții de onestitate artistică în care adevăruri (ce par) de nespus sunt totuși atinse printr-un tip de cinema în care simplul gest devine o formă pură de comunicare, depășind simplul schimb social (esența lingvistică a gestului se ipostaziază în comunicabilitate pură). 

Felul în care Théodore Pellerin se apropie de rol (Nino) accentuează această impresie: jocul său nu e niciodată supraîncărcat, dar nu e nici în zona cealaltă, minimalist sau reținut. Prin nu știu ce formulă magică, reușește să prindă și să transmită acel echilibru fragil al stărilor liminale: personajul său traversează un câmp gravitațional compus dintr-o multitudine de stări contradictorii, însă o face neutru-subiectiv - deși lui i se întâmplă toate acele lucruri, relația cu acestea rămâne aceea de observator. 

Filosofia ce emană din acest film este ferm umanistă: drama în care este aruncat protagonistul își găsește, treptat, o posibilă rezolvare prin suita de interacțiuni cărora Nino li se expune, chiar dacă dialogul (interior și exterior) nu este niciodată simplu. 

Apropo de sfaturile necunoscutului nenumit (nici măcar pe generic):

(* ultimul episod din acest volet, urmează seria de toamnă-iarnă: S-O-N-D)