Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 30 martie 2010

Surprize de la Sabato

„Acum câtva timp am văzut un film extraordinar de Emir Kusturica despre dispariția Iugoslaviei. M-a impresionat sinceritatea cu care regizorul arată cruzimea acestei exterminări. Și când i-am privit pe oamenii aceia din niște subsoluri dezgustătoare, hrănind cu durerea lor viața unor indivizi meschini și nemiloși, am simțit că era vorba de marea metaforă a acestui timp în care ceva din umanitatea omului dispare." (Ernesto Sabato - Înainte de tăcere)

După acest pasaj, urmează unul despre o țigancă din România pe care o vede cerșind într-un autobuz prevalându-se de un fals statut de refugiat politic. E interesant ce scrie el acolo, însă e cam mult, plus o viziune pioasă de stânga la care eu am alergie.

Apropo de țigani, dar complet off topic: am auzit că prin țară circulă rezultatele unui sondaj frivol (sociologic vorbind). Potrivit opiniilor extrase din capetele românilor reprezentativi, cică n-ar fi rău să-i deposedăm de cetățenie pe țiganii care comit infracțiuni. Minunată idee, splendid retardul! Dacă-i pe-așa și dacă tot se discută la nivelul ăsta de bodegă de haltă prin care nu mai trec trenuri, fiindcă, logic, au furat țiganii șinele și cablurile de cupru, n-ar fi mai simplu să fie omorâți din prima? Adică de ce să ne mai complicăm cu formalități birocratice bugetofage mai ales în vremuri de criză? O cărămidă sau o bâtă în creștet și gata, unul mai puțin, altul la rând.

Ce scoate la iveală acest sondaj, dincolo de spectaculosul său tabloid, e altceva: violența latentă existentă la nivelul omului simplu, omului de-acasă, cum zice o inteligentă de la un post tv. Prin omul de-acasă înțeleg, în acest particular caz, românul neaoș, verde la fibră și negru-n cerul gurii, pentru că, se știe, țiganul nu-i om.

"Tech support! Tech support!"

Tech Support: Even in the future, the sweet is never as sweet without the sour.

Unul din motivele pentru care tot revin la Vanilla Sky (dincolo de subiectul în sine) e fascinanta constelaţie de personaje secundare pe care ne-o oferă scenariul. Trebuia să spun asta când am pus primul screenshot, cel cu Libby (Alicia Witt). Repar acum. Aşadar, personajele de rang secund sunt perfect construite, au stofă, ai de unde le prinde şi, în plus, sunt excelent distribuite. Cameron Crowe did a hell of a job here. E un microcosmos ce legitimează un ghem narativ extrem de întortocheat.

Să luăm, de pildă, personajul din imagine. Noah Taylor e actorul, Edmund Ventura (aka Tech Support) e avatarul. O apariţie bulversantă. Din prima secundă fură prim planul. Indiferent cu cine e în cadru, tot pe el îl vezi. N-ai cum să-l ignori. Nu te lasă. Chipul, timbrul vocal, atitudinea, toate semnifică, toate dau contur unui personaj aproape spectral, fantomatic, capabil oricând să dispară ca un abur. Vine de neunde şi merge în aceeaşi direcţie. Are, însă, meritul de a lămuri lucrurile, de a facilita accesul la esenţă. David Aames knows that best.

„...that's me in the spotlight."

miercuri, 24 martie 2010

Cvasimilitudini (VI)


Pierrot le fou (dir. J.-L. Godard/1965)


Leaving Las Vegas (dir. Mike Figgis/1995)

La nivel de aritmetică, sunt 30 de ani distanţă între ele. Aritmetica nu e importantă aici (am menţionat amănuntul strict anecdotic). Importantă e apropierea conceptual-stilistică. De la subiect (fuga de sine şi de realitate a unui cuplu interacţionând eratic) şi până la instrumentalizarea sa efectivă (că Declan Quinn şi-a făcut temele după „cursurile” lui Raoul Coutard e evident de la primul până la ultimul cadru), Leaving Las Vegas rămâne unul din cele mai referenţial-godardiene filme făcute în State, în anii '90. Sigur, se poate discuta pe marginea acestui verdict, nu-l acreditez drept categoric, însă, presupunând că se încumetă cineva să avanseze alte variante, n-aş vrea să-l invoce pe Oliver Stone.

sâmbătă, 20 martie 2010

Sweetness follows



(imaginile și textul sunt extrase din Prelude to a Dream, bonus-material pe DVD)

„Vanilla Sky isn’t obvious. It’s a movie to be watched closely, but it’s also a movie you can let wash over you. It’s a story, a puzzle, a nightmare, a lucid dream, a psychedelic pop song, a movie to argue over, and most of all, a movie that extends an invitation. Whenever you want to meet it, it will meet you there.” (Cameron Crowe, regizor)

vineri, 19 martie 2010

V-isions

Update: nota finală a fost 9,5, comunicată alături de regretul că imdb.com nu permite zecimale. De ce 9,5 și nu 9 sau 10? Din motive imputabile regizorului Ulrich Seidl (tributar școlii est-europene de cinema și, implicit, exceselor la care aceasta se dedă uneori). Cum ar zice V himself: „Unui director's cut fără acele forțări grafice în atac i-aș da 10 fără discuție”. Plus o întrebare cu dichis detailistic, tot de la el: ce căuta Mobra Films în Austria?
--------------------------------------------------------------------------------------------------
Mă sună mon ami V şi-mi spune: „E atât de bun începutul la Import/Export încât l-am pus pe pauză şi mă gândesc să-i dau 10 fără să-l mai văd până la capăt”.

Wow! This is quite something!

I-am sugerat să-l vadă, totuşi, până la capăt. Chiar şi cu riscul de a fi dezamăgit (V are nişte criterii extrem de personale când vine vorba de filme, încât aproape niciodată nu puşcăm în materie de aprecieri; excepţia cea mai recentă într-o serie destul de anemică e şi cea care m-a bucurat nespus: Baaria).

A decis să continue. Abia aştept feedback-ul.

joi, 18 martie 2010

În urmă cu 70 de ani

„I'll be all around in the dark - I'll be everywhere. Wherever you can look - wherever there's a fight, so hungry people can eat, I'll be there. Wherever there's a cop beatin' up a guy, I'll be there. I'll be in the way guys yell when they're mad. I'll be in the way kids laugh when they're hungry and they know supper's ready, and when the people are eatin' the stuff they raise and livin' in the houses they build - I'll be there, too.” (Henry Fonda in The Grapes of Wrath/dir. John Ford/1940)

miercuri, 17 martie 2010

I just called to say I love you


Se poate spune că abuzez cu upload-ul de fişiere video. Îmi asum această eventuală critică. Motivul pentru care recidivez e Gruz 200, pe care insist să-l vedeţi (aţi remarcat, cred, că eu, de obicei, nici nu recomand, nici nu insist). E genul de film pe care după ce-l vezi simţi nevoia să suni pe cineva drag să-i spui că-l iubeşti. Nu l-am văzut ieri, să ne-nţelegem. Mi-am adus aminte ieri şi m-am gândit să vă spun azi. Am mai avut impulsul ăsta greu represibil după Lilja 4-Ever de Moodyson, Lights in the Dusk de Kaurismaki şi Import/Export de Seidl.

P.S.: Am ales fragmentul de mai sus fiindcă e printre puţinele light. Nu vă bateţi capul că lipseşte subtitrarea (oamenii aceia vorbind în rusă). Mesajul nu e în aceste imagini, e dincolo de ele.

sâmbătă, 13 martie 2010

Amintiri din copilărie (Spike Jonze version)


I'm easy-going sometimes. A fost suficient să văd sigla Warner mâzgălită pentru a mă lăsa în voia fanteziilor copilărești imaginate de Spike "Jackass" Jonze în Where the Wild Things Are (adaptare nepretențioasă după o celebră cărțulie pentru copii de Maurice Sendak). Am savurat fiecare minuțel pentru că tot ce și-a propus Jonze să facă a fost un film pe care ar fi dorit să-l vadă când era copil. Sau, cum spunea el pentru NYTimes, folosind o formulă tare nimerită, "studiourile se așteptau la un băiat, iar eu le-am adus o fetiță și-acum trebuie să învețe s-o iubească și s-o accepte". Așa cum a ieșit, WtWTA e mai degrabă un film pentru adulții care n-au uitat să fie copii ori încă mai au nostalgia acelei vârste. Bogat în emoții, subțirel, însă, pentru cei ce caută acel challenge intelectual din Adaptation sau Being John Malkovich.

joi, 11 martie 2010

Autoironia dementă a fraților Coen (aka coen-isme)

(click to enlarge and laugh)

Marcajele pe end credits la A Serious Man îmi aparțin, firește. Se cuvin mulțumiri vechiului și asiduului meu prieten întru cinefilie, V. 'Mnealui mi-a semnalat acest coenism genial ce mie îmi scăpase (mai multe nu spun!).

marți, 9 martie 2010

Accrochez-vous!

Cum ar arăta oare un Bucharest, I Love You, presupunând că i-ar da cuiva prin cap să-l facă şi că acelui cuiva i s-ar mai da şi nişte bani pentru asta (CNC, anyone)? Greu de spus, deşi marfă, adică surse de inspiraţie s-ar găsi. Cel puţin aşa susţine un domn aici. După ce a văzut New York, I Love You, acest domn spune că a început să urască respectiva metropolă (şi) pentru că nu poate iubi Bucureştiul. Nu că n-ar vrea!

Supliment de link

Un blog elegant
, cu un design aproape minimalist și texte adesea maximaliste, bine scrise, bine structurate, un blog-revelație pentru mine. Iată și o dovadă în acest sens. Sngurul lucru care mă indispune e frecvența redusă a posturilor. I want more, more, more :)

Completări oscarigene

Am fost întrebat pe email de ce nu am dezvoltat subiectul Bullock. Mai exact, cum e posibil ca un actor să primească în acelaşi timp o "razzie" (răsplata pentru over- sau/şi worst acting) şi un Oscar (teoretic răsplata pentru excelenţă), cum poate fi „prost” şi „bun” simultan? Finalmente e una şi aceeaşi persoană, nu? Şi-apoi în acest caz nu e ca la şcoală, unde cineva poate fi excepţional la o materie şi petardă la alta.

Sunt două explicaţii, una mai simplă decât cealaltă. Prima: avem de-a face cu o gravă eroare de evaluare. Cu alte cuvinte, una din cele două distincţii e nemeritată. Eu aş merge mai departe şi aş spune că, fiind vorba de S. Bullock, ambele premii sunt acordate arbitrar, dacă nu şi abuziv, întrucât ea e prototipul actorului mediocru, fără prea mult talent, incapabil să evolueze în mai multe registre, deci în veci neeligibil pentru vreun premiu.

Şi totuşi!

Şi totuşi pe lumea asta mai există şi agenţi bine cotaţi/plasaţi, iar S. Bullock se pare că a angajat câţiva. Şi spunând asta, am enunţat a doua explicaţie. Oamenii aceştia au un simţ infailibil al pieţei (nu vă gândiţi la miros nici metaforic, nici literal), fac surf pe trend şi sugerează sau aleg rolurile bazându-se pe tot soiul de prospecţii sofisticate. Se mai întâmplă şi accidente de parcurs (All About Steve de la care i se trage premiul pentru interpretare catastrofală a avut şi încasări slabe - 33 de milioane USD), însă ele sunt de fiecare dată excepţia.


Şi-acum priviţi, vă rog, aceste două imagini (deşi puteam alege o duzină, it's cheaper with the dozen, remember?). Provin din The Blind Side. Insistaţi mai ales asupra celei dintâi! Nu-i aşa că privirea aia de viţică uitându-se blând şi galeş peste zăplaz merita, în condiţiile enunţate mai sus, un Oscar? Ba bine că nu!

luni, 8 martie 2010

Oscar şi tanti Sandra

După toate câte s-au întâmplat aici şi-aiurea, presupun că vă interesează ce cred despre a 82-a ediţie a galei premiilor Oscar. Ei bine, nu mare lucru. Chestiunea e simplă: statuetele s-au distribuit, aproape ca în fiecare an după trei mari criterii (diferenţa e dată, de fiecare dată, de ordine) : emotional, political corectness & professional (la secţiunile principale, acesta din urmă funcţionează doar atunci când evidenţa e atât de zdrobitoare încât nu poate fi escamotată, aşa cum a fost cazul la actor în rol secundar, unde, anul acesta, Christoph Waltz era practic de neocolit).

Evident, emotional rimează de cele mai multe ori cu mediocritate şi rimelează întotdeauna la fix gustul comun al unui corpus social cu aşteptări limitate (vezi categoria Best Actress in a Leading Role - Sandra Bullock, chit că şi cea masculină ar putea intra în discuţie, însă cu o poveste resurectiv-inspiraţională de tip Crazy Heart e complicat să-l recompensezi pe Colin Firth pentru un rol neortodox, în condiţiile în care A Single Man vine din zona indie, spre deosebire la vremea lor de Philadelphia sau Brokeback Mountain care aveau binecuvântarea marilor studiouri). Finalmente, de-asta se numesc premiile Oscar şi nu Critics Choice Awards.

The Hurt Locker
e, fără îndoială, un câştigător merituos, hitchcockian până în pânzele albe, bine făcut, bine strunit, dar mă tem că oscarizarea sa pe un mix de tip emotional - professional nu va opri intervenţia USA în Irak aşa cum am auzit (o tâmpenie, desigur!). Dacă ar fi să mă menţin în sfera asta de utopian wishful thinking aş zice că mai curând aş vedea The Messenger capabil să influenţeze o potenţială repliere mentalitară (subiectul în sine şi maniera de a-l etala sunt chirurgie pe cord deschis).

Personal mă bucur că au dat de pământ cu Avatar (iar trebuie să spun că nu mă aşteptam, având în vedere vechile năravuri) şi consider că decizia de a-l surghiuni în sectorul „tehnicalităţilor” e înţeleaptă, deşi Oscarul pentru imagine e, totuşi, deplasat, prin raportare la Das Weisse Band şi odată ajuns aici, nu-mi pot ascunde indispoziţia faţă de afrontul adus producţiei lui Haneke, marele perdant al serii, exact pe tipicul de anul trecut când toată lumea se aştepta la Waltz With Bashir şi a ieşit Okuribito. Laureatul de acum - El secreto de sus ojos - e un film în genul „de ce nu putem face şi noi (americanii) aşa ceva?” (cum de ce? pentru că există prea mulţi băgători de seamă pe lângă scenarişti, iar aceştia n-au suficient sânge să nu cedeze presiunilor), decent, bine şurubărit - şcoala argentiniană, totuşi - însă nici pe departe apropiat, conceptual şi stilistic, de Das Weisse Band sau Un prophète (impresia mea e că s-a ţinut cont de justa răspândire geografică a bolii, pardon premiului, Europa luându-şi porţia în 2006 şi 2007).

Despre Inglourious Basterds ce să zic? În afară de faptul că Tarantino a fost genial cu anticipaţie alegând acest titlu („no love, no glory”), nimic.

duminică, 7 martie 2010

Aș putea accepta ca Avatar să, dar aș avea o mare problemă dacă și Sandra Bullock ar

Am o presimțire sumbră că (bollocks!) Sandra Bullock va primi Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Rolul ei din The Blind Side și mai ales felul în care a înțeles să-l des-compună (cheesy-camp) corespund perfect tiparului inspirațional-ecumenic după care se atribuie unele, aceste premii peste Atlantic. Așa că de va fi să fie Sandra Bullock, sper să aibă decenţa să-şi croiască un acceptance speech la modul ăsta, fiindcă nu merg cu gândul până acolo încât s-o văd găsindu-și o Sacheen Littlefeather care să-l ridice de la post restant:


Personajul din clip e Karin Dreijer Andersson (aka Fever Ray, aka The Knife), iar „discursul” l-a susținut recent, la decernarea P3 Gold Awards (echivalentul suedez al Grammy-urilor).

sâmbătă, 6 martie 2010

My Blueberry Nights: Aşteptându-l pe Wong Kar Wai

(aflat, actualmente, în plin travaliu creativ, cu o poveste a maestrului de arte marţiale ce l-a pregătit pe Bruce Lee)

Norah Jones
e o cântăreaţă talentată şi drăguţă, dar nu convinge ca actriţă, muzica lui Ry Cooder e Ketonal forte: îşi face efectul, dar nu transmite nici o emoţie, cel mult te duce cu gândul la Shigeru Umebayashi a cărui obsedantă linie melodică din In the Mood for Love e restilizată en passant, Rachel Weisz e minunată, dar nu e Maggie Cheung, oricât de în slow motion i-ar fi coregrafiate mişcările... Seria afirmaţiilor de acest tip ar putea continua pentru că loc este. Totuşi, parcă nu îşi are locul.


V-aţi prins despre ce vorbesc aici? Să facilitez cumva accesul, nu? De acord. Wong Kar Wai a evadat din stupul fatalmente strâmt care e Hong Kong-ul, plecând să producă miere în America. Mierea e un ingredient pentru plăcinte (cu sau fără afine). Însă nu cel mai important. Stăruind cu paralela, My Blueberry Nights (2007), producţia sa outside the border, e un film frumos, în sensul de plăcut ochiului, cu gust, dar gustul e artificial, căutat. Cam ca în bucătăria fusion. Carne de struţ cu pepperoni, căpşuni şi bambus, în sos Dijon cu stabilizatori de aromă. Mult şi forţat! Drept pentru care, pe masa cinefililor care îşi respectă blazonul, nu va fi o delicatesă, ci o "varietate culturală": un film turnat în SUA de un cineast asiatic, cu o solistă americano-indiană (Norah Jones) şi un actor britanic (Jude Law) abuzând de accentul Manchester like.

Nu vă pierdeţi cu firea: rafinamentul e în continuare landmark la WKW, dar îndărătul lui e decelabil un anume manierism greu de înghiţit de fanii săi înverşunaţi. Să fie semnele unei scleroze artistice sau doar reciclarea unor scheme vizual-narative deja verificate? Habar nu am. Încă. Există un lucru cert, însă: oricum l-ai privi, My Blueberry Nights iese prost. Cei care se aşteptau la un produs comercial, spectaculos şi impecabil manufacturat, ca pentru States, s-au ales cu o pastişă a filmelor anterioare, iar cei care trăgeau nădejde la ceva similar sau apropiat de acelea au rămas/vor rămâne fie cu buzele umflate, fie cu prelungul close-up pe buzele adormite ale domnişoarei Jones, sărutate în ralenti de Mr. Jude Law.

Am inventariat minusurile. Ce e în plus? Glazura RGB cu care Darius Khondji suprasaturează pelicula. Şi care (cu excepţia secvenţelor open air din deşert, superbe) devine un minus fiindcă 1) în spatele ei e doar profesionalism rece; 2) e ostentativă; 3) e în detrimentul său şi în favoarea lui Christopher Doyle, pe care lasă impresia că îl copiază. Cine e Doyle? E operatorul pierdut de WKW pe drum, omul capabil să scoată din impas orice atelaj scenaristic avariat (intenţionat sau nu).
Ce e în plus şi nu (prea) se vede? Product placement-ul discret şi subtil Louis Vuitton: o rochie de culoarea afinelor (în ton cu titlul) purtată de Norah Jones, un breloc LV la un set de chei, pretext pentru o parabolă filosofică insuficient dezvoltată, acelaşi logo pe câteva poşete...

C(in)e e ok? David Strathairn în rolul unui poliţist alcoolic, îndrăgostit fără leac de soţia care l-a părăsit (Rachel Weisz). Cam puţin, mai ales că una din febleţile mele, Natalie Portman, lasă impresia că e miscast.

Cu My Blueberry Nights, Wong Kar Wai se apropie timid de viziunea lui Wenders despre America (road movie iniţiatic, personaje ciudăţele sau damnate), dar asta o spun eu, deoarece pe el nu cred că l-a interesat foarte tare să încastreze cinematografic “the American spirit”. Altceva l-a mânat în luptă. A încercat să “americanizeze” neamericanizabilul. A eşuat. Aş putea redemonstra asta apelând la acest dialog:

Elizabeth
(Norah Jones):
So what's wrong with the Blueberry Pie?
Jeremy (Jude Law):
There's nothing wrong with the Blueberry Pie, just people make other choices. You can't blame the Blueberry Pie, it's just... no one wants it.

La o adică, nu e nimic în neregulă cu My Blueberry Nights. Partea proastă e că acel public pe care îl viza WKW va alege altceva.


P.S.: Ultima parte a dialogului de mai sus: Elizabeth (Norah Jones): Wait! I want a piece.
La fel şi eu: voi prefera (aproape) întotdeauna semi-rateul unui mare regizor în detrimentul vreunei reuşite sporadice din partea unui regizor mediocru.

joi, 4 martie 2010

Clooney's weirdo jobs

(sau de la Mr. Fix la... Mr. Fox)

Mr. Fix (Michael Clayton/2007/dir. Tony Gilroy)

Ryan Bingham. His job is to fire people. Without a blink.
(Up in the Air/2009/dir. Jason Reitman)

Lyn Cassady. Psychic spy ("Jedi Warrior"). A kind of Aleodor Manolea working for the US Army. (The Men Who Stare at Goats/2009/dir. Grant Heslov)

Mr. Fox - voice (Fantastic Mr. Fox/2009/r. Wes Anderson)

Dacă nici ăsta-i nu high profile typecast, atunci nu ştiu care o mai fi!

marți, 2 martie 2010

Secvenţe, frânturi de viaţă. Din altă viaţă.

Frământările unui cineast român - Alexandru Tatos - aşteptând „viza” pentru primul său lungmetraj important - Mere roşii - de la... Dumnezeu. Popescu Dumnezeu! Se întâmplau toate acestea în urmă cu exact 34 de ani. (Peste doar o săptămână Alexandru Tatos ar fi împlinit 73 de ani).