Jurnal de noiembrie (28) Filmul zilei de luni

Film albanez ce nu dă cu mucii realismului în fasolea călduț-sentimentală de tipul „maybe there is a hope”. Vreți să vă mint? În lumea în care se mișcă personajele astea nu e. 

Jurnal de noiembrie (27): 80 de ani și-o zi...

... de la premiera Casablanca (regia: Michael Curtiz) la Hollywood Theatre din New York City!

Între timp, deși multă lume are obiecții, a devenit un clasic. Ingredientele: romance, aventură, război, dramă și suspans. Plus factorul B pătrat: Bergman și Bogart. 

Să vedem cu explică fenomenul un fan al acestui clasic (Cosașu):

«Vraja din Casablanca cred că vine din chipul într-adevăr straniu pe care-l capătă întîlnirea fericită dintre o coincidenţă obscură şi o teroare evidentă. O poveste normală (de amor) se întîlneşte cu o poveste mare, anormală (a războiului). Asta e tot. Lucrurile iau foc, ca ori de cîte ori o scînteie se întîlneşte cu o masă evidentă de gaze sumbre.

Filmul nu e într-atît de grav pe cît e de emoţionant şi de obsedant – deşi există critici competenţi care merg mult mai departe decît subsemnatul şi acordă filmului lui Curtiz „un stil magic, un sens oniric, un romantism devastator, un caracter irealist chiar“, ceea ce dovedeşte pînă unde se poate delira cu Casablanca (filmul preferat şi al lui John Kennedy), ceea ce însă nu-mi surîde niciodată cînd am în faţă un film sănătos, puternic şi normal. Obsesia coincidenţei, nimic altceva, sentiment nu mai puţin sfîşietor decît „un stil magic“, cred că asigură toată mişcarea sufletească a filmului şi tot din ea s-a născut acel cîntec celebru al negrului Sam - Cînd trece timpul - manipulat cu o eficacitate emoţională rar întîlnită. Melodia apare întotdeauna la timp pentru a în­treţine obsesia obscură, ea se în­tîlneşte exact cînd trebuie cu Marseilleza, născînd cu necesitate acel spaţiu în care Rick nu poate să se întrebe altceva decît: „de ce tocmai acum?“. E întrebarea-cheie care leagă totul - odată cu cîntecul, căci unei asemenea întrebări nu-i trebuie mai mult decît un cîntec pentru a deveni totalitară şi Casablanca are acest cîntec, fără de care n‑am plînge cînd se intonează, în transă, împotriva terorii, „aux armes, citoyens!“».

Și-un bonus on topic dintr-o carte de Cosașu, Viața în filmele de cinema (la momentul apariției - 1972 - el scria Marsilieza, deci nu vă dați ochii peste cap mai mult decât e cazul; în textul de mai sus, mult mai recent, a adoptat noua ortografie).

Jurnal de noiembrie (26): The Kill Bill Diary (Context & final)

(....)

Pentru context, vă las și însemnarea care în jurnalul lui Carradine o precedă pe asta de mai sus.

Tot ce ați citit aici - dacă ați citit, că la ce lene vă străbate, mă aștept să nu - sunt fragmente din acest volum indispensabil oricărui ahtiat după KB: insight-urile lui David Carradine making KB sunt de neprețuit. 

Jurnal de noiembrie (23) [Cvasimilitudini III.65: Kids launching rockets]

Screenshot from Apollo 10½: A Space Age Childhood

Screenshots from Armageddon Time (dir.: James Gray/2022)

E aproape criminal că un film de Richard Linklater (Apollo 10½: A Space Age Childhood) a trecut aproape neobservat anul ăsta (a fost lansat în primăvară pe Netflx)! Am avut revelația asta (sau ce o fi ea) în timp ce priveam Armageddon Time, plasat temporal cam în aceeași perioadă în care imaginarul preadolescenților americani (deși cred că se poate extrapola și pe alte continente) era populat cu visuri ca ăsta: lansarea de rachete.

Jurnal de noiembrie (22): Zapruder. 26 de secunde

Probabil că în zilele noastre Zapruder ar fi ajuns un tiktok-er de succes.

Detalii despre treaba asta găsiți aici.

Jurnal de noiembrie (21) „Mere roșii” pe televizor (director's cut)

Uneori, cel mai bun critic este autorul însuși. 

Dacă ați văzut postarea anterioară (în care Tatos scria în jurnal că Mere roșii va fi difuzat pe TVR), iată și continuarea (post-vizionare):

Jurnal de noiembrie (20) Mere roșii pe televizor

 „Duminică 20 noiembrie

Astă-seară se dă «Mere roșii» la televizor. Vreau să-l revăd neapărat. Sunt foarte curios cum mi se va părea acum, după ce am în spate experiența încă unui film.”

--------------------------------------                                        --------------------------------------

💭 Legenda

Anul: 1977

Autorul: Alexandru Tatos 

Unde: Pagini de jurnal (Ed. Nemira, 2010)

Mere roșii este filmul său de debut în lungmetraj, iar filmul la care se referă este Rătăcire (avea să fie lansat în 1978).

--------------------------------------

Prezent, 2022, tot duminică și tot 20

Voi (re)vedea și eu Mere roșii, tot la tv, dar nu în programul vreunei televiziuni, ci pe tv-ul meu în locul mizeriei numite Mondial qatarez. #BoycottQatar

Jurnal de noiembrie (19): ESOTSM

ESOTSM

Jurnal de noiembrie (18) "Four is what...?" (121) [The Cheap Detective/1978]

- leitmotivul giocondian - 

Parodie (scrisă de Neil Simon și regizată de Robert Moore) la adresa unor clasice precum Casablanca și The Maltese Falcon, nu mai zic de mockereala personajelor lui Bogart din filmele respective (Sam Spade/Rick Blaine). Mă rog, se trage în și din toate direcțiile, de la filme cu detectivi din anii '30 la tot soiul de love story-uri. 

Tonul e setat de la bun început:

Partea nostimă e că în urma tirului morții rămân sau sunt găsiți, de regulă, în picioare. Paralizați. Țepeni. Ca niște păsări împăiate în poziții care de care mai ciudate, astfel că exasperarea detectivului jucat de Peter Falk (venit cu tot cu balonzaidul din Columbo) e cât se poate de la locul ei: Just once I like to see somebody die regular... Spoiler: nu i se va da ocazia 

Am mai pomenit filmul ăsta fiindcă în cătare intră și românii: două din personajele relativ importante pentru plot se trag de pe-aici. Contextul (observația făcută de Lou Peckinpaugh și replica primită) este unul ornamental-derizoriu, dacă nu cumva jignitor, depinde de anduranța umorului fiecăruia - îl redau mai jos.

Jurnal de noiembrie (17) Istorie scrisă cu Bo(l)din

Asta este pentru sau din jurnalul meu: nu mai știu de ce, meciul ăsta l-am pierdut, era într-o zi de miercuri, aveam cursuri, n-aveam cursuri, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Practic, e singurul meci memorabil al „naționalei” din perioada aia pe care nu l-am văzut. 

A doua zi era demență, toată lumea doar despre asta vorbea, colegii mei de facultă sărbătoriseră calificarea în stradă, nino-nino, fiesta a la mexicana all night long, numai eu stresat de soartă.

Jurnal de noiembrie (16) „Europeans are scarce” (Borges)

În urmă cu niște săptămâni a fost lansată pe Netflix o nouă versiune cinematografică a unui romnan clasic de război, All Quiet on the Western Front. A treia, cronologic vorbind și prima în formulă europeană, germană, mai exact (regizor Edward Berger), celelalte două fiind producții americane: una de studio, clasicizată la rândul său (Lewis Milestone, 1930) și alta pentru tv (Delbert Mann, 1979). 

Nu l-am văzut, contextul actual e și așa încărcat de conflicte armate, numai de filme de război nu-mi arde, înțeleg însă că ar ține cel mai aproape de materialul-sursă din toate punctele de vedere. 

Borges l-a văzut, în schimb. Da, da, acel Borges, doar că, v-ați prins, fâșneților, vorbesc de filmul din '30, pe care îl amintește în cronica scrisă pentru The Road Back (regizor James Whale, detalii mai la vale), un film din 1937 despre dificila reinserție în propriile vieți a unor soldați germani ce au luptat în WWI (bazat, de asemenea, pe romanul omonim al lui Remarque: Der Weg zurück). 

Iată ce notează Borges în ediția din noiembrie a revistei Sur:

Fragmentul de mai sus este extras din volumul a cărui copertă se vede mai jos.

Ediția este îngrijită de Edgardo Cozarinsky, regizor argentinian cu o carieră prodigioasă pe teren sud-american (nu prea cunoscut în Europa, totuși, nici măcar pentru circuitul festivalier), iar prologul îi aparține scriitorului Bioy-Casares, prieten bun cu Borges (au scris împreună câteva cărți). E scurt, îl las aici ca atare, bonus. 

De-a lungul celor 13 ani de colaborare cu Sur (1931 - 1944), Borges a scris 17 texte dedicate filmului și filmelor, toate incluse în volumul despre care fac vorbire aici. Relația sa cu cinematografia nu e arbitrară, ci așa cum o caracterizează Cozarinsky, labirintică:

«In 1935, when he published the original prologue to his Universal History of Infamy, Borges admitted that his first exercises in fiction derived from the films of von Sternberg. In 1940, when he published his Anthology of Fantastic Literature (compiled with Adolfo Bioy-Casares and Silvina Ocampo and serving as a nondiscursive manifesto, proceeding by example, for the literary choices illustrated by their later work), one of the seven lines giving information about Borges announced: "He writes, in vain, scripts for films...”»

Jurnal de noiembrie (15)

Jurnal de noiembrie (13) Laura Palmer is here!

N-avea cum lipsi. Sunt multe pagini rupte în jurnalul Laurei Palmer, eficient truc pentru a completa golurile în funcție de imaginația fiecăruia, reținem, totuși, că pe 13 noiembrie îmsemnările sunt intacte. 

Jurnal de noiembrie (12) "Four is what...?" (120)

Screenshots from Jacques et novembre (dir.: Jean Beaudry & François Bouvier/1984)

Filmul unei descompuneri, personajul principal fiind în ultima luna de viață pe care o filmează diaristic. Luna e noiembrie, numărul zilelor e finit, la capătul lor e neantul. Sumbru și amuzant în același timp, filmul este un jurnal la propriu, exact ce încerc să fac și eu p-aici. Motivația diferă, desigur.

Jurnal de noiembrie (11) Veniți cu noi la programul 2?

Avem UrbanEye FF în peisaj, iar un segment al acestui festival îl constituie retrospectiva „100 de ani de plimbări prin București în 21 de filme”, curatoriată și organizată de Andrei Rus. Este compusă din 5 segmente cu totul, unul mai ofertant ca altul, vă sugerez să le vedeți. Am filmul ăla semiîmpătrățit pe hard, e și pe youtube și îl aduc în discuție fiindc[ mi-am adus aminte de cronica lui Florian Potra (inclusă în volumul „O voce din off”). 

Andrei Rus nu greșește când se referă la Amintiri bucureștene ca documentar de montaj. Partea interesantă e că la momentul apariției sale, în formula de prezentare era inserată și particula „artistic”, motiv pentru criticul Florian Potra să ridice niște probleme de ordin teoretic în cronica scrisă cu acel prilej (fragmentul de mai jos e relevant). 

Chiar dacă, overall, îi găsește unele merite (acela de „a ne îmbogăți informativ conștiința asupra unei recente perioade de istorie bucureștene”, respectiv „acela de a opera, implicit*, o critică a trecutului”), impresia mea e că tonul duce mai curând spre un reproș politicos al lipsei de profunzime. Potra pune pe seama tinereții regizorului acest neajuns al filmului, doar că inclusiv formularea asta sună derogatoriu.

Jurnal de noiembrie (9) The Rickman Diaries

Citesc cu o fascinație crescândă însemnările pe care Alan Rickman le-a făcut asiduu, pentru el, nu pentru posteritate, de-a lungul a 22 de ani de carieră (1993 - 2015), reunite acum sub forma unui jurnal (Madly Deeply), recent apărut. 

Aș putea numi aceste texte, de o precizie descurajantă (I mean, cum poți surprinde cu atâta acuitate & economie de cuvinte realități extrem de subiective?), un elogiu adus lapidarului. În proporție zdrobitoare, sunt scurte și merg direct la țintă, relevând aceeași eleganță & delicatețe pe care Rickman le avea în filme sau pe scenă. 

Chiar și când e sictirit de diverse lucruri, iar la filmări șansele să nu te apuce dracii sunt minime spre nule,  scriitura sa rămâne rece. Fără 🙄 sau ieșiri 😠, doar notații la obiect (iau un caz la nimereală: Emma Watson nu are dicție; s.m.: pe vremea când filmau Harry Potter).

Ce pun mai jos datează din perioada (late '95) filmărilor (în Rusia și Ungaria) la Rasputin, miniserie HBO regizată de Uli Edel, producție care, în ciuda mecdiocrității debordante (sau poate tocmai de aceea) s-a umplut de Emmy-uri. Rolul călugărului dilimandros e deținut de el, însă nu e deloc încântat de prestația/prezența sa în acel decor. 

Cel mai consistent entry din interludiul ruso-maghiar este cel marcat cu verde. Am lăsat pentru context și notațiile de dinainte, nu vreau să aud discuții că nu pricepeți o iotă sau ceva de genul. 

Acum spuneți și voi: nu că v-apucați de lectura acestui jurnal? Cu atât mai mult cu cât, zice Alan Taylor în introducere, avem acces la niște insight-uri ce aveau de-a face cu obsesia de a consemna lucruri care pentru publicul larg au și n-au relevanță. Gândiți-vă, de exemplu, ce limbă în gură bagă unii posterității când pun pe hârtie sau pe un ecran genul ăsta de scriitură... 

Depresivii sunt sfătuiți să scrie tot ce li se întâmplă sau ce-și aduc aminte că li s-a întâmplat. E o formă de terapie. Nu știu dacă Rickman a fost cronic depresiv, nu rezultă în mod limpede din scriitura lui, deși în câteva rânduri recurge la acest cuvânt pentru a-și caracteriza stările. Sentimentul de ansamblu e că acelea erau episoade depresive pasagere, contextuale, normale și inerente, totuși, în viața fiecărui om înzestrat cu sense and sensibility. 

Jurnal de noiembrie (7) Smile!

Mâine este zi de pauză, îl sărbătoresc pe Alain Delon.

Jurnal de noiembrie (6) Read & meditate!

Jurnal de noiembrie (5) Guy Fawkes is here!

Jokes aside: n-avea cum să lipsească din peisajul acestei zile fix „Remember, Remember, the Fifth of November”. Eventual lipsa putea fi taxată drept glumă.

Bonus:

Jurnal de noiembrie (4): Rublele lui Tarkovski

Din felurite pricini recitesc volumul ăsta (din care voi mai posta la un moment dat în contrapunct cu jurnalul unui regizor român. Nu la fel de faimos ca Tarkovski, în orice caz nu vreun fitecine).

M-am oprit (temporal-tematic) la acest pasaj. Valya era directorul său de producție. Nu reiese din însemnările ulterioare dacă și-a recuperat banii. 

În schimb, despre profeția lui Pasternak mai notează un lucru pe final de 1985.

Jurnal de noiembrie (Day 3)

Pe 3 noiembrie 2007 intra în sălile de cinema de la noi Before the Devil Knows You're Dead, film pe care istoria avea să-l consemneze drept ultimul în în portofoliul unui regizor care a dat istoriei moderne a cinematografiei o serie de titluri ilustre precum 12 Angry Men, Network, Serpico, Dog Day Afternoon... (puneți voi mai departe). Avea să fie ultimul și pentru prietenului său, Leonardo Cimino (actor cu o solidă carieră în teatru). 

Am scris despre el pe blog mai demult și de fiecare dată când (re)văd secvența rezumată între parantezele colțuroase (preluată din textul pus aici), cum s-a întâmplat și astăzi, am aceeași reacție: Philip Seymour Hoffman a fost un actor uriaș, De neînlocuit!

[(...) Andy află cu o oră mai târziu decât restul lumii că nevasta (Marisa Tomei, într-o formă şi cu forme eclatante) îl „traduce”. Şi nu cu oricine, ci cu mezinul Hank (Ethan Hawke). Află chiar de la ea, înainte de a-l părăsi. Andy primeşte ştirea senin, nu suduie, nu protestează, nu cere explicaţii, nu ameninţă, nu transpiră. Efigie zen, nici un muşchi nu-i zvâcneşte pe chip, nici un rictus, nimic. Bolboroseşte din când în când ca un ventriloc abulic, sugrumând cuvintele, grohăind la limita inteligibilului. Excedată de această neaşteptată cómedie, tot doamna Hanson izbucneşte în lacrimi. „Ai putea măcar să te enervezi şi tu puţin”, ţipă ea printre sughiţuri. 

Nu, nu e comedie, ci o secvență dintr-un film intens, rafinat și surprinzător, o secvență despre care Sidney Lumet avea să spună că a fost „one of the most extraordinary scenes of acting with which I have ever been involved”.]

La momentul acela, la fel ca Skolimowski acum (EO e un manifest artistic în sine), Lumet era mult mai înfipt stilistic și mai îndrăzneț decât contemporanii săi blazați sau conformiști.