Aproape de final, Holly (Sissy Spacek) și Kit (Martin Sheen) sunt urcați într-un elicopter pentru a fi evacuați din lumea pe care au terorizat-o. Urmează a fi transportați spre centrul de detenție. Aparatul de zbor este încă pe pistă, rulează ușor pe tarmac, în câteva zeci de secunde va decola. Camera e pe ei, apoi cut, iar în următorul cadru, în mijloc, filmat de la semidistanță, vedem un poștaș. În uniformă, cărând pe umăr și într-o mână saci cu scrisori.
În pofida celor 10-15 secunde de screen time alocat, prezența sa ne acroșează atenția. Deși mersul îi este ferm, pare ușor obosit. Cu toate acestea, e hotărât și inevitabil, călăuzit de un destin care (lui) îi este limpede, cum ar zice Baricco într-un roman recent. Acest factor poștal face parte dintre acei oameni despre care nu ai nici cea mai mică idee cine sunt. În Badlands îl vedem o singură dată, atunci, pe pistă: prima și ultima dată. Nu știm cine e (entre nous: nu e trecut nici pe generic), în schimb știm de ce e acolo.
Nu e singurul. În egală măsură, Badlands propune o fascinantă galerie de personaje care nu se văd. Unele sunt centrate pe viața lor fără a-și propune să fie remarcate, cum e și acest poștaș, altele, precum cei doi protagoniști, Holly & Kit, fac destule pentru a-și afirma prezența.
Într-una din primele sale versiuni, datând de prin noiembrie 1971, scenariul lui Malick conține următoarea scenă: într-o sticlă extrasă dintr-un coș de gunoi, Kit găsește acest mesaj - „You are many times blessed. For you will journey far, look upon many secrets, find someone who is dear to you, and you will never see your like upon this earth.” Așa ar fi trebuit să înceapă povestea (scena finalmente n-a mai ajuns în film).
Chiar și fără această deschidere, Kit evoluează sub semnul specialului: tot ce-și dorește este să fie văzut. Ca denominator unic, ca ființă care iese din mulțime. Prin tot ce întreprinde (și dezvoltă o întreagă simfonie de gesturi & acțiuni), el vrea să-și lase amprenta asupra lumii. O urmă a trecerii sale prin ea.
Într-unul dintre rarele sale interviuri, o discuție-șuvoi cu Beverly Walker, publicat în ediția de primăvară a Sight & Sound din 1975 (pe vremea aceea apărea trimestrial), Malick a încercat să explice acest lucru (traduc doar începutul, restul, mai jos, în original): „Kit nu se vede pe sine ca pe un personaj trist sau demn de milă, ci ca pe un subiect de un interes incredibil, atât pentru el însuși, cât și pentru generațiile viitoare.”
Crimele comise, aleatoriu și atroce, rămân o dovadă, singura, că el există. „Ești un personaj dat dracului, Kit”, îl provoacă polițistul care-l escortează în elicopter. Kit nu-și pierde cumpătul, de-acum știe ce-l așteaptă, și întreabă cu un rânjet ironic: „Crezi că vor ține cont de asta?”
În fapt, Badlands este și un film plin de mesaje plecate dinspre personaje către destinatari invizibili. În mai multe secvențe, Holly & Kit scriu misive adresate lumii, care nu vor ajunge niciodată la destinație. Necitite, respinse sau returnate. Singurul mesaj care scapă de această soartă este narațiunea lui Holly, care ajunge la noi în voice-over. Nu o vedem niciodată înregistrându-și gândurile, ceea ce înseamnă că pătrundem în mintea ei fără să știm cum, de ce sau de unde ne vorbește. La un moment dat, ne spune că silabisește cuvinte cu limba pe cerul gurii, ca un copil care își creează propriul limbaj secret. Totuși, asta nu explică de ce noi, spectatorii, am primit acces la aceste coduri private.
Kit abordează comunicarea mult mai direct. El lasă dovezi ale prezenței sale peste tot pe unde trece. Improvizează mici monumente, îngroapă capsule ale timpului, scrie scrisori, plantează tot soiul de markeri existențiali. Într-o secvență ce poate funcționa și ca omagiu pentru filmul lui Lamorisse, dă drumul unui balon roșu de care a legat un coș plin cu bilețele scrise de mână.
Nu e nicio noutate: Malick și-a cultivat cu abnegație absența din peisaj. La rândul său este și el un nevăzut. Sau unul care s-a făcut înadinds nevăzut. Mulți ani singurele imagini cu el au fost cele din secvențele filmate aici (pe care, zice undeva editorul Badlands, a vrut mereu să le taie și să le refilmeze în alt format). Forțat de împrejurări (mulți actori și tehnicieni au părăsit proiectul din cauza turnajului prelungit), s-a autodistribuit ca extra în două ipostaze.
Cea mai vizibilă, dacă se poate spune așa, este aceea de agent de vânzări. Personajul interpretat de el apare în casa luată cu asalt de cei doi criminali on the run, doar că nu este lăsat să intre. Kit, care îi iese în întâmpinare, îi face totuși hatârul de a lăsa un mesaj, însă aruncă biletul într-o vază chinezească cu desene sofisticate imediat ce închide ușa. Este încă un mesaj trimis, poate chiar mesajul autorului, dar fără a fi recepționat. La peste 50 de ani de la apariție, acest cameo poate fi văzut ca meta-glumă: deși este acolo, nici măcar regizorul nu poate comunica cu propriile personaje. Sau cu echipa (lucru real, de altfel).
Să revenim la poștaș. Rostul acelui cadru ce-l implică este să ne arate un om pentru care, în mijlocul haosului creat de capturarea unui cuplu de outlaws, viața își urmează cursul. Iar acest funcționar ce cară corespondența nu are nici cea mai vagă idee că în elicopterul pe lângă care trece se află un ucigaș, brusc devenit faimos, alături de complicele său. Cum am spune astăzi, el este în altă bulă. Viața sa curge pe alt culoar.
El este (lăsat) acolo doar pentru a ne induce (sau inculca) sentimentul că viața merge mai departe. Malick este un umanist preocupat să ne mute din film în viață, este o formă de a arăta că-i pasă nu doar de ce pune el pe ecran, ci și de ce se simte dincolo de el. De altfel, asta se vede nu doar în controlul vizual pe care Malick îl exercită asupra narațiunii, ci și în modul în care folosește coloana sonoră drept embed code pentru a ne impregna memoria cu imaginile create. Tocmai din acest motiv o poveste de tip Bonnie & Clyde este scoasă din mâlul sordidului și ridicată la rang de călătorie mitică. Apropo: în loc de dialogurile teatrale și replicile instantaneu citabile din Bonnie & Clyde, filmul lui Malick se sprijină pe monologurile rare și fragile rostite de Holly, ea însăși o ființă fragilă prinsă într-o evadare care se transformă-n menghină.
Încerc un salt în prezent și spun așa: dacă majoritatea producțiilor cu misfits violenți din acea epocă erau festivaluri de focuri de armă și culori stridente, Malick - un umanist, îmi place s-o repet - a făcut un film care, dacă suportați comparația, poate fi văzut astăzi ca un feed de Instagram estetizat și liniștit. E un contrast ciudat: peisaje superbe, luminate natural, în contrast cu personajele ce se dedau unor fapte abominabile. E ca și cum ai pune un filtru dreamy peste un coșmar.
