Screenshots from Leviathan (dir. Andrey Zvyagintsev/2014)
Screenshots from Demolition (dir. Jean-Marc Vallée/2015)
La fel de bine putea fi încă un episod din Cvasimilitudini. Intitulat chiar Demolition. Am optat pentru altă rubrică, una cam lăsată de izbelişte, tocmai fiindcă mi-a rămas gândul la scaunul din al doilea cadru (primul cadru din filmul lui Zvyagintsev e pentru contextualizare). După ce braţul lung al utilajului, cuplat la şi acţionat de braţul lung al corupţiei, zdrobeşte ultima fărâmă de rezistenţă a fostului proprietar, singurul care rămâne în picioare e acel scaun. Un fel de the last chair standing, o formă inegală şi inerţială de împotrivire a locului, a fiinţării mai exact, în faţa iminentei distrugeri.
Camera nu-l filmează ostentativ, camera ţinteşte spre prăpădul făcut de exacavator, însă în curgerea secvenţei scaunul respectiv îşi revendică poziţia, rămâne în centru, martor tăcut şi neutru al nenorocirii. Nu cred, de fapt sunt convins că prezenţa sa acolo nu era parte din plan. Zvyagintsev e interesat de detalii, de acord, numai că ţinta sa e monumentalul, panorama de largă respiraţie, aşa că încăpăţânarea sfâşietor de tristă a acelui obiect nu putea face parte din planul iniţial.
Pornind de la această imagine ajung prin ricoşeu la vorbele lui Paul Guimard din Bunurile vieţii, roman ecranizat de Claude Sautet încă din 1970, adică la scurt timp de la apariţie. În acel roman (a fost tradus şi-n româneşte şi înainte, şi după '89) scriitorul francez lansează o ipoteză minunat de romantică: zice el că după dispariţia unui om, nu semenii sau apropiaţii, ci obiectele care i-au aparţinut suferă cel mai tare. Pot fi nişte pantofi pe care n-are cine să-i mai poarte, poate fi o pereche de mănuşi din piele, stafidite şi ele, sau un inel uitat pe un raft. Ori, de ce nu?, ca să ajung la subiectul acestui post, nişte scaune cu spătarul şi picioarele şubrezite de reumatismul termenului de garanţie, ieşit el însuşi din garanţie...
Toate acestea şi încă multe altele rămân fără stăpân şi îşi trăiesc durerea în tăcere. La început, înăuntru. Apoi în stradă sau la tomberon. And this is the end, my only friend, the end.
Camera nu-l filmează ostentativ, camera ţinteşte spre prăpădul făcut de exacavator, însă în curgerea secvenţei scaunul respectiv îşi revendică poziţia, rămâne în centru, martor tăcut şi neutru al nenorocirii. Nu cred, de fapt sunt convins că prezenţa sa acolo nu era parte din plan. Zvyagintsev e interesat de detalii, de acord, numai că ţinta sa e monumentalul, panorama de largă respiraţie, aşa că încăpăţânarea sfâşietor de tristă a acelui obiect nu putea face parte din planul iniţial.
Pornind de la această imagine ajung prin ricoşeu la vorbele lui Paul Guimard din Bunurile vieţii, roman ecranizat de Claude Sautet încă din 1970, adică la scurt timp de la apariţie. În acel roman (a fost tradus şi-n româneşte şi înainte, şi după '89) scriitorul francez lansează o ipoteză minunat de romantică: zice el că după dispariţia unui om, nu semenii sau apropiaţii, ci obiectele care i-au aparţinut suferă cel mai tare. Pot fi nişte pantofi pe care n-are cine să-i mai poarte, poate fi o pereche de mănuşi din piele, stafidite şi ele, sau un inel uitat pe un raft. Ori, de ce nu?, ca să ajung la subiectul acestui post, nişte scaune cu spătarul şi picioarele şubrezite de reumatismul termenului de garanţie, ieşit el însuşi din garanţie...
Toate acestea şi încă multe altele rămân fără stăpân şi îşi trăiesc durerea în tăcere. La început, înăuntru. Apoi în stradă sau la tomberon. And this is the end, my only friend, the end.