E din ce în ce mai greu să fac faţă (o să dorm două luni după ce ajung acasă). Încerc să pun cap la cap notiţele şi să-mi strunesc senzaţiile sau impulsurile astfel încât să fiu în stare să articulez ceva coerent. Adevărul e că nu mai am chef să scriu. Filmele s-au adunat, m-au copleşit, iar eu am cam pierdut ritmul. Anyway, îţi trimit încă două drajeuri al căror gust mi-e încă în memorie, mâine se dau premiile, jocurile s-au cam făcut şi chiar dacă noul Kitano e bun-bun, nu-l văd un contender serios. Adică e bun, da' nu în sensul ăla aducător de premii în festivaluri.
)
- Stories We Tell are un nucleu epic pe care, suprinzător, Sarah Polley l-a deturnat spre... documentar, în fapt un amestec bizar şi emoţionant de trecut trăit (imagini de arhivă) sau reconstruit (în rolul părinţilor în tinereţe sunt distribuiţi actori) şi prezent funcţional. Decizie înţeleaptă pentru că rezultatul e cel mai bun film al său de până acum. Pornind de la un text scris de tatăl ei în care omul îşi manifesta o serie de rezerve în ce priveşte paternitatea fiică-sii, Sarah Polley îşi pune în minte să descopere adevărul. N-are apăsări de genul „you can't handle the truth”, ba dimpotrivă, vrea să-l afle şi să-l întoarcă pe toate părţile aşa cum, de altfel, face atât în Away From Her (unde problematizează asupra infidelităţii conjugale), cât şi în Take This Waltz (unde priveşte lucrurile de pe cealaltă parte a baricadei). E, practic, un demers în sens invers faţă de cel al lui Seidl în materie de tratare a realităţii, but their chairs are almost touching. And isnt'it ironic?, cel cu care mama sa a avut aventura generatoare de dubii, e producătorul unui film nominalizat la Oscar, Lies My Father Told Me. Eu am găsit amănuntul ăsta deconcertant!
- Kapringen (A Hijacking) e un action flick cu o pronunţată componentă psihologică făcut ca la carte de danezul Tobias Lindholm: fără milă şi fără compromisuri (his previous installment is R, filmul ăla mai puţin celebru decât Un prophete, dar de de zece ori mai bun şi mai percutant). Dacă aveţi ocazia (sau de gând) să vedeţi A Hijacking, ar fi bine să vă deparazitaţi mintea de tot ce ştiaţi despre piraţi (mai
ales ăia hollywoodieni). În felul ăsta, îl veţi aprecia la justa lui valoare. More than that: e the perfect razor blade pentru tăieturi adânci în carnea macră a
prejudecăţilor şi aşteptărilor faţă de volte narative şi suspans.
Danezii ăştia, I tell you brother, îs daţi dracului când vine vorba de
filme.
Ambele producţii au fost proiectate în secţiuni paralele, la fel ca The Company You Keep, un thriller politic făcut de Redford pe temeliile solide ale Old School-ului în care s-a format. Trama e de-acolo, actorii sunt tot de-acolo (o grămadă: de la Julie Christie şi Nick Nolte la Susan Sarandon şi Chris Cooper), atmosfera aşijderea, uşor lumetiană (Running on Empty), dar cu un supliment de emoţie. Overall, another good directorial effort, yet it could've been better. (alg)