(aflat, actualmente, în plin travaliu creativ, cu o poveste a maestrului de arte marţiale ce l-a pregătit pe Bruce Lee)
Norah Jones e o cântăreaţă talentată şi drăguţă, dar nu convinge ca actriţă, muzica lui Ry Cooder e Ketonal forte: îşi face efectul, dar nu transmite nici o emoţie, cel mult te duce cu gândul la Shigeru Umebayashi a cărui obsedantă linie melodică din In the Mood for Love e restilizată en passant, Rachel Weisz e minunată, dar nu e Maggie Cheung, oricât de în slow motion i-ar fi coregrafiate mişcările... Seria afirmaţiilor de acest tip ar putea continua pentru că loc este. Totuşi, parcă nu îşi are locul.
Norah Jones e o cântăreaţă talentată şi drăguţă, dar nu convinge ca actriţă, muzica lui Ry Cooder e Ketonal forte: îşi face efectul, dar nu transmite nici o emoţie, cel mult te duce cu gândul la Shigeru Umebayashi a cărui obsedantă linie melodică din In the Mood for Love e restilizată en passant, Rachel Weisz e minunată, dar nu e Maggie Cheung, oricât de în slow motion i-ar fi coregrafiate mişcările... Seria afirmaţiilor de acest tip ar putea continua pentru că loc este. Totuşi, parcă nu îşi are locul.
V-aţi prins despre ce vorbesc aici? Să facilitez cumva accesul, nu? De acord. Wong Kar Wai a evadat din stupul fatalmente strâmt care e Hong Kong-ul, plecând să producă miere în America. Mierea e un ingredient pentru plăcinte (cu sau fără afine). Însă nu cel mai important. Stăruind cu paralela, My Blueberry Nights (2007), producţia sa outside the border, e un film frumos, în sensul de plăcut ochiului, cu gust, dar gustul e artificial, căutat. Cam ca în bucătăria fusion. Carne de struţ cu pepperoni, căpşuni şi bambus, în sos Dijon cu stabilizatori de aromă. Mult şi forţat! Drept pentru care, pe masa cinefililor care îşi respectă blazonul, nu va fi o delicatesă, ci o "varietate culturală": un film turnat în SUA de un cineast asiatic, cu o solistă americano-indiană (Norah Jones) şi un actor britanic (Jude Law) abuzând de accentul Manchester like.
Nu vă pierdeţi cu firea: rafinamentul e în continuare landmark la WKW, dar îndărătul lui e decelabil un anume manierism greu de înghiţit de fanii săi înverşunaţi. Să fie semnele unei scleroze artistice sau doar reciclarea unor scheme vizual-narative deja verificate? Habar nu am. Încă. Există un lucru cert, însă: oricum l-ai privi, My Blueberry Nights iese prost. Cei care se aşteptau la un produs comercial, spectaculos şi impecabil manufacturat, ca pentru States, s-au ales cu o pastişă a filmelor anterioare, iar cei care trăgeau nădejde la ceva similar sau apropiat de acelea au rămas/vor rămâne fie cu buzele umflate, fie cu prelungul close-up pe buzele adormite ale domnişoarei Jones, sărutate în ralenti de Mr. Jude Law.
Am inventariat minusurile. Ce e în plus? Glazura RGB cu care Darius Khondji suprasaturează pelicula. Şi care (cu excepţia secvenţelor open air din deşert, superbe) devine un minus fiindcă 1) în spatele ei e doar profesionalism rece; 2) e ostentativă; 3) e în detrimentul său şi în favoarea lui Christopher Doyle, pe care lasă impresia că îl copiază. Cine e Doyle? E operatorul pierdut de WKW pe drum, omul capabil să scoată din impas orice atelaj scenaristic avariat (intenţionat sau nu).
Ce e în plus şi nu (prea) se vede? Product placement-ul discret şi subtil Louis Vuitton: o rochie de culoarea afinelor (în ton cu titlul) purtată de Norah Jones, un breloc LV la un set de chei, pretext pentru o parabolă filosofică insuficient dezvoltată, acelaşi logo pe câteva poşete...
C(in)e e ok? David Strathairn în rolul unui poliţist alcoolic, îndrăgostit fără leac de soţia care l-a părăsit (Rachel Weisz). Cam puţin, mai ales că una din febleţile mele, Natalie Portman, lasă impresia că e miscast.
Cu My Blueberry Nights, Wong Kar Wai se apropie timid de viziunea lui Wenders despre America (road movie iniţiatic, personaje ciudăţele sau damnate), dar asta o spun eu, deoarece pe el nu cred că l-a interesat foarte tare să încastreze cinematografic “the American spirit”. Altceva l-a mânat în luptă. A încercat să “americanizeze” neamericanizabilul. A eşuat. Aş putea redemonstra asta apelând la acest dialog:
Elizabeth (Norah Jones): So what's wrong with the Blueberry Pie?
Jeremy (Jude Law): There's nothing wrong with the Blueberry Pie, just people make other choices. You can't blame the Blueberry Pie, it's just... no one wants it.
La o adică, nu e nimic în neregulă cu My Blueberry Nights. Partea proastă e că acel public pe care îl viza WKW va alege altceva.
Cu My Blueberry Nights, Wong Kar Wai se apropie timid de viziunea lui Wenders despre America (road movie iniţiatic, personaje ciudăţele sau damnate), dar asta o spun eu, deoarece pe el nu cred că l-a interesat foarte tare să încastreze cinematografic “the American spirit”. Altceva l-a mânat în luptă. A încercat să “americanizeze” neamericanizabilul. A eşuat. Aş putea redemonstra asta apelând la acest dialog:Elizabeth (Norah Jones): So what's wrong with the Blueberry Pie?
Jeremy (Jude Law): There's nothing wrong with the Blueberry Pie, just people make other choices. You can't blame the Blueberry Pie, it's just... no one wants it.
La o adică, nu e nimic în neregulă cu My Blueberry Nights. Partea proastă e că acel public pe care îl viza WKW va alege altceva.
P.S.: Ultima parte a dialogului de mai sus: Elizabeth (Norah Jones): Wait! I want a piece.
La fel şi eu: voi prefera (aproape) întotdeauna semi-rateul unui mare regizor în detrimentul vreunei reuşite sporadice din partea unui regizor mediocru.