Aproape de finalul filmului, Holly (Sissy Spacek) și Kit (Martin Sheen) sunt urcați într-un elicopter pentru a fi evacuați din lumea pe care au terorizat-o și duși spre centrul de detenție. Aparatul de zbor este încă pe pistă, rulează ușor pe tarmac, în câteva zeci de secunde va decola. Camera e pe ei, apoi cut, iar în următorul cadru, în mijloc, filmat de la semidistanță, vedem un poștaș. În uniformă, cărând pe umăr și într-o mână saci cu scrisori.
În pofida celor 10-15 secunde de screen time, prezența sa acroșează atenția. Deși mersul îi este ferm, pare ușor obosit. Cu toate acestea, e hotărât și inevitabil, călăuzit de un destin care îi este limpede, cum ar zice Baricco într-un roman recent. Acest factor poștal face parte dintre acei despre care nu ai nici cea mai mică idee cine sunt. În Badlands îl vedem o singură dată, prima și ultima dată. Nu știm cine e (entre nous: nu e trecut pe generic), în schimb știm de ce e acolo.
În fapt, Badlands propune o întreagă și fascinantă galerie de personaje care nu se văd. Unele își văd de viața lor fără a-și propune să fie remarcați, cum e poștașul de mai sus, altele, precum cei doi protagoniști, fac tot ce le stă în putință pentru a-și marca prezența.
Într-una din primele sale versiuni, datând de prin noiembrie 1971, scenariul scris de Malick conține această scenă: într-o sticlă extrasă într-un coș de gunoi, Kit găsește următorul mesaj: „You are many times blessed. For you will journey far, look upon many secrets, find someone who is dear to you, and you will never see your like upon this earth.” Așa ar fi trebuit să înceapă povestea (finalmente n-a mai ajuns în film).
Chiar și fără această deschidere, Kit evoluează sub acest semn: tot ce-și dorește este să fie văzut. Ca denominator unic, ca ființă care iese din mulțime. Prin tot ce face, și dezvoltă o întreagă simfonie de gesturi & acțiuni, el vrea să-și lase amprenta asupra lumii. O urmă a trecerii sale prin ea.
Într-unul din rarele sale interviuri, o discuție-șuvoi cu Beverly Walker, publicat în ediția de primăvară a Sight & Sound din 1975 (pe vremea aceea revista apărea trimestrial), Malick a încercat să explice acest lucru (redau doar începutul): „Kit nu se vede pe sine ca pe un personaj trist sau demn de milă, ci ca pe un subiect de un interes incredibil, atât pentru el însuși, cât și pentru generațiile viitoare.”
Crimele sale, random și atroce, au fost o dovadă, singura, că el există. „Ești un personaj dat dracului, Kit”, îi spune polițistul care-l escortează în elicopter. Deși știe ce-l așteaptă, Kit nu-și pierde cumpătul și întreabă cu un rânjet ironic: „Crezi că vor ține cont de asta?”
Badlands este un film plin de mesaje plecate dinspre personaje către destinatari invizibili. În mai multe secvențe, Holly & Kit scriu misive adresate lumii, care nu vor ajunge niciodată la destinație. Necitite, respinse sau returnate. Singurul mesaj care scapă de această soartă este narațiunea lui Holly, care ajunge la noi în voice-over. Nu o vedem niciodată înregistrându-și gândurile, ceea ce înseamnă că pătrundem în mintea ei fără să știm cum, de ce sau de unde ne vorbește. La un moment dat, ne spune că silabisește cuvinte cu limba pe cerul gurii, ca un copil care își creează propriul limbaj secret. Totuși, asta nu explică de ce noi, spectatorii, am primit acces la aceste „coduri” private.
Kit abordează comunicarea într-un mod mult mai direct. El lasă dovezi ale prezenței sale peste tot pe unde trece. Improvizează mici monumente, îngroapă capsule ale timpului, scrie scrisori, plantează tot soiul de markeri existențiali. Într-o secvență ce poate funcționa și ca omagiu pentru filmul lui Lamorisse, dă drumul unui balon roșu de care a legat un coș plin cu bilețele scrise de mână.
Nu e nicio noutate: Malick și-a cultivat cu abnegație absența din peisaj. La rândul său și el e un nevăzut. Mulți ani singurele imagini cu el au fost cele din Badlands. Forțat de împrejurări (mulți actori și tehnicieni au părăsit proiectul din turnajului prelungit), s-a autodistribuit ca extra în două ipostaze.
Cea mai vizibilă, dacă se poate spune așa, este aceea de agent de vânzări. Personajul interpretat de el apare în casa luată cu asalt de cei doi criminali on the run, dar nu este lăsat să intre în casă, așa că insistă să lase un mesaj. Kit, care îi iese în întâmpinare, îi face pe plac, însă, imediat ce închide ușa, aruncă biletul într-o vază chinezească cu desene sofisticate. Este încă un mesaj trimis, poate chiar mesajul autorului, dar fără a fi recepționat. La peste 50 de ani de la apariție, acest cameo poate fi văzut ca meta-glumă: deși este acolo, nici măcar regizorul nu poate comunica cu propriile personaje. Sau cu echipa (lucru real, de altfel).
Să revenim la poștaș. Rostul acelui cadru ce-l implică este să ne arate un om pentru care, în mijlocul haosului creat de capturarea unui cuplu de outlaws, viața își urmează cursul. Iar acest funcționar ce cară corespondența nu are nici cea mai vagă idee că în elicopterul pe lângă care trece se află un ucigaș, brusc devenit faimos, alături de complicele său. Cum am spune astăzi, el este în altă bulă. Viața sa curge pe un alt culoar.
El este (lăsat) acolo doar pentru a ne induce (sau inculca) sentimentul că viața merge mai departe. Malick este un umanist preocupat să ne mute din film în viață, este o formă de a arăta că-i pasă nu doar de ce pune el pe ecran, ci și de ce se simte dincolo de el. De altfel, asta se vede nu doar în controlul vizual pe care Malick îl aplică narațiunii, ci și în modul în care folosește coloana sonoră drept embed code pentru a ne impregna memoria cu imaginile create. Tocmai din acest motiv o poveste de tip Bonnie & Clyde este scoasă din mâlul sordidului și ridicată la rang de călătorie mitică. Apropo: în loc de dialogurile teatrale și replicile instantaneu citabile din Bonnie și Clyde, filmul lui Malick stă pe monologurile rare și fragile rostite de Holly, ea însăși o ființă fragilă prinsă într-o evadare ce devine menghină.
Încerc un salt în prezent și spun așa: dacă majoritatea producțiilor cu criminali din acea epocă erau festivaluri de focuri de armă și culori stridente, Malick - un umanist, îmi place s-o repet - a făcut un film care, dacă suportați comparația, arată ca un feed de Instagram estetizat și liniștit. E un contrast ciudat: peisaje superbe, luminate natural, în contrast cu personajele ce se dedau unor fapte abominabile. E ca și cum ai pune un filtru dreamy peste un coșmar.
