Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

vineri, 28 septembrie 2012

Cvasimilitudini (XLII)

Screenshot from El Sur (dir. Victor Erice/1983)

Screenshot from Moonrise Kingdom (dir. Wes Anderson)

Şi-un P.S. cu rang de informaţie cât se poate de importantă: începând de ieri, mă găsiţi în fiecare joi şi aici. M-au găsit pe Lună, vorbeam prostii ca iepuraşul, m-au recuperat şi m-au convins să mă alătur proiectului. God knows for how long...

duminică, 23 septembrie 2012

Moonrise Kingdom: triumf „en fanfare” al imaginaţiei

 „Am visat un fluture care dansa în lumina palidă a amurgului.” (Murakami)

******************************
Moonrise Kingdom e cronica unei evadări în doi prinsă în ramele unui escapism romantic de un rafinament stilistic incontestabil. E mai curând o evadare circulară fiindcă 1. se petrece pe o insulă şi 2. din cauza vârstei (12 ani) cei doi protagonişti, Suzy (Kara Hayward) şi Sam (Jared Gilman), par condamnaţi la tentative în buclă. Asta la un prim nivel, cel care mă interesează acum. 

El e orfan şi adoptat (hahaha, să nu v-aud că vă gândiţi la Batman sau Oliver Twist!), ea şi-ar dori să fie pentru că are nişte părinţi sonaţi ca-n The Royal Tenenbaums şi, în plus, orfanii au un destin excepţional (crede ea). Replica lui Sam, spusă foarte serios, cu o mutră de om mare: I love you, but you don't know what you're talking about. Se întâlnesc în culisele unui spectacol jucat de copii pentru comunitate, Arca lui Noe, şi de-acolo începe totul, inclusiv filmul. Şi tot acolo se şi încheie, post-diluvian, deoarece ştim cât de mult iubeşte Anderson simetriile.

Îşi urzesc evadarea prin scrisori. Clasice, că doar suntem în 1965. Totul e pus la punct în cele mai mici detalii timp de un an. La ziua sorocită, ea vine în pantofi de duminică şi cu o valiză galbenă plină de cărţi, dar şi c-un fel de pick-up tare şod, o pisică şi un binoclu. El poartă ochelari, o căciulă de blană de care nu se dezlipeşte nici vara, e îmbrăcat în costum de cercetaş (pretextul pe care l-a folosit să ajungă pe insulă) iar în mână ţine o hartă şi-un buchet de flori de muşeţel. Mai are şi-o puşcă. Nu-i de jucărie, e cu capse. Cercetaş, nu glumă! De ce insist asupra acestor detalii (şi nu-s toate)? Pentru că şi Anderson o face şi pentru că în logica expunerii/prezentării lor îi definesc pe îndrăgostiţii noştri care vor... să se căsătorească (un plot oarecum similar are şi Melody, un film din 1971 de Waris Hussein, unde - diferenţă notabilă - vedem desfăşurarea evenimentelor doar din perspectiva copiilor).


Ce face Anderson (alături de Roman Coppola, co-scenarist) din acest material ofertant e un strălucit. exerciţiu de integrare a fanteziei într-un calup de real rememorat. Stă mărturie acest interviu în care descrie întregul proces creativ cu o sintagmă de o acurateţe emoţionantă: „a memory of fantasy”. Tot de acolo veţi afla şi alte lucruri asupra cărora eu nu o să insist (cum ar fi, de pildă, distribuirea - inspirată, în opinia mea - lui Bruce Willis în rolul unui şerif trist, dar nu prost, vorba unui personaj). Aşadar, avem un film în care realitatea e augmentată cu diverse referinţe culturale, de la clasic la pop, şi cu (retro)proiecţii ale unor fantezii trăite sau imaginate în siajul unor Powell & Pressburger (The Red Shoes, „I Know Where I am Going!”) sau Gilliam, minus în acest ultim caz, latura hardcore. E un film compozit, aşa cum Powell înţelege termenul: un film în care fiecare element, indiferent de sursa de provenienţă (pictură, muzică, teatru, sculptură), e gândit să facă masă cu celălalt astfel încât contururile realului să poată fi lesne confundate cu ale fantasticului şi să producă o, cum să-i spun?, alchimie estetică. Lucru care se întâmplă. Fără ostentaţie, adică nici o clipă nu simţi senzaţia de artificial, de pus cu mâna (nimic nou pentru cei familiarizaţi cu universul cinematografic al lui Anderson).

Tipologic, Moonrise Kingdom e un basm în care limitele posibilului nu sunt împinse mai mult decât e necesar. Eroii n-au nevoie de magie sau alte puteri supranaturale pentru a-şi duce la bun sfârşit intenţiile. Se mulţumesc să creadă că le au. Deşi acţiunile lor stau sub imperativul imediatului, înfăptuirea acestora nu depăşeşte mai deloc graniţele realului tangibil. Wes Anderson nu bruschează convenţiile vreunui gen: el îşi plasează povestea dincolo de ele, într-un Andersonville al cărui puls dramatic e setat de el însuşi. Motiv pentru care filmul său nu e nici dispozitiv de activare a nostalgiei (ca Stand by Me), nici fabulă cu iz moralizator sălciu, gard în care nimeresc cu oiştea destule producţii croite pe un calapod similar. Cu atât mai puţin nu e nici entertainment pirotehnic (ca Lord of the Rings).


La un alt nivel, arcul narativ din Moonrise Kingdom fixează adâncimea virtuală a unui viitor adus în prezent în sensul că generează simptomele propriei sale fantezii. Sau, împrumutând din terminologia brandului D & G, e o fantezie a haecceităţii, a eternului prezent saturat de obiecte mereu disponibile. Zice Žižek şi nu pot fi decât de acord: „Primul lucru care trebuie observat este că fantezia nu actualizează, pur şi simplu, o dorinţă într-un mod halucinant. (...) Rolul fanteziei este, astfel, cumva analog acelei glande pineale din filozofia lui Descartes, acest mediator între res cognitas şi res extensa: fantezia mediază între structura simbolică formală şi pozitivitatea obiectelor pe care le întâlnim în realitate, oferă o «schemă» în funcţie de care anumite obiecte pozitive din realitate pot funcţiona ca obiecte ale dorinţei, umplând locurile goale lăsate de structura simbolică formală.

M-ar bucura nespus ca peste o sută, două de ani, când poate nu vor mai fi la modă cărţile pe care Suzy i le citeşte iubitului ei în timp ce acesta îşi fumează tacticos pipa, Moonrise Kingdom să fie luat pe un stick sau pe alt device de către alţi puşti dornici de a ieşi din contingent, de a părăsi o lume supertehnologizată cum va fi fiind aceea. Şi poate că ei nu se vor mai refugia în mijlocul naturii, ci direct în spaţiu, dar ce mai contează?

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Tarr vs. Jancsó. The Turin Horse vs. The Red and the White


O lecţie simplă de cinema, o lecţie pe înţelesul tuturor (inclusiv al fanilor lui Michael Bay), în care autorul ei demonstrează magistral cum doi cineaşti maghiari de anvergură utilizează cu maximum de efect o tehnică minimalistă: planul-secvenţă. Între ei, vreo 50 de ani distanţă şi încă un element comun: calul!

vineri, 21 septembrie 2012

Aşa începe Cosmopolis


Kind of auteurish, da' justificat! Contrar a ceea ce s-a spus, filmul nu e de aruncat la gunoi, la câini sau în faţa unor critici nemiloşi. Care-s mai degrabă imaturi. Cosmopolis e un film de înţeles. Neînţeles.

P.S.: Dacă ar fi să compar Cosmopolis cu ceva, atunci cu apariţia lui Cronenberg de-aici l-aş compara.

„All good people read good books” (13)

Screenshot from Cosmopolis (dir. David Cronenberg/2012)

joi, 20 septembrie 2012

Michael MusicMann

 

Michael Mann a avut întotdeauna bun gust, rafinament şi un eclectism vecin cu hipstereala în ce priveşte coloanele sonore ale filmelor sale. De la Thief şi până la Public Enemies muzica joacă roluri mai importante, uneori, decât actorii. Să luăm, de pildă, doar soundtrack-ul mentolat din Miami Vice: Moby, Jay-Z feat. Linkin Park, Audioslave, Mogwai, Nina Simone şi încă vreo câţiva. Fără acele mirobolante mojito tunes, MV n-ar fi avut nici jumătate din farmec şi fascinaţie (de valoare mă feresc să vorbesc). Michael Mann te aspiră în filmele sale prin imagine şi muzică. Oricât de precară ar fi ţesătura narativă (e un nonsens ce spun eu, fiindcă niciodată nu e aşa: scenariile pe care lucrează Mann pot fi acuzate de multe, dar nu de lipsă de consistenţă), rămâi conectat la „aparate” prin cele două tuburi. Suficient pentru a dezvolta un anume grad de adicţie (cazul subsemnatului).

Până una, alta, vă ofer spre degustare una din piesele ce decorează rococo Manhunter (certificatul de naştere oficial al lui Hannibal Lecter). Ştiu că sună a Peter Gabriel. Nu e el. E o trupă: Red7.

P.S.: Piesa a fost folosită şi în Miami Vice. Serialul.

miercuri, 19 septembrie 2012

The Newsroom Countdown #7

Eliott Hirsch (David Harbour): The Newsroom, Season 1, Episode 7 - 5/1 (dir. Joshua Marston)

luni, 17 septembrie 2012

Monday Monologues (LXXI) [courtesy of alg]


I met with Phillipe on October 5th and 6th. I wore a Michael Kors dress and shoes with La Perla lingerie underneath, and diamond stud earrings. We met at 7:30 PM at the hotel, and had a drink downstairs. He liked my dress but didn't go into detail why, and didn't mention anything else about my appearance. We ate dinner at Blue Hill. Phillipe didn't ask for a menu and had the chef serve us a five-course meal, a different wine with each course. We went to the 9:40 PM showing of 'Man on Wire' at the Sunshine Cinema, and he liked the movie. We went back to the hotel and talked for half an hour. Mostly about a friend of his that keeps borrowing money from him and not paying it back. Then we had sex for about an hour. After that, we talked for about 15 minutes and he fell asleep. At breakfast, he briefly told me his worries regarding the economy, and he said I should invest my money in gold. He also mentioned a book about how the Federal Reserve works. He didn't make another appointment. (Sasha Grey as Chelsea/Christine Brown in The Girlfriend Experience/2009)

Steven Soderbergh is a director whose body of work is split evenly down the middle as half experimental projects, and half crowd-pleasing, more entertainment-oriented features. The first category, presumably the favorite of the two for snobby critics, includes early films such as his smash debut Sex, Lies and Videotapes, and the usually disregarded Schizopolis, and more recent endeavors like the masterful Bubble, and 2007’s ode to Michael Curtiz, The Good German. The other category, a decidedly much different one, gave us truly inspired hits like Out of Sight, Ocean’s 11, Erin Brokovich and more recent, Haywire, all of them films that aren’t necessarily as accomplished or daring as his other work, but still first-rate entertainments. Not all of Soderbergh’s experiments are successful, and likewise, his more mainstream endeavors can at times be too light and inconsequential, but his films for me always proke an interesting topic of discussion, and, despite the occasional miss-step, I count myself among the director’s strongest supporters.

The Girlfriend Experience is a movie that follows upper class call-girl Christine or Chelsea (real, big-time adult film star Sasha Grey) through a five-day lapse of time, in the final days leading up to the ‘08 presidential election. The story is told through a non-linear, fractured style which Soderbergh also brialliantly used in his 1998 tempered thriller The Limey. Here, it works in the sense that there are several elongated conversations (Christine’s interview with an elderly man at a meal, her boyfriend’s mainly political banter with friends on a plane to Vegas) that, rather than played straight through, are interwoven into other scenes in the film, in places where Soderbergh sees fit. This gives the film a categorized feel to it, as if we were going through certain topics that come up in the five days we witness in Christine’s life. This could just seem flat and overly controlling, but Soderbergh handles it expertly, giving the film an organized, flowing feel to it. 

Although it was impressive to a degree in Bubble, Soderbergh’s digital cinematography experimentation has finally paid off here. He harnesses his camera, using it to capture a day in the life of a person with an unusual profession, while also employing it to incarcerate the time we live in now, shading in Christine’s surroundings with sleek, crystal-clear silvers, blacks, and reds, often using comfortable static wide-angle shots, a nice diversion from the norm shaky camerawork, and intense close-ups, a cliché of independent film as a whole. His cinematography is perfectly in-step with Christine’s invaluable sense of style, and as stone-cold and still as her overall personality, save her few moments of revealing emotion towards the film’s close in which the camera becomes slightly mobile, but not so much that it’s too on the nose. Steven Soderbergh has always been a director of choice, for me personally, but never has he crafted a work so assured, and visually meaningful. Expanding upon his favored style of fractured, out of order storytelling, the director puts a new spin on this almost-gimmick, and proves his hand at staggering cinematography work. For my money, Soderbergh’s stylish, structurally innovative, and visually stunning 19th movie is, bar none, the best film of 2009.” (alg)

P.S.: Îmi cer scuze pentru cei ce nu cunosc engleza (sper că nu-s mulţi!), dar nu am vreme să traduc. Aşa mi-a trimis algernon (alg) contribuţia sa pentru o rubrică pe care o cam neglijasem, aşa o las. E prea bine scris textul pentru a-i găsi eu un echivalent mai breaz în română.

duminică, 16 septembrie 2012

Cupola Coppola: a Panamerican little "family business" empire

Cu filmele o dă constant în bară, în schimb afacerile-i colaterale merg decent. De fapt, judecând după ultimele rateuri în cinema, cred că e mai degrabă invers: pentru Coppola filmul a devenit o afacere colaterală, un hobby de sibarit atins de o formă sofisticată de spleen. Aşa că, dacă în ce-i priveşte peliculele Coppola pare decis să nu ne mai dea nici o şansă, poate dăm noi o şansă unora dintre produsele sau serviciile cu care ne îmbie.

Paste şi sosuri

Doamna ce apare pe etichetă e mama cineastului, Italia Coppola, pe care a distribuit-o şi în Godfather II (un rol micuţ şi cam morbid). Detalii despre gama de produse organice Mammarela - paste şi sosuri - găsiţi aici. Inclusiv reţete.

Vinuri

Cele din imagine fac parte din FC Reserve (etichetele sunt desenate de vechiul său prieten şi colaborator Dean Tavoularis, production designer la Godfather şi încă vreo 7-8 filme din perioada fecundă a lui Coppola), însă oferta include şi colecţii tematice - Director's & Director's Cut - sau personalizate: Eleanor (soţie) şi Sofia (fiică). Detalii suplimentare pe pagina web a podgoriei.

Resorts: dintre toate, mie cel mai mult mi-a plăcut Jardin Escondido, dar nici La Lancha, situată taman în Guatemala, nu-i de lepădat. Preţurile sunt mai mult decât rezonabile.

Cafe Zoetrope: una singură, în San Francisco. Nu e greu de ghicit de unde îi vine numele. Meniul e simplu, pentru toate gusturile şi toate tipurile de carduri. Şi e în pdf, pe site. Pizza, vinurile casei, cocktailuri, nimic deosebit. Un sprite e doi dolari, un mojito 9.5. Cum spuneam, nothing fancy, nothing special.

Ora exactă (XXVIII)

Screenshot from Raw Deal (dir. Anthony Mann/1948)

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Tom P(r)etty's Woman


Am scris din când în când despre activităţile extracurriculare ale unor actori faţă de care am suflu la inimă, context în care mă văd obligat să vă spun că una din slăbiciunile mele, Kim Basinger, are câteva astfel de abateri de la rutină. De neuitat în ce mă privește e acea apariţie fulgurant-iconică din clipul piesei Mary Jane's Last Dance de Tom Petty care valorează cât toate rolurile de femeie fatală făcute în filme submediocre. Tot ce i s-a cerut aici a fost să fie mortal de frumoasă. Şi a fost! 

Says Wiki: The music video, which won the MTV Video Music Award for Best Male Video in 1994, features Petty as a morgue assistant who takes home the corpse of a woman for a dinner date. A scene in the video featuring the corpse wearing a wedding dress in a room full of wax candles is loosely based on a passage from the Charles Dickens novel Great Expectations. Later, Petty is shown carrying her to a rocky shore and gently releasing her into the sea. At the end of the video, Basinger is seen floating in the water with her eyes open.

vineri, 14 septembrie 2012

Lake look-a-like

- the one and only Veronica Lake -
(photo credits: simplyclassics.net)



Lynn Bracken: a stunning Veronica Lake double
(Kim Basinger/L.A. Confidential)

...and now let's do the twist!

Screenshot from Beginners (dir. Mike Mills/2010)

The Marquee (4)

Screenshot from True Romance (dir. Tony Scott/1993)

joi, 13 septembrie 2012

In his Mann-er of speaking

Cu totul, Michael Mann a făcut trei spoturi publicitare (două pentru maşini şi unul pentru Nike). Cel de aici (clip promoţional pentru lansarea bolidului Ferrari California la Paris Auto Show, 2008) e de departe cel mai puţin interesant. Manierist, excruciatingly auteurish şi cam în dorul lelii. Dar e de Michael Mann! Lucru care spune multe despre industria publicitară ca ecosistem cu reguli bizare, mai bizare, poate, decât ale Hollywood-ului. Adică oamenii ăştia sunt oricând dispuşi să arunce un milion de dolari (spotul de faţă a costat un pic mai puţin) pentru o prostioară artsy-fartsy, însă n-ar aloca 10.000 USD pentru un film micuţ, dar cinstit. Mă rog, chestiune de priorităţi: fac ce vor cu banii lor (sau ai clientului). Ce ţin să mai spun e că exerciţiul de faţă încapsulează/demonstrează acel agreabil savoir faire tipic lui Mann. Tehnic vorbind, e fără cusur. Totuşi, asta nu-i reduce coeficientul de futilitate ostentativă. Ca orice om bogat, iubeşte maşinile sport, le filmează cum puţini au făcut-o în istoria cinematografului (chestie valabilă şi pentru private jet-uri sau ambarcaţiuni de mare viteză; să vă trimit „decât” la Miami Vice?), aşa că dacă tot a primit bani de la Ferrari pentru un capriciu, a procedat ca atare. A ieşit, la limita de sus, un omagiu sui generis pentru designul auto haute couture. Intens, vibrant şi... gratuit (deşi a fost pe bani).

miercuri, 12 septembrie 2012

Cvasimilitudini (XLI)

Screenshot from La leggenda del pianista sull'oceano (dir. Giuseppe Tornatore/1998)

Screenshot from Le conseguenze dell'amore (dir. Paolo Sorrentino/2004)

marți, 11 septembrie 2012

The Newsroom Countdown #6

Charlie Skinner (Sam Waterston): The Newsroom, Season 1, Episode 10 - The Greater Fool (dir. Greg Mottola)

duminică, 9 septembrie 2012

S.

The Times, Sept. 9, 1979

Oficial, s-a sinucis, dar sunt destui care nu cred versiunea/gogoaşa asta. Circulă destule variante, iar una pune dispariţia ei în cârca FBI, care o urmărea și chiar reușise o manevră de compromitere prin publicarea unor materiale în presa americană în care se spunea că ar fi fost iubita unuia din liderii grupării Black Panthers, formaţiune plină de figuri dubioase ce milita in the late 60's pentru emanciparea cetăţenilor de culoare.

La un an după moartea ei, Romain Gary, al doilea soț, se sinucide. În cazul lui, nu există dubii legate de cauza decesului. Nothing to do with Jean, scria pe biletul de adio. Era doar o formă de a o proteja, fiindcă în adâncul fiinţei lui continua s-o iubească, deşi divorţaseră cu 9 ani în urmă după repetate infidelităţi din partea ei, cea mai zgomotoasă fiind relaţia cu Eastwood pe platourile de filmare la Paint Your Wagon.


Seberg şi Gary au avut un fiu, Alexandre Diego (tânărul din dreapta, aici alături de tatăl său, la înmormântare), care vreme de două decenii a practicat din răsputeri uitarea de sine şi de ceilalţi prin tot soiul de adjuvanţi, substituenţi sau „coloranţi”. Acum are 48 de ani, e căsătorit, are şi o fiică şi îşi petrece timpul între Paris şi Barcelona, unde se ocupă de o librărie-cafenea (i-am călcat pragul cândva). În 2009, Gallimard i-a publicat un roman cvasi-autobiografic, S. ou l'espérance de vie, povestea intensă şi tulburătoare a tentativei de reconciliere cu trecutul. Fireşte, S-ul acela ar putea însemna, pe rând, slalomul său printre fantomele copilăriei, sălbaticul care a devenit în luptele cu demonii vârstei adulte, sinuciderea părinţilor săi (sau cel puţin a unuia din ei)... Dar S.-ul acela nu de-acolo vine. Ci de la souffle, cuvânt căruia Godard i-a dat definiţia perfectă şi absolută: Seberg!

Pentru cei interesaţi, un fragment din carte e disponibil aici (în franceză).

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Venice: La Commedia è finita!

Monşer, gata, s-a terminat. Slavă domnului! Îţi scriu în fugă, deci o să mai fac unele greşeli, le corectezi tu, please! Ai milă: dimineaţă trebuie să fiu la Milano, iar de-acolo back home. Important e că am văzut ce era de văzut şi că unele dintre filmele despre care ţi-am scris au prins palmaresul. Treaba asta mă face să cred că am oareşce nas de cinefil. Aşadar, s-au sucit: în ciuda tuturor aşteptărilor şi pronosticurilor, juriul a decis să trimită Leul de Aur în Coreea de Sud, la Kim Ki-Duk şi a sa Pieta. Eu unul, fan înrăit asian flicks, sunt încântat, dar o spun pe şleau: nu merita. Sau nu era cazul. Nu i-ar fi atacat nimeni cu pietre sau ouă stricate dacă premiau The Master, fiindcă acesta a fost cel mai bun din toată competiţia!!! Ok, la mijloc a fost şi un calcul dictat de regulamentul festivalului care prevede nişte restricţii imuabile în privinţa laureatului (nu mai are voie la alte premii în festival), cert e că s-a făcut un compromis. Şi-apoi membrii juriului ar fi trebuit să ştie chestia asta, mă gândesc! Oricum, cu două premii secundare - Leul de Argint pentru cea mai bună regie lui P.T. Anderson şi Cupa Volpi pentru interpretare masculină lui Joaquin Phoenix (deşi eu i l-aş fi dat lui P.S. Hoffman) - toată lumea ar trebui să fie mulţumită. Mă rog, ei ştiu mai bine, eu mă grăbesc... Un om pentru care mă bucur tare e Ulrich Seidl care a luat Premiul Special al Juriului: îl merită cu prisosinţă! Aşa cum merită şi Olivier Assayas premiul pentru scenariu (Après mai). Cum spuneam, despre toate ţi-am scris câte ceva, prin urmare să aud că te plângi că ăla eşti. Ne auzim zilele ce vin cu alte impresii dacă eşti cuminte. Ciao! P.S.: Pune tu un link către palmaresul complet, te rog. (alg)

Venice, last days (2)


Cu dedicaţie de la algernon, o parte din conferinţa de presă susţinută de sfânta treime care vertebrează The Master: P.T. Anderson, J. Phoenix şi P.S. Hoffman. Sigur că e important, chiar crucial pe ici, pe colo, ce spune Anderson despre filmul ăsta, însă spectacolul e în dreapta sa: J. Phoenix - the fidget widget. De altfel, el n-a fost nici o clipă în firea sa, fiind huiduit copios de presa italiană pentru că a stat foarte puţin la poze.

În completare, o dedicaţie şi de la mine - un post mai vechi, dar foarte la zi - în contextul în care, zice alg, The Master n-are cum scăpa Leul de Aur.

Şi un P.S. tot de la alg
E deja un loc comun, însă orice regizor care se respectă şi îşi respectă statutul/publicul, iar Anderson e în categoria asta, lucrează constant cu o mână de oameni de nădejde (actori şi tehnicieni). Robert Elswit a fost director de imagine la toate cele 5 lungmetraje ale sale (dintru ale sale). În momentul în care a început să toarne The Master, Elswit era deja implicat în The Bourne Legacy (bad choice, imao), aşa că Anderson s-a orientat către Mălaimare Jr., alegere excelentă, pentru că imaginea e minunată, parte esenţială a ritualului de seducţie. Apropo, scrie şi pe imdb, deci nu vă spun cine ştie ce mare secret, deşi aici s-a discutat mult şi aplicat pe subiect, The Master e primul film în ultimii 16 ani tras cap-coadă pe 65 mm cu Panavision, chestie care probează încă o dată competenţa operatorului român (chiar sunt mândru de el, mi se întâmplă mai rar cu ai noştri) şi care ar putea însemna un turning point decisiv, sper că nu am comis un pleonasm, în cariera lui (eu îl văd nominalizat la Oscar pentru jobul ăsta). Ne revedem după 7 pm, ora locală la care e programată festivitatea de premiere.

vineri, 7 septembrie 2012

Venice, last days (1)

E din ce în ce mai greu să fac faţă (o să dorm două luni după ce ajung acasă). Încerc să pun cap la cap notiţele şi să-mi strunesc senzaţiile sau impulsurile astfel încât să fiu în stare să articulez ceva coerent. Adevărul e că nu mai am chef să scriu. Filmele s-au adunat, m-au copleşit, iar eu am cam pierdut ritmul. Anyway, îţi trimit încă două drajeuri al căror gust mi-e încă în memorie, mâine se dau premiile, jocurile s-au cam făcut şi chiar dacă noul Kitano e bun-bun, nu-l văd un contender serios. Adică e bun, da' nu în sensul ăla aducător de premii în festivaluri.

)

- Stories We Tell are un nucleu epic pe care, suprinzător, Sarah Polley l-a deturnat spre... documentar, în fapt un amestec bizar şi emoţionant de trecut trăit (imagini de arhivă) sau reconstruit (în rolul părinţilor în tinereţe sunt distribuiţi actori) şi prezent funcţional. Decizie înţeleaptă pentru că rezultatul e cel mai bun film al său de până acum. Pornind de la un text scris de tatăl ei în care omul îşi manifesta o serie de rezerve în ce priveşte paternitatea fiică-sii, Sarah Polley îşi pune în minte să descopere adevărul. N-are apăsări de genul „you can't handle the truth”, ba dimpotrivă, vrea să-l afle şi să-l întoarcă pe toate părţile aşa cum, de altfel, face atât în Away From Her (unde problematizează asupra infidelităţii conjugale), cât şi în Take This Waltz (unde priveşte lucrurile de pe cealaltă parte a baricadei). E, practic, un demers în sens invers faţă de cel al lui Seidl în materie de tratare a realităţii, but their chairs are almost touching. And isnt'it ironic?, cel cu care mama sa a avut aventura generatoare de dubii, e producătorul unui film nominalizat la Oscar, Lies My Father Told Me. Eu am găsit amănuntul ăsta deconcertant! 

- Kapringen (A Hijacking) e un action flick cu o pronunţată componentă psihologică făcut ca la carte de danezul Tobias Lindholm: fără milă şi fără compromisuri (his previous installment is R, filmul ăla mai puţin celebru decât Un prophete, dar de de zece ori mai bun şi mai percutant). Dacă aveţi ocazia (sau de gând) să vedeţi A Hijacking, ar fi bine să vă deparazitaţi mintea de tot ce ştiaţi despre piraţi (mai ales ăia hollywoodieni). În felul ăsta, îl veţi aprecia la justa lui valoare. More than that: e the perfect razor blade pentru tăieturi adânci în carnea macră a prejudecăţilor şi aşteptărilor faţă de volte narative şi suspans. Danezii ăştia, I tell you brother, îs daţi dracului când vine vorba de filme.

Ambele producţii au fost proiectate în secţiuni paralele, la fel ca The Company You Keep, un thriller politic făcut de Redford pe temeliile solide ale Old School-ului în care s-a format. Trama e de-acolo, actorii sunt tot de-acolo (o grămadă: de la Julie Christie şi Nick Nolte la Susan Sarandon şi Chris Cooper), atmosfera aşijderea, uşor lumetiană (Running on Empty), dar cu un supliment de emoţie. Overall, another good directorial effort, yet it could've been better. (alg)

miercuri, 5 septembrie 2012

Venice, days of being wild

Am absentat zilele astea nu din lene, ci pentru că timpul începe să se comprime. Am din ce în ce mai limpede convingerea că nu voi reuşi să văd tot ce mi-am propus şi treaba asta mă stresează teribil. Din care motiv uneori fac lucruri stupide, fără logică. De exemplu, ieri. Stăteam liniştit pe o terasă, inventariam în gând temele restante şi, răsfoind nu cu multă vervă un program al festivalului, văd un titlu românesc: O lună în Thailanda. Acuma, despre domnul care l-a făcut, Paul Negoescu, eu, român pripăşit pe alte coclauri, nu auzisem prea multe, dar în virtutea prostiei febrile ce mă cuprinde când şi când, ce-mi zic?! Hai să mai creditez o dată un muribund cu ochii vii, car'vasăzică filmul românesc! Zis şi făcut, aşa că în loc să stau şi să admir cerul mirobolant al Veneţiei, am decis să mai trag o dată la lozul iluziilor pierdute. Filmul i-o fi extaziat pe unii, pe mine nu. Pe mine m-a enervat cumplit: e de o afectare atât de stridentă că îmi venea să-i iau la palme pe toţi actorii ăia puşi cu mâna parcă în nişte ipostaze care nu-i prind deloc. Poate-s nedrept sau doar sictirit, dar chiar şi aşa nu am nici nervi nici timp să explic de ce o inepţie e inepţie! Ajungă-mi cele câteva zeci de minute din viaţă alocate unei producţii dezlânate de la care am ieşit fluierând a pagubă şi aruncând în trecere un «Ciao, bella», unei domnişoare ce aştepta în faţa cinematografului de a făcut sărmana o faţă de parcă s-ar întâlnit cu Bigfoot în persoană.

P.S.: Intrigat peste măsură de grozăvia urmărită, nu m-am putut stăpâni şi m-am documentat în legătură cu Paul Negoescu. Înţeleg că e tânăr şi că O lună în Thailanda e debutul său în lungmetraj. Ok, aşa se mai explică unele scăpări, însă hiba de fond e conceptuală în sensul că atunci când vrei să faci filme diferite de cele făcute de Porumboiu, Mungiu şi restul premianţilor, dezirabil e să excelezi pe felia aia şi să ai un imaginar bine mobilat, altfel produsul seamănă izbitor cu zeci de producţii similare, more or less indie, din Occident. Şi-atunci de ce-l mai aduci la festival, fie şi într-o secţiune adiacentă? O variantă de răspuns: ca să păcăleşti fraieri ca mine!

Revenind la tipi care ştiu ce fac: pentru Ulrich Seidl, 2012 pare a fi un tur de forţă. A fost la Cannes cu Paradies: Liebe, acum e la Veneţia cu Paradies: Glaube, adică partea a doua a trilogiei pe care o va închide în 2013 (probabil la Berlin). Trilogia sentimentelor freatice, i-aş zice eu, dat fiind că ultimul capitol va fi despre speranţă (Hoffnung). Ei bine, în acest segment intermediar austriacul examinează cinic (iar pentru presa italiană, blasfemic) sentimentul religios al fiinţei, dezvoltând ficţional un caz din documentarul despre care ai scris recent (Jesus, Du weisst): o relaţie de cuplu tensionată dintre o catolică uşor sărită de pe fix şi soţul ei, musulman, paraplegic, dornic de plăceri trupeşti. Nu că ei i-ar lipsi fervoarea erotică, doar că preferă s-o direcţioneze altfel, chestiune care a şi inflamat spiritele conservatoare de pe-aici. Cum conflictul celor doi e alimentat permanent de raportarea diametral opusă a fiecăruia la divinitate şi la rolul acesteia în vieţile lor, i s-a mai imputat autorului, pe lângă coeficientul consistent de ultraj, că prea a căutat antinomiile şi simbolismul aferent. Aşa o fi, după cum la fel de adevărat e că Seidl nu are subtilitatea compatriotului Haneke, numai că neajunsul ăsta e compensat (in my arrogant opinion) de supleţea discursivă adusă la bătaie. 

Nu va fi reţinut în palmares şi, speaking of which, nici până la ora asta The Master nu pare să aibă un contracandidat pe măsură. Disproporţia valorică e evidentă cam ca la ciclism: distanţa pe care Paul Thomas Anderson a pus-o între el şi ceilalţi mi se pare imposibil de surmontat. Asta dacă nu cumva preferatul tău, Michael Mann, preşedintele juriului, nu ţine morţiş să provoace o surpriză de proporţii, caz în care variantele ar fi Pieta de Kim Ki Duk şi/sau Apres mai de Assayas. (alg)

marți, 4 septembrie 2012

Juxtapuneri (XX)

Între timp gagicile ajunseseră în dreptul cinematografului şi m-am gîndit să mai dreg busuiocu', să nu plece Ina şucărită. Aveam ceva mălai, puteam să iau bilete de un leu cin'zeci, să fac eu cinste, numai că, din păcate, la coadă erau numai băieţi de-ăia negri, supăraţi, şi cînd ma uit la afiş: "Piedone, comisarul fără armă", în timpu' săptămînii nu prea venea nici dracu' şi fusesem la "Cidul", cu Sofica Loren, la "Unora le place jazz-ul", cu papagalii ăia deghizaţi, la "Planeta maimuţelor" şi la "Marele premiu", da' sîmbăta cinematografu' din Drumu' Sării nu prea era locu' unde să inviţi gagici. Ecranu' era tăiat cu şişu', ăia de la balcon îţi scuipau seminţe în cap, dacă ziceai ceva riscai s-o iei în barbă, plus că nu înţelegeai nimic din film. Sîmbăta trecută ne-am dus la "Călăuza" şi, după vreo zece minute, gorobeţii s-au săturat să tot fluiere şi să urle; au urcat să-l ia la omor pe moşu' de la proiecţie, cică de ce nu bagă "Călăuza". Nu pricepeam care-i treaba, da' afară, la afiş, nu era nici o poză, scria doar "Călăuza" de Tarkovski, şi băieţii crezuseră probabil că-i de ăla frumos, cu apaşi... (Ovidiu Verdeş - Muzici şi faze, Ed. Aula, 2003, Braşov)
 
Screenshots from Stalker (dir. Andrei Tarkovski/1979)

P.S.: Îi mulţumesc lui Dragoş că prin intermediul acestui post mi-a adus aminte de cartea lui Verdeş. Re-lectură obligatorie.

luni, 3 septembrie 2012

Un gând pasager


E una din companiile care a produs True Romance (pe generic apare prima), cel mai bun film făcut de Tony Scott. Pentru mine a fost cumva straniu, revăzându-l de curând, să fac legătura între acest nume şi luna trecută (19), cea în care cineastul s-a sinucis. Iar de-aici la replica asta ce ar trebui degrabă gravată în redacţiile televiziunilor de ştiri n-a mai fost decât o sinpasă: „No news story lasts more than 48 hours anymore. News is not meant to be remembered. It's entertainment.” Cam aşa s-a întâmplat şi cu moartea lui Tony Scott.

P.S.: Replica e din Game Change (dir. Jay Roach/2012), telefilm marca HBO despre campania electorală a tandemului de loseri când nostimi, când caraghioşi, McCain-Palin. L-aş aşeza pe acelaşi raft cu Too Big To Fail, de unde reiese că la ora actuală cele mai sincere/oneste filme politice au devenit apanajul cvasiexclusiv al unor televiziuni. Profesioniste.

duminică, 2 septembrie 2012

Venice, day 3 (telegrafic)

 De la anonimul veneţian pentru mine şi de la mine pentru voi:

Nu o să fii foarte încântat: aşa cum a fost gândit, turnat şi montat, To the Wonder e o versiune comprimată a The Tree of Life. O completare. Sau o încheiere (sper). Ceva din toate astea. Ceva ce lui Wong Kar Wai, dacă-mi permiţi analogia, i-a ieşit mult mai bine cu Fallen Angels. Şi sunt blând pentru că în mod normal ar fi trebuit să spun că e plin de resturi (aşchii? rumeguş?) din The Tree of Life. Capisci, caro amico? Punctul forte e imaginea (aşa cum am şi anticipat). Imediat după, e prestaţia lui Bardem, preot-duhovnic plin de angoase şi pulsiuni antidogmatice. Cam ca Arghezi pe vremea când scria Psalmii. Nu mă pricep la pariuri, da' un lucru e sigur: aici nu intră la premii, în schimb va prinde o nominalizare la Oscar pentru supporting role. De Bardem zic... Încă ceva: nici Jessica Chastain n-a supravieţuit «tăieturilor», aşa că lista excluşilor e cel puţin la fel de selectă ca a rămaşilor. Şi nota bene: e primul film sub 2 ore făcut de Malick de la Days of Heaven încoace. 

În schimb, The Master candidează cu şanse imense şi la Golden Lion şi la titlul de capodoperă. Nu e un film, ci un fel de experienţă extransenzorială. Mi-e nespus de greu să-mi decantez sentimentele. Nu-l pot povesti acum. Hai să nu mint: aş putea să-l povestesc, but I'm not the guy for the job. Ce pot spune, în schimb, e că graţie lui P.T. Anderson, e prima oară când simt aici că-mi depăşesc condiţia de cinefil obligat să facă lucruri pe care a jurat că nu le face. The Master e un film care te face să te simţi (alt) OM. Poate o să detaliez, dar deocamdată, după toate umilinţele îndurate, îmi permit luxul de a mă simţi superior vouă şi de a nu mai adăuga nimic.

P.S.: După rolul de-aici, pot spune liniştit că P.S. Hoffman e cel mai bun actor al generaţiei sale.” (alg)

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Venice, day 2

Fără nici o introducere. Ştiu că aşteptaţi, so here comes the hotstepper:

„Prins în colţii unei dileme cu trei capete, am ajuns în cele din urmă la The Iceman. Pentru Michael Shannon. Actor tânăr, cu potenţial, în rolul unui ucigaş plătit (şi familist devotat), celebru în America, Richard Kuklinski. Aţi prins şpilul: inspired by true events. De prin anii 60. Ei bine, aluatul ăsta, destul de ofertant, nu creşte. Şi nu mi-e clar dacă din vina regizorului (Ariel Vroman) lipsit de subtilitate în manevrarea ingredientelor sau a lui Shannon care-şi striveşte toată concurenţa indiferent despre cine are fi vorba (Winona Ryder, Ray Liotta sau James Franco). Da, de acord, încă un Shannon one-man-show cu momente rampante, eu unul cu asta m-am consolat, da’ cam puţin pentru o întreprindere serioasă, de adâncime. Iar clişeele genului gangsteresc, destule, deranjează. Nu la cantitate, ci la calitate. Adică le-am mai văzut şi pe la alţii, ceva mai bine executate, orişicât! Nu am simţit c-am pierdut vremea, dar nici că aş fi câştigat ceva. Mai pe limba voastră, The Iceman nu activează acea zonă dark-perversă a pshicului care să te facă să cochetezi cu ideea „Wow, ce mişto e baiatu' ăsta, mi-ar fi plăcut şi mie să fiu în pielea lui, să fi avut viaţa lui etc.” Înţelegeţi unde bat? Hope you do 'cause you're smart otherwise you wouldn't be here.

Acu’ ce să-ţi (vă) mai spun? Că azi merg la The Master? Previzibil, nu? Sau că deja s-a creat ditamai buzz-ul p-aici în jurul filmului lui Malick? Era de aşteptat şi asta, nu? Bon, hai că nu mă poci stăpâni. Se pare (zic aşa, deşi e sigur) că final cut-ul la To the Wonder (numele are legătură cu Saint Michel, un munte în Franţa, zis şi Merveille de l’Occident) nu-i include pe Rachel Weisz, Amanda Peet, Barry Pepper şi Michael Sheen, chestie care-mi aminteşte de episodul Tarantino - Maggie Cheung. Rachel Weisz zice (în La Stampa) că nu s-a supărat şi că e dreptul regizorului să decidă. Pe mine mă lasă cam rece toată povestea. Până la urmă, la ce să te aştepţi din partea unui tip obsedat de secretomanie? Au trecut prin aşa ceva şi Mickey Rourke & Billy Bob Thornton când cu The Thin Red Line, iar Sean Penn nu se simţea nici el prea bine anul trecut. Măcar el a rămas în schemă. Ca şi Olga Kurylenko, în cazul din faţă. More than that, se speculează la greu pe tema plotului. Evident, prea multe nu se ştiu (filmul n-are trailer şi-s destui care se miră, deşi eu nu pricep de ce), chiar dacă pe net a apărut sinopsisul cică (sau părţi din el, n-am verificat). Personal, înţeleg şi nu înţeleg zarva asta. Ok, Malick e un geniu căpos şi sonat, da’ lăsaţi-i fraţilor plăcerea de a-şi ţine puii sub aripă până-i sufocă! Sau până în ultima clipă, dacă aşa îi e vrerea...! Ce ştiu eu for granted e că imaginea e lucrată de Lubezki. Şi-mi ajunge!” (alg)

P.S.: Muzichiile de mai jos sunt date ca fiind sută-n mie în coloana sonoră. La cum sună, au toate şansele. Bucuraţi-vă de ele. Le găsesc fermecătoare.