E reconfortant să vezi cum un regizor născut în 1924, nominalizat de 4 ori la Oscar şi premiat în cele din urmă pentru întreaga carieră, adică în termeni mai puţin protocolari, sigilat şi expediat în Pantheon, înţelegea să filmeze, în 2007, mai ingenios, mai cu nerv şi mai proaspăt decât mulţi dintre tinerii filfizoni ce se dau în stambă astăzi.
Before the Devil Knows You're Dead avea să fie ultimul său film, unul în care răsucește ca pe un cub rubik, dar fără prea multă retorică vizuală, o poveste ce permite publicului să descifreze multilayer-ele personajelor şi să rezoneze (ori dimpotrivă) cu motivaţiile lor. Roger Ebert numea acest procedeu interruptus narativ, eu îi spun tradiţionalism rafinat. Ceea ce la unii funcționează ca simplu truc (Tarantino), la Sidney Lumet, voila, la el mă refer, e un instrument cu cel puţin trei niveluri de lectură.
Fuselajul narativ (un scenariu scris de Kelly Masterson) este susținut de un montaj ce amintește de Easy Rider și de prezența în rolurile-cheie a unor actori compleţi, care dau greutate unor episoade ce altfel puteau sucomba în anodin. E cazul scenei ce-i opune pe Albert Finney şi Philip Seymour Hoffman (Andy Hanson), tată şi fiu.
Fuselajul narativ (un scenariu scris de Kelly Masterson) este susținut de un montaj ce amintește de Easy Rider și de prezența în rolurile-cheie a unor actori compleţi, care dau greutate unor episoade ce altfel puteau sucomba în anodin. E cazul scenei ce-i opune pe Albert Finney şi Philip Seymour Hoffman (Andy Hanson), tată şi fiu.
Primul, obosit şi decepţionat, celălalt, marcat de o vină pe care încearcă s-o mascheze (jefuirea magazinului de bijuterii deţinut de părinţii săi s-a terminat mai mult decât prost). Sunt în grădina din spatele casei părinteşti şi poartă genul acela de
conversaţie ipocrită, „e o nenorocire ce s-a întâmplat, dar noi trebuie să ieşim
din asta mai puternici, mai uniţi”, al cărei efect, se
presupune, ar trebui să fie terapeutic.
Amândoi îşi cer iertare că s-au dezamăgit reciproc, însă nici unul nu crede cu adevărat în spusele celuilalt, îşi povestesc potolit frustrările şi neîmplinirile, aşezaţi bătrâneşte pe aceeaşi băncuţă, ca doi boxeri istoviţi, fiecare în colţul său. Sunt doar măşti, tensiunea se accentuează latent din felul în care-şi vorbesc, apoi dintr-o dată, bum, fiul nu mai îndură sarcasmul şi răbufneşte sălbatic, e pălmuit şi aşa îngheaţă pe vecie o relaţie oricum en froid. E genul de duel verbal, marcă înregistrată la Lumet, care trimite spre teatru. Cei doi „ne fac” din gesturi şi inflexiuni vocale, într-o încleştare ce aminteşte deopotrivă de Eugene O’Neill (Lumet i-a ecranizat în tinereţe câteva piese) şi... de versurile lui Robbie Williams:
So unimpressed but so in awe
Such a saint but such a whore
So self aware so full of shit
So indecisive so adamant
I’m contemplating thinking about thinking
It’s so frustrating just get another drink
And watch me come undone (…)
If I ever hurt you your revenge will be so sweet
Because I’m scum
And I’m your son.
Amândoi îşi cer iertare că s-au dezamăgit reciproc, însă nici unul nu crede cu adevărat în spusele celuilalt, îşi povestesc potolit frustrările şi neîmplinirile, aşezaţi bătrâneşte pe aceeaşi băncuţă, ca doi boxeri istoviţi, fiecare în colţul său. Sunt doar măşti, tensiunea se accentuează latent din felul în care-şi vorbesc, apoi dintr-o dată, bum, fiul nu mai îndură sarcasmul şi răbufneşte sălbatic, e pălmuit şi aşa îngheaţă pe vecie o relaţie oricum en froid. E genul de duel verbal, marcă înregistrată la Lumet, care trimite spre teatru. Cei doi „ne fac” din gesturi şi inflexiuni vocale, într-o încleştare ce aminteşte deopotrivă de Eugene O’Neill (Lumet i-a ecranizat în tinereţe câteva piese) şi... de versurile lui Robbie Williams:
So unimpressed but so in awe
Such a saint but such a whore
So self aware so full of shit
So indecisive so adamant
I’m contemplating thinking about thinking
It’s so frustrating just get another drink
And watch me come undone (…)
If I ever hurt you your revenge will be so sweet
Because I’m scum
And I’m your son.
(Come Undone)
Mai vreţi una? Mai am. Acelaşi Andy află cu o oră mai târziu decât restul lumii că nevasta (Marisa Tomei) îl „traduce”. Şi nu cu oricine, ci cu mezinul Hank (Ethan Hawke). Află chiar de la ea, înainte de a-l părăsi. Andy primeşte ştirea senin, nu suduie, nu protestează, nu cere explicaţii, nu ameninţă, nu transpiră. Efigie zen, nici un muşchi nu-i zvâcneşte pe chip, nici un rictus, nimic. Bolboroseşte din când în când ca un ventriloc abulic, sugrumând cuvintele, grohăind la limita inteligibilului. Excedată de această neaşteptată cómedie, tot doamna Hanson izbucneşte în lacrimi. „Ai putea măcar să te enervezi şi tu puţin”, ţipă ea printre sughiţuri.
Mai vreţi una? Mai am. Acelaşi Andy află cu o oră mai târziu decât restul lumii că nevasta (Marisa Tomei) îl „traduce”. Şi nu cu oricine, ci cu mezinul Hank (Ethan Hawke). Află chiar de la ea, înainte de a-l părăsi. Andy primeşte ştirea senin, nu suduie, nu protestează, nu cere explicaţii, nu ameninţă, nu transpiră. Efigie zen, nici un muşchi nu-i zvâcneşte pe chip, nici un rictus, nimic. Bolboroseşte din când în când ca un ventriloc abulic, sugrumând cuvintele, grohăind la limita inteligibilului. Excedată de această neaşteptată cómedie, tot doamna Hanson izbucneşte în lacrimi. „Ai putea măcar să te enervezi şi tu puţin”, ţipă ea printre sughiţuri.
Nu, nu e comedie, ci o secvență dintr-un film intens, rafinat și surprinzător, o secvență despre care Sidney Lumet avea să spună că a fost „one of the most extraordinary scenes of acting with which I have ever been involved”.
P.S.: Titlul în sine e o frântură dintr-un proverb irlandez pe care-l regăsim şi în Road to Perdition (regia Sam Mendes/2002). Îl auzim din gura lui Paul Newman, un mobster dur şi crud, tartor informal al unei comunităţi cariate de frică şi laşitate, rostit cu tâlc, la priveghiul unuia dintre rivalii lichidaţi din ordinul său:
„Let's drink to Danny's honor. Let's wake him to God and hope that he gets to heaven... at least an hour before the devil finds out he's dead”.
Sidney Lumet utilizează de la bun început enunţul, într-o versiune uşor diferită: May you be in heaven half an hour before the devil knows you're dead. Diferenţa e subliniată şi grafic, textul fiind rupt în două părţi - prima cu litere firave, înecate rapid în smoala genericului, a doua caligrafiată supradimensionat - şi inserat între prolog (o electrizantă scenă de sex în Rio cu soţii Hanson protagonişti) şi filmul în sine.
P.P.S.: Sidney Lumet a murit în 2011.